Obscenitatea vorbelor

Autor : George Alfort
George Alfort
43 Vizualizari
Oamenii vorbesc prea mult astăzi și din păcate despre prea multe.

E adevărat că oamenii au vorbit întotdeauna mult, discursul este cu siguranță un factor important al umanității, și exprimarea orală în general a avut un rol desăvârșit în emanciparea societăților din această lume.

Cred însă că nu e bine să vorbești mereu și să vorbești despre tot, e pur și simplu stupid, în adevăratul sens al stupidității, adică lipsit de orice inteligență și mai ales de orice formă de decență.

Sub imperativul aparenței, în ziua de azi și pe toate canalele de comunicare, ni se spune că putem și chiar trebuie să vorbim despre tot, despre ceea ce suntem, despre ce ne dorim să devenim, pe scurt să nu ne ascundem în niciun fel natura noastră intimă. Că dezvăluind astfel tot ce nu reușim să înțelegem în totalitate, vom obține într-un mod miraculos răspunsuri, iar pentru asta fiecare are privilegiul de-a avea propria sa tribună, cert virtuală, dar totuși o tribună. Dezvăluind-ne în totalitate (bineînțeles „totalitate” construită) vom putea astfel comunica sau mai ales inspira „forumul”, comunitatea, prin curajul de a ne dezbrăca în public, fără rezerve…exagerez puțin, sau…

In același timp, în linii mari ni se spune că nu trebuie să îi ascultam pe ceilalți, să nu ne pese de părerea lor, ci să acționăm conform adevăratei noastre naturi, hmm…, mi-e greu să înțeleg utilitatea unui scenariu de acest tip, în care toată lumea vorbește, dar nimeni nu ascultă; și-mi spun că totuși cineva ar trebui să asculte și cu siguranță ascultă, …dar nu este subiectul acestor linii, și oricum este un secret al lui Polichinelle, un secret cunoscut de toți.

In același timp, cei ce au mai puțin de spus ascultă de cei care spun cel mai mult, așa că nu puritatea sau adevărul discursului contează, ci mai degrabă numărul de postări.

Toate astea organizate într-o mascaradă a aparenței, un fel de paradă obscenă a unei anumite intimități inventate.

Tot felul de slogane apar:

„Vino așa cum ești tu! ”, „Devino ceea ce ești! ” „Fii tu însuți! ”, „Devino un lider! ”

Tot felul de lozinci, una mai apăsătoare și mai confuză decât alta te incită în a fi un fel de tu, altul decât ești acum, în așa fel că majoritatea ajung să nu mai știe ce sunt, ce vor sa devină, dacă au devenit sau doar dacă pur și simplu există.

„Fii diferit! ”, „Fii original! ”, alte îndemnuri marketizate apar fără încetare în cotidianul omului actual, mereu mascate sub o formă nouă, într-o imagine sau un sunet aparent inovator. Ești îndemnat să devii tu, dar nu oricum, trebuie să devii un tu original, diferit și bineînțeles se găsește mereu cineva să-ți spună cine ești sau ceea ce ar trebui să faci ca să devii acel tu.

Tot felul de maeștri spirituali, de influencers, de media gurus, etc etc, îți vor spune și „arăta” ceea ce trebuie să faci în fiecare zi pentru a fi mai mult tu, cum sa gândești ca să ajungi acolo, ce e bun, ce e rău, ce trebuie să cumperi sau unde trebuie să fi.

Vei avea followers! îți vor promite, vei avea succes, mereu numărul contează, mereu ceea ce cred ceilalți despre tine contează fără să conteze într-un final, important e să fi „In the game”.

Vorbește despre tot, dar nu asculta de nimeni! Si oamenii asta fac, sunt într-o afișare permanentă, prin orice mijloc, trup, chip, vorbe, sunete, dar mai puțin suflet.

Cum spuneam mai sus, oamenii vorbesc despre toate, prea mult și în mare parte fără profunzime. E mai degrabă o vânătoare interminabilă de subiecte mondene, superficiale, pe orizontală, mereu ușoare și adesea vulgare, cel mai important e să nu fie greu de asimilat, să fie în ton cu așteptările. Ca și in politică sau în marketing, ideea sau produsul sunt mai puțin importante, este doar o chestiune de auditoriu sau de clienți. Toate lumea vrea un auditoriu mai mare iar dacă această mulțime poate fi și monetizată este și mai bine, dar ce spun, e singurul scop…!

Cu cât poveștile par mai emoționante, mai lacrimogene, mai intime într-un mod obscen, cu atât impresionezi mai mult. Așa că toata lumea își afișează frazele, hainele, trupul pentru a fi vizibil, pentru a exista, întrecând-se în artificii fantasmagorice. Fiecare încearcă să-l influențeze pe celălalt într-un mod fără precedent în istoria umanității, iar unii numesc asta libertate a posibilităților. Eu aș numi-o o dictatură a posibilităților imaginate, un fel de noua religie a aparenței. O religie ce produce cu siguranță cele mai mari prejudicii naturii umane și planetei pe care trăim. O dinamică negativă, care refuză absolut de a ține cont de ceea ce înseamnă într-adevăr să exiști în armonie cu lumea ce te înconjoară. Indiferent de natura dinamicii și de scopul inițial, totul se transformă într-un obiectiv mercantil. Așadar, ca specie, am trecut de la consum pentru supraviețuire, la un consum pentru confort și acum la un consum pentru consum.

Dar să nu ne înțelegem greșit, nu am pretenția de a schimba lumea in niciun fel. E doar o constatare, o perspectivă personală și în același timp și un adevăr pentru mine. Nu sufăr în lume, nu am accese reacționare deși acest articol poate fi interpretat și așa, doar observ felul în care decurg lucrurile și cum ideile globale s-au răspândit atât de repede peste tot, transformând sau mai degrabă uniformizând orice tip de societate.

Totul pare omogen acum, totul pare să fie în majoritate supus aceleași ideologii. Si mă întreb cu surprindere cum a putut să intervină supunerea asta atât de repede, atât de ușor. Că ești în SUA, în Brazilia, în Congo, în România sau indiferent în ce altă parte a globului, textele sunt aceleași, și bineînțeles nu ca dovadă a unei realități, toată lumea e într-o reinventare totală, care de fapt se adeverește a fi o uniformizare totală, în care predomină aspectul, forma și mai puțin fondul.

Dar să revin la obscenitatea revelării intimității. Cred că în ziua de azi, a nu vorbi decât conștient sau într-un anumit grad de cunoștință de cauză este un lux, un rafinament. A vorbi despre tine, fără a-ți dezvălui fiecare experiență de natură intimă poate fi considerat ca o formă de înțelepciune chiar.

Cred că într-o societate ca a noastră, pentru că îmi place să trăiesc cu epoca mea, secretele sunt cele mai prețioase, în realitate secretele au fost cele mai importante dintotdeauna. Partea vizibilă a discursului a fost și este în continuare doar partea vizibilă a iceberg-ului, a unor gânduri sau idei de natură mult mai profundă. Si prin secrete, mă refer aici bineînțeles la cele de natură personală fără să extrapolez la alt gen de secrete. Este vorba despre tot ceea ce este intim si plăcut în sensul cel mai profund nouă.

Nu îmi place să vorbesc despre mine în detaliu și mă amuză să observ cât de ușor oamenii își expun detalii intime pe piața publică, indiferent că o fac într-o manieră directă în tot felul de discuții, mitinguri, ori că o fac (cu și mai multă ușurința) pe domeniul virtual. Intre noi fie vorba, nu știu ce e mai real astăzi și îmi spun că e mai multă realitate (fie ea și manipulată) în virtualitate, dar ăsta e un alt subiect. In lipsa unei veritabile experiențe existențiale, fiecare își dorește construcția uneia, fie ea și de natură virtuală. Aceasta construcție este evident de o natură perfect haotica, în care parți de realitate a fiecăruia sunt aruncate într-o manieră și cu o naivitate absolută către un auditoriu însetat de astfel de posturi. Partea hilară este că atât autorii cât și spectatorii acestui spectacol macabru au impresia de a controla acest flux emis sau recepționat.

Ultima dată am aflat într-un traseu Uber, de vreo 30 de minute, o sumedenie de detalii despre viața unui șofer, a unui necunoscut într-un final. Sincer, era prea obscen, până și pentru mine, îmi doream doar să tacă, dacă nu pentru el, măcar pentru mine. Nu e normal să afli detaliile vieții unui om în 30 de minute, nici măcar atunci când acea persoană e cunoscută și cu atât mai puțin când e necunoscută.

In ziua de azi, mai mult ca oricând, a vorbi înseamnă într-un fel a exista, și nu a exista pentru tine, dar mai ales a exista pentru ceilalți. A vorbi despre orice, înseamnă a ocupa o bandă, o undă, ca un post de radio, și ideea este să vorbești cât mai mult, să îți dai părerea despre tot, de a ocupa spațiul în lipsa unei existențe adevărate. Încă o dată nu integritatea mesajului e importantă, ci mărimea fuxului de discurs, a acestui ritm neîncetat și asurzitor de sofisme de cea mai ieftină natură.

Daca mă uit cu două generații mai în urmă, aceste lucruri simple erau cunoscute de toți participanții în societate, indiferent de statutul lor, cuvintele erau în mare parte grele, erau importante. Daca vorbeau „lejer” despre vreme, agricultură sau orice alt subiect de importanță imediată sau apropiată, era mai degrabă pentru a stabili un contact, un fel de salut mai amplu.

Îmi place să cred că discursul nu este decât o materializare a gândurilor, în consecință, știu că oamenii care vorbesc ușor despre orice au cu siguranță și tendința de a gândi ușor despre orice; un mod de a gândi ușor și pe orizontală, rar pe verticală, fără niciun fel de profunzime, de transcendentalism intelectual sau spiritual. Sunt doar într-un flux de gândire orizontală în care gândurile transformate mai târziu în cuvinte nu sunt decât produse, iar rostul lor nu e decât acela de a atrage, de a convinge, de a aduna sau de a se arăta pe sine într-un fel de construcție celorlalți, și asta în cel mai bun caz. Este un fel de intoxicare mentală, produsă de o inteligență foarte superficială și slab alimentată, un flux continu de sunete fără nicio încărcătură reală. Și ce mă irită cel mai mult este că am ajuns aici după secole de chin, de studii și mai ales că acest haos al prezenței este extraordinar de dezamăgitor în conținut. Si mai tragic este că numim aceasta stare « evoluție ».

Am urât mereu întrebările de genul „Ești fericit? ” și mai ales de la persoane care nu sunt nimic pentru mine. Consider această întrebare culmea indecenței și a obscenității. A devenit o întrebare atât de banală în ziua de azi, pentru că fiecare are impresia că știe ce este fericirea, pentru că a citit 2-3 fraze pe undeva, sau pentru că are nu știu ce rețea de followers, pe nu știu ce canal de comunicare și asta îi dă vreun fel de legitimitate de a asculta, de a ști și mai ales de a concluziona.

Este indecent pentru mine sa vorbești despre genul ăsta de subiecte, căci cel ce pune întrebarea nu numai că are pretenția de a cunoaște această stare foarte bine, dar mai mult de-atât are convingerea că poate înțelege sau orienta și starea ta de fericire. Cred cu convingere că anumite întrebări nu se pun, niciodată, pentru că atunci când vine vorba de fericire sau de alte subiecte mai intime sau profunde, cuvintele nu le pot exprima. Sau dacă reușești sa exprimi ceva de manieră atât de profundă, care ține de existența ta, de manifestarea cea mai importantă pe un plan aproape spiritual, atunci nu faci decât să banalizezi ceea ce e cel mai profund în tine, să descarci acele trăiri sau sentimente de orice tensiune sau încărcătura energetică.

E ca și cum ai ceda tot acest intim și energia ce rezultă din el, ai da tot pe gratis, ai distruge totul prin banalizarea sa, doar din cauza faptului că ai ales să îl exprimi.

Nu cred în comparații, nu cred că au vreun rost de la un anumit plan în sus, sau de la o anumită profunzime a eului, nu cred în nevoia de a te exprima în legătura cu orice. Cred dimpotrivă în acumularea cunoștințelor, acumularea energiei pentru a experimenta și mai bine viața, iar cei ce te cunosc într-adevăr și au ochi să vadă, nu vor avea nevoie sa audă fericirea pronunțată în cuvinte de tine.

Intr-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat este foarte posibil ca exprimarea prin cuvinte să fie considerată ca fiind primitivă, prin limitele sale dar și prin aspectul înșelător al discursului.

Totuși să vorbești ce trebuie, când trebuie, cu o anumită eleganță și respect față de sine si ceilalți, rămâne o formă de muzică plăcută, încă un fel de imperativ pentru natura umană. Să-ți conștientizezi natura, să-ți conștientizezi discursul pentru a-l exprima într-o forma de comunicare civilizată și sinceră este o raritate. Nu este nevoie de un exces în nimic și cu atât mai mult în vorbă. Dialogul completează, cuvintele au rolul doar de a confirma gândurile ce au fost în prealabil transmise și înțelese. Sunt muzica, valurile, undele ce contureaza o relație, nu sunt în niciun caz ceea ce inițiază existenta acelei relații, cum este cazul astăzi.

Mai mult de-atât, cred că cel mai important lucru ce poate fi luat din lumea asta, într-un anumit fel, sunt secretele. Secretele sunt acele diamante ce se șlefuiesc cu timpul, sunt acele momente, experiențe, imagini, sunete, etc, pe care nu trebuie și nu le împărtășești cu nimeni. Este important ca aceste diamante să fie cât mai pure, cât mai prețioase pentru tine căci într-un fel ele sunt pietrele ce-ți clădesc natura ta cea mai profundă. Fă ce vrei, atâta timp cât ești convins că este ceea ce te împlinește, dar nu vorbi în exces despre asta. Nu spune mai mult decât trebuie iar dacă trebuie, fă-o ca o muzică, nu transforma limbajul într-un produs ce vrei să-l vinzi, vorbește creativ, vorbește cu elocvență pentru urechile celuilalt, vorbește încrezător, dar fără nevoia de a te arăta, de a te demonstra in vreun fel.

Mă repet, dar cred sincer că în ziua de astăzi luxul nu constă în a spune, în a arăta, ci dimpotrivă în a nu fi prezent, în a fi rezervat, în a practica un fel de intervenționism ales, ca într-un meniu rafinat și mereu pentru a spune ceva ce ține de creație mai degrabă decât de afirmație.

Urăsc când ceilalți vorbesc despre ei prea mult, urăsc când ceilalți vorbesc despre mine, și urăsc când unii vorbesc despre alții, dar se pare că nu e ceva ce pot controla în totalitate. Pot doar controla, ca și pentru orice altceva, printr-o alegere mai bună a anturajului. Prietenia adevărata nu necesită multe cuvinte, dragostea și mai puține. Daca ai o nevoie absolută de a exista prin cuvinte, ar trebui să te mai gândești odată dacă măcar exiști, dacă ai nevoie să explici un obiect sau un subiect prin prea multe fraze, înseamnă că nu îl înțelegi sau cel puțin nu atât de bine pe cât credeai inițial.

Vorba, acest mod de comunicare ne-a însoțit până aici, ne-a permis să ne definim existența într-o anumită măsură și chiar dacă știu că suntem printre ultimele generații ce vom folosi discursul verbal pentru a ne exprima, aș vrea ca înainte să dispară, această forma de comunicare să atingă un fel de apogeu, o culme a rafinamentului. Ca orice lucru, trebuie tras spre excelență, nu scufundat spre un abis de lavă distrugătoare.

Așa că dacă pot termina cu un sfat, acela ar fi: Vorbește mai puțin, vei fi mai rafinat; trăiește mai mult, vei fi mai câștigat!
Posteaza comentariu
Sponsori