RĂU, BINE, IERTARE, PĂCAT...

Autor : Octav
Octav
2.047 Vizualizari
Vorbim, mereu, de păcat și de păcătoși ca și cum ar fi ceva ce nu ne privește, ca și cum ne-am uita la un film în care, noi ăștialalți, care privim, am fi perfecți. Dăm din cap și spunem: „vai, vai, vai... cum de au putut face așa ceva! ”
Ce înseamnă, în fapt, un om păcătos? Înseamnă... pe scurt, un om. Dacă ai întâlnit, pe undeva, persoane care pot fi excluse din această categorie a... „făcătorilor de păcat”, dă-mi voie să șterg postarea. Problema, nu este lipsa păcatelor! Problema este între ce limite se manifestă păcatele omului. Oricât de... „sfânt” ți s-ar părea un individ sau altul, el tot ascunde în spatele existenței ceva ce nu este conform cu lumea spirituală. De ce crezi că mai toți „sfinții” în viață au un parcurs preponderent prin suferință? Ei sunt conștienți de faptul că, pentru a se putea ridica mai repede, este musai să-și ardă, cât mai repede, întreaga karmă care atârnă de ei din alte existențe, iar destinul lor va fi fost croit în acest sens.
De fapt, păcatele care intră în categoria celor care sunt iertate, fac parte dintr-o clasă superioară celora pe care le catalogăm noi ca... banale, adică a acelor păcate săvârșite împotriva semenilor și a regnurilor inferioare. Vreau să spun că, ceea ce apare ca păcat, în cele de mai sus, este răscumpărat chiar de fiecare dintre noi, prin legea karmei, în viețile viitoare sau chiar în aceeași viață. Păcatele pentru care omul are nevoie să fie mântuit intră într-o altă categorie, el neavând puterea de a și le răscumpăra singur. Una din Evanghelii vorbește despre un episod petrecut între Hristos-Iisus și Magdalena. Când aceasta îi solicită iertarea, Mântuitorul o iartă dar, în același timp, face niște semne pe țărână. Asta vrea să spună că ea este iertată doar de păcatele pe care ea însăși nu și le poate răscumpăra, celelalte fiind cele pe care omul, în general, le înfăptuiește în legătură cu lumea materială, adică sfera pământească și care erau înscrise de Hristos-Iisus în semnele făcute pe pământ. Păcatele pe care Mântuitorul le va lua asupra Lui sunt sunt cele care afectează sistemul evolutiv, în general și în special Pământul, ele afectând chiar lumea spirituală. Asta nu înseamnă că... în noua manifestare a sistemului de evoluție, nu se va ține cont de ele. Iertarea acestor păcate, pe care omul nu și le poate răscumpăra de la o viață la alta, îi va da posibilitatea să facă saltul între cele două tipuri de existențe, cea materială și cea astrală, adică i se va acorda posibilitatea de a îmbrăca noul corp fizic de natură „astrală” atunci când Pământul, în starea actuală de materialitate se va destrăma, el fiind înlocuit de varianta lui astrală. Dacă aceste păcate nu ar fi... „rezolvate” prin preluarea lor de către entitatea hristică, ele nu ar permite, la momentul potrivit, Pământului, să se dizolve la rândul lui și să treacă în stări superioare de existență. Când se vorbește despre diverse tipuri de corporalități, trebuie înțeles că se discută despre anumite tipuri de forțe care acționează în ele, iar aceste forțe se manifestă în toate stările, în toate lumile cerești nu numai în cea materială. Omul va avea, deci, un corp fizic în care vor acționa forțe de natură fizică și în lumea astrală și, ulterior și în alte lumi superioare. Asta nu înseamnă că acest corp va avea consitența celui pe care îl purtam acum, pe Pământ. El va fi, de fiecare dată, de consitența lumii respective. În felul ăsta, acolo, nu se va mai vorbi de moarte, pentru că moartea este, de fapt, ceva care afectează doar corpul fizic de consitență materială. Asta este în fapt Învierea, trecerea de la un corp perisabil la unul permanent sau altfel spus de la corpul adamic la cel purificat de influența luciferică. Mă rog, ar mai fi și altele de spus. Să nu pierd, totuși ideea... Spuneam că păcatele iertate nu vor fi lipsite de efecte în noua lume. Și acolo va exista o ierarhizare în sânul umanității „mântuite”, iar ea va ține cont, desigur, de cât i s-a iertat fiecăruia; această diferență va fi evidențiată chiar de... calitățile noului corp.
Legat, acum, de neînțelegerea privitoare la cine sunt adevărații noștri răufăcători și binefăcători și de ce ar fi cazul să te rogi pentru primii mai mult decât pentru cei din urmă.
După cum spuneam și prin alte postări și chiar mai sus, răul care ne afectează pe fiecare dintre noi pe parcursul vieții nu este decât modalitatea prin care noi avem posibilitatea de a răscumpăra păcatele din vieți anterioare, deci acele păcate care nu intră în categoria celor pe care Mântuitorul le va lua asupra lui. Prin urmare, nu este normal să mă rog pentru cine mă ajută pe mine să-mi curăț karma moștenită din viețile anterioare? Mai ales că, prin fapta lui, el este afectat, la rândul său, în sens negativ. Nu crezi că este normal să te rogi pentru cel care îți face un mare bine din punct de vedere spiritual, chiar dacă în ochii lui citești ura? Ceea ce nu înțelegi tu este faptul că acest bine nu se raportează la viața în curs, ci la întreaga ta existență, aici și în lumile care urmează. El îți apare ca rău doar acum, în actuala viață, pentru că îți afectează „starea” a ceea ce tu consideri că este bine. Din acest motiv spun că binele și rău nu pot fi înțelese decât în perspectiva evoluției spirituale. În altă ordine de idei, nu trebuie să te rogi pentru cel care se află în dificultate? Sunt sigur că poți gândi la fel ca mine, doar că, termenul de dificultate te încurcă, pentru că, din nou spun, tu nu îl raportezi la realitatea spirituală a evoluției, ci la ceea ce înseamnă un mod de viață, acum, aici, de la naștere la moartea corpului fizic. Desigur că te impresionează un om aflat în suferință! Dar nu el este acela care se află în ceea ce mai sus numeam „dificultate” sau necaz sau cum vrei să-i spui. Omul care suferă, traversează, prin starea în cauză, un proces spiritual de purificare, de răscumpărare a păcatelor, de curățare a karmei. Mai mult, acest moment este prevăzut în destinul lui, destin pe care și l-a asumat înainte de naștere. Abia cel care îi produce această suferință se află, cu adevărat, într-un moment dificil pentru el, într-un moment de dificultate spirituală. Înțelegi acuma din ce motiv cel care suferă trebuie să se roage pentru răufăcătorul lui? Pentru că, în realitatea spirituală el este în fapt binefăcătorul lui. Să nu crezi, acuma, că el... cel pe care îl numesc „binefăcător”, ar avea, cumva, habar, de rolul pe care îl joacă! Nu, chiar asta este firea lui, a noastră, în general! Un om care face rău, probabil. Doar că, destinul te scoate în calea lui, tocmai pentru ca fapta în cauză să te afecteze pe tine, adică pe cel care este dator cu o astfel de suferință. El, la rândul lui, va trebui să își răscumpere fapta într-o altă viață, când se va afla în aceeași postură în care se găsește, acum, cel căruia el îi... „freacă ridichea”, adică în postura de a-și răscumpăra un păcat. Contează mult pentru el, însă, felul în care tu înțelegi ceea ce ți se întâmplă. Asta nu înseamnă că nu ar trebui să te rogi și pentru binefăcătorii tăi. De fapt, indiferent pentru cine ai face-o, actul te afectează, în mod pozitiv, în primul rând pe tine, tot așa cum ura pe care ai îndrepta-o spre cel care te face să suferi, tot în tine sapă.
Repet: dacă te limitezi la a gândi doar în ideea că totul este legat de viața în curs... nu vei putea înțelege, nu vei putea acorda... IERTARE. Hm... să-l ierți pentru ce? Noi vrem iertare de la El... dar noi? Știi, e culmea! Când ne gândim la iertarea păcatelor noastre de către El, o facem în perspectiva unei existențe de după moarte, pentru că altfel, acest gest nu și-ar avea rostul. Când vine vorba de răufăcătorul nostru și de iertarea pe care ar trebui, la rândul nostru, să o acordăm... perspectiva se reduce la viață în curs. Nasol, nu! Și, pentru că am ajuns aici, am să-ți spun că, iertarea care ni se va acorda se înscrie și ea, în legea universală a karmei. Nu e chiar așa... de pomană! Omul, a devenit om abia când particula de spiritualitate care s-a constituit în Eul său individual, s-a unit cu ceea ce, pe cu totul alte căi s-a dezvoltat și a evoluat ca ceea ce ulterior va fi corporalitatea sa. Mă refer la corpul fizic, eteric și cel al senzației. Doar că, ceea ce ezoterismul și religia creștină numesc drept cădere adamică, produsă datorită influenței luciferice asupra corpului senzației, cu repercursiunile sale imediate și asupra corpului fizic și eteric și ulterior asupra sufletului, s-a produs înainte ca aceste Eu, de care pomeneam mai sus, să-și ia în stăpânire corpul. Deci, Eul a moștenit această corporalitate deja coruptă; nu el a hotărât calea. O să spui că... mărul... etc... Povestea cu mărul are loc într-o etapă a evoluției corporalității în care aceasta era posedată de euri grup nedesprinse încă din sânul entităților în care s-au format. Vorbim, deci, despre o stare ideatică, la propriu, adică despre entități de natură ideatică nesupuse, încă, procesului de individualizare. Abia influența luciferică, de care pomeneam, a determinat această individualizare, urmată de apariția conștieței de sine, a rațiunii și, deci, a responsabilității. Afirmam, cu alte ocazii, că legea karmei, adică a efectelor pe care le generează fapta, este aplicabilă doar entităților conștiente de sine, iar „omul” a devenit om, conștient de sine, abia după această individualizare, cum spuneam. Deci, nu lui i se poate imputa ceea ce s-a întâmplat cu corporalitatea înainte de formarea propriei conștiențe de sine. Ăsta a fost planul Divin, având ca scop crearea unui nou drum în evoluție. Doar că, toată această evoluție de natură să ridice omul pe un nivel mult superior, față de cazul în care influența nu s-ar fi produs, deci această faptă a entităților superioare, a condus la o imensă suferință din partea omenirii. Vezi... și de aici îți poți da seama de legătura strânsă între rău și bine! Căderea, un eveniment pozitiv în evoluția omului, pentru că numai prin ea el a devenit om, a generat multă suferință, deci rău, rău care, chiar dacă are rolul de a genera un mare bine, mă refer la evoluția în sine, trebuie răscumpărat karmic prin suferință, pentru că tot acest episod are la bază suferința umană. Deci, dacă privești evenimentul în sine, căderea doar, dai de rău, dar dacă privești totul din punctul de vedere al devenirii, o să înțelegi că, în fapt, a fost un mare bine.
Cum karma este o lege universală, valabilă pentru toți, cineva trebuia să și-o asume, daci să plătească această suferință tot prin suferință, cum s-a și întâmplat, iar omul trebuia cumva recompensat pentru ceea ce a pătimit. Cine a suferit pentru omenire... știi! Iar recompensa a venit, tot din direcția aia, prin impulsul hristic care este contraponderea celui luciferic și prin iertarea de care vorbeam mai sus. Impulsul hristic este pentru toți; iertarea, la fel, doar că, omul, ca eu conștient de sine, de astă dată, are posibilitatea să-și aleagă singur calea, pentru că tot ce s-a întâmplat cu el, până acum, a avut ca scop evoluția lui ca entitate liberă. Vreau să spun că el poate refuza aceste daruri. Și, să nu crezi că sunt puțin cei care fac și vor face acest lucru, și nu din prostie, ci în deplină cunoștință de cauză. Aspectele astea sunt prinse în postări anterioare, de fapt și ceea ce am discutat aici.
Cineva spunea că „iertarea este răzbunarea oamenilor buni”. Nu-i știu numele dar... mă înclin. De ce spun asta? Pentru că iertarea este, într-adevăr, un soi de răzbunare. Și aici mă refer la ceea ce pricepe, prin iertare, omul care nu a ajuns la înțelegerea raportului său cu viețile anterioare și cele viitoare, problematică explicate în alte postări. Cel care îți dorește și chiar îți va face, pe o cale sau alta, un rău, în lumina celor spuse mai sus, ar fi dezamăgit să afle că, în realitate, nu ți-a făcut decât bine. Singurul rău pe care ți l-ar fi putut face s-ar fi produs doar dacă reacția ta la fapta lui ar fi fost de aceeași natură. Prin iertare, chiar și această posibilitate de a fi afectat de răul lui, dispare. Deziluzie mare, nu? Așa că, nu ar fi mai bine să facem doar... bine? De ce nu putem, oare!? Pentru că răul este fermentul evoluției noastre, neghina pe care doar noi înșine suntem chemați să o alegem din noi înșine și s-o dăm la o parte. Iar acest proces de... separare, se constituie chiar în calea noastră evolutivă. Fără rău, perspectiva evoluției ar fi... banală ca rezultate. De unde și zicala: „rău cu rău, dar mai rău fără rău”. Doamne, ajută!
Posteaza comentariu
Sponsori