IARĂȘI... EVOLUȚIA

Autor : Octav
Octav
667 Vizualizari
Îmi pare rău, dar nu pot aborda subiectul privindu-l strict la... problema ridicată. Ca de fiecare dată, voi încerca să construiesc o imagine de ansamblu în care este înscrisă ideea în cauză, pentru a fi înțeleasă și de alții. Desigur că, această abordare apelează la o răbdare sporită din partea ta dar... „repetarea este mama învățăturii”, nu?...
Despre evoluție am tot vorbit! De fapt, doar despre asta discutăm, pentru că, în spatele fiecărui gest pe care îl facem, oricât de nesemnificativ credem noi că ar fi, înflorește sau... se veștejește sufletescul fiecăruia dintre noi. Evoluția este consecința sine qua non a existenței, existență în care omenirea este, momentan, doar o celulă a unui imens „organism” spiritual, aflat la rândul lui, într-un măreț proces evolutiv, care nu se va încheia niciodată. Doar că, acest... „niciodată” trebuie înțeles ca o noțiune atemporală. Omul, încă nu poate face acest lucru...
Spuneam (cândva) că existența umanității este înșirată pe o lungă scară evolutivă, dar că, omul ca atare, nu apare decât pe undeva pe la mijlocul ei. Ce înseamnă, de fapt, a fi om? Pe tot parcursul evolutiv, de care vorbesc, există un moment în care, ceea ce anterior a evoluat precum corporalitate (corp fizic, corp eteric și corp al senzației), ajunge la nivelul în care poate primi sau poate fi stăpânită de o particulă spirituală, conștientă, pe care o denumim drept Eu și care este pusă la dispoziție de entitățile numite Exusiai. Până în acest moment vorbim doar despre parcursul evolutiv a ceea ce, în viitoarea entitate, va fi doar corporalitate. Altfel spus, omul se naște odată cu unirea celor două elemente, „spiritual” și „trupesc”, elemente care își au, până în acel moment, linii evolutive diferite. Acuma, să nu înțelegi că trupescul de care vorbesc ar fi... constituit din altceva! Tot ceea ce vezi în jurul tău, cu atât mai mult ceea ce nu vezi, nu este decât spirit, adică esență spirituală aflată pe trepte diferite de comprimare și cu trepte de conștiență corespunzătoare acestui grad de comprimare. Trupescul, cu cele trei componente ale sale, a străbătut, până acum, etapele anterioare cunoscute ca vechile sisteme evolutive care au precedat sistemul Pământ: vechiul Saturn, în care a apărut primul germene al corpului fizic pe care-l avem astăzi; vechiul Soare în care corpul fizic, apărut pe acel Saturn și-a continuat evoluția, astfel încât lui i s-a putut adăuga și următoarea componentă a corporalității, adică acel corp eteric sau corpul vieții, ca, în sfârșit, pe ultimul sistem, cel anterior Pământului, numit vechia Lună, corporalitatea să primească și ultima componentă numită corp al senzației. O privire... „dibace”, ar trebui să constate asemănarea dintre cele trei perioade, împreună cu ceea ce dezvoltă ele drept componente ale corporalității umane, cu ceea ce, acum, în jurul omului, numim regnuri inferioare. Regnul mineral, vegetal și animal, adică. Asemănarea nu este doar o iluzie, ci o realitate. Dacă privești cele trei regnuri, vei înțelege stadiile prin care a trecut ceea ce numim, în momentul actual, corpul fizic al omului, doar că, starea... și când spun stare mă refer la consistență sau la densitate, nu a fost niciodată cea actuală. Sistemul Saturn a fost de natură calorică, sistemul Soare a fost de natură gazoasă, iar sistemul Lună a fost de natură lichidă. Dacă am să-ți spun că, sistemul actual, Pământul, este considerat un sistem solid, chiar dacă el cuprinde și celelalte stări de agregare, tot așa cum și celelalte sisteme conțineau și stările de „agregare” ale sistemelor anterioare, poate ai să înțelegi de ce, în ezoterism sau în sistemele filosofice ale anticei Grecii, de exemplu, se spune că existența și evoluția omului au la bază patru elemente: foc, aer, apă și pământ. Mai trebuie spus și faptul că, niciun sistem evolutiv nu pornește... brusc de unde s-a oprit sistemul anterior. Întotdeauna se începe cu repetarea celor trei sisteme anterioare, se continuă cu ceea ce este nou și caracteristic noului sistem și se încheie cu o anticipare a ceea ce va fi în următoarele trei sisteme. Asta înseamnă că și Pământul nostru a trecut, la rândul lui, prin acele stări anterioare, de sistem caloric, gazos și lichid până să ajungă la starea actuală de compactare, adică până să dea naștere solidului. Iar starea actuală, cred că înțelegi, deja, nici ea nu a apărut dintr-odată la densitatea actuală, trecerea de la lichid la solid, adică de la „apă” la „pământ”, cum spun vechii greci, făcându-se în perioade foarte lungi. Mai mult, ceea ce vedem acum în jurul nostru ca fiind materie solidă, lichidă, gazoasă sau chiar termică, de-a lungul perioadelor de care vorbesc, nu și-au avut nici ele consistența actuală. Când vorbim de... stări de agregare, în cadrul sistemelor evolutive, vorbim în special de forțe de aceeași natură care le determină, dar nu și de aceleași consistențe, adică de aceleași densități. Mai mult, Pământul actual nu este ceea ce mai sus denumeam ca sistem evolutiv. Ceea ce o bună perioadă se putea numi „sistemul evolutiv Pământ”, era constituit dintr-o singură „sferă” unde își duceau activitatea atât ceea ce mai sus numeam ca fiind antemergătorii umani, cât și ierarhiile superioare care se ocupau de evoluția corectă a acestora și, care, prin această activitate, evoluau ele însele. Dar, a sosit și momentul în care omul nu mai putea evolua alături de acestea, stadiul lor evolutiv fiind mult superior. Și, chiar mai mult, diferențele evolutive dintre ele nu le-au mai permis nici lor să ocupe același loc să zic... în spațiu, tocmai datorită procesului de densificare a materiei pământene. Astfel că, ceea ce, inițial, forma un sistem evolutiv unitar, adică sub aspectul unui singur astru, s-a... „spart” în ceea ce, acum se poate vedea ca sistemul nostru planetar. În prezent, ceea ce înțelegem prin... sistem evolutiv Pământ, cuprinde întregul sistem planetar. Fiecare planetă în parte, inclusiv Soarele, nu este decât o colonie de entități spirituale aflate pe trepte de evoluție cât mai apropiate. Cele mai evoluate entități, care însoțesc evoluția umană, s-au strâns într-o grupare pe care simțurile noastre o percep ca fiind astrul solar. De fapt, termenul de „spart” nu este prea inspirat, pentru că îți induce ideea de separare a unei materii dense pe care ulterior s-au „așezat” entitățile în cauză. Nu este deloc așa! Planetele, în sine, nu sunt decât aceste entități, iar ceea ce percepem noi ca materie grosieră, atât aici pe Pământ, cât și în cazul lor, nu sunt decât efecte ale manifestării acestor entități. O rezultantă a forțelor manifestate de aceste entități. Dacă, prin absurd, s-ar întâmpla ca ele să se împrăștie în spațiu, în locul în care noi percepem existența lor, ca o planetă materială, nu ar mai rămâne nimic. Entitățile care populează acești aștri nu posedă un corp fizic ca cel uman, cu care să se „plimbe” de-a lungul și de-a latul planetei în cauză. Corpul material al unei planete este, de obicei, corpul fizic al mai multor entități în același timp. Mai mult, materialitatea privită ca densitate, nu a fost aceeași, nici măcar când vorbim de aceeași stare de agregare. Procesul de densificare a fost unul continuu astfel încât, o parte a materiei calorice a trecut în materie gazoasă, care la rândul ei a trecut în cea lichidă, iar aceasta în cea solidă. După cum vezi, vorbim până acum, doar de ceea ce ar fi regnul mineral ca formă exterioară de manifestare a entităților spirituale. Toate aceste transformări s-au produs, desigur, într-un interval foarte mare de timp, dar a le judeca în termenii unităților de măsură temporale pe care le are omenirea acum este... o copilărie, ca să nu spun altfel. Anul actual nu este același cu cel din perioada Atlanteană, de exemplu. În perioade și mai îndepărtate el nici nu a existat, pentru că... după cum spuneam, configurația sistemului evolutiv era cu totul alta. Omul de știință al zilelor noastre calculează totul în funcție de ce îi este dat lui acum. Adică, în funcție de anul terestru actual și de consistența actuală a materiei. Face o groapă și privește felul în care este stratificat pământul și își dă cu părerea, precum că, acum.... milioane de ani, nu știu ce s-a întâmplat. Perioada actuală, a precedat-o pe cea atlanteană, ea fiind formată din șapte perioade mai mici care fiecare durează 2160 de ani. Acești 2160 de ani reprezintă timpul în care soarele străbate un semn zodiacal. Deci, întreaga perioadă postatlanteană ar dura doar 7x2160 de ani, adică 15120 de ani. Este adevărat că înainte și chiar după, nu putem vorbi de ani, de aceiași ani, de același timp, adică, dar diferențele nu pot fi așa de mari, iar evenimentul adamic, precum și stabilirea conformației actuale ale sistemului planetar, au avut loc în perioada care a precedat-o pe cea atlanteană, numită Lemuria. Mai vine câte unul și spune că, de fapt, Atlantida și atlanții nici nu au existat, pentru că omul nostru de știință, drăguțul de el, nu a găsit urme. Nu tu vreun... beton armat, acolo, nu tu vreun os... Ei nu se gândesc că materia cea mai densă a timpurilor respective era poate de consistența unei piftii mai bine închegate care forma doar o crustă la suprafața a ceea ce era atunci Pământul ca planetă semisolidă. Faptul că un masiv muntos din zilele noastre se prezintă ca un bloc monolit imens de piatră este datorat faptului că el, sub forma respectivă s-a întărit, pe toată lungimea lui. Și nu mă refer la masive de natură vulcanică. Ceea ce vedem acum la om ca schelet, în acele vremuri era sub aspectul unor cartilagii, mai moi sau... foarte moi. Ce urme mai pot rămâne dintr-o materie de o astfel de consistență după ce intră în descompunere? Vreau să spun că, tot ceea ce avem noi ca... dovezi existențiale despre civilizații sau specii umane, nu poate proveni decât după ce materia a ajuns la o consistență care i-a permis să... „lase urme”... pentru „fraieri”. Spun mereu că omul, între naștere și moarte, repetă ciclurile macro-evolutive ale sistemului său de evoluție. În acest sens trebuie urmărită evoluția fătului încă din pântecul mamei. Dar, chiar și după naștere, consistența fizică a copilului este cu totul alta decât a adultului sau a bătrânului. Sistemul osos urmează un proces de durificare pe tot parcursul vieții pornind de la o stare care nici cartilaginoasă nu poate fi numită. După șapte ani de la moarte, nu vei găsi în mormânt aceleași oase, dacă vorbim de un avorton, de un copil abia născut, de un adult, sau despre un bătrân. Dacă vorbim de un avorton, sigur nu vei mai găsi aproape nimic. La copilul nou născut, oasele sunt foarte moi, pentru ca la adult ele să fie tari și rezistente. Apoi, cu cât se înaintează în vârstă, ele își pierd consistența, devenind din ce în ce mai fragile. Este, de fapt, tendința pe care regnul mineral o are de-a lungul evoluției; aceea de a-și pierde consistența. Într-o etapă următoare (îndepărtată, desigur), regnul mineral va dispărea în întregime și asta nu pentru că îl va transforma omul în ceva folositor lui, ci pentru că, la rândul lui, va fi cuprins de eterul vieții, transformându-se în regn vegetal. Adică, va evolua, la rândul lui. Umanitatea va fi cuprinsă în două regnuri, unul mai evoluat, format din oamenii actuali care vor avea o evoluție corectă și altul mai puțin evoluat format din ceea ce se va ridica din actualul regn animal și din rămașii în urmă din prima categorie.
Desigur că, despre cei ce vor fi, vom putea afirma că sunt, de fapt, tot cei care se manifestă din aceleași Euri spirituale din care suntem și noi manifestați (încarnați) acum. Nu același lucru se poate spune, însă, astăzi, despre noi, ca fiind, de exemplu, urmași ai celor ce au fost în perioade foarte îndepărtate, cum ar fi Lemuria sau Atlantida. Spuneam că omul, devin om, abia după ce își primește particula de spiritualitate care îi permite să dezvolte un suflet conștient de sine. Până în această fază, vorbim doar de apariția și evoluția unei corporalități care urmează a ajunge la stadiul evolutiv în care să fie capabilă să permită unui astfel de Eu individualizat să se manifeste în ea. Ceea ce moștenim noi de la atlanți, pe cale ereditară, nu este decât această corporalitate care, până în faza în care suntem acum, a mai suferit mult modificări. Doar că, omul nu este numai corpul său fizic. Omul, pentru a exista ca entitate individualizată, alături de celelalte entități din univers, trebuie să fie constituit din trei elemente: corp, suflet și spirit. Despre partea spirituală nu discut acum, pentru că ea este încă la stadiul de germene. Ceea ce a exista până la primirea Eului, nu a fost decât o corporalitate posedată de un Eu grup din care ulterior s-au individualizat Eurile fiecăruia dintre noi. Spun posedată pentru că relația cu Eul grup era mult diferită de cea a corporalității cu Eul său individual. Este același lucru care se întâmplă acum cu regnul animal. Iar acest lucru se întâmpla încă în Atlantida, Deci, putem face doar afirmația că omul actual moștenește pe cale ereditară doar o corporalitate care s-a ridicat din corporalitatea atlanteană, să zicem, dar care, nu aduce, nici pe departe, cu ceea ce purtăm noi astăzi prin lume. Cum a putut fi transmisă această corporalitate? Cu mult înainte ca Atlantida să dispară, au avut loc deplasări masive de... „oameni atlanți” sub conducerea entităților care le protejau evoluția, dinspre acele locuri care urmau să dispară sub ape, spre ceea ce astăzi ar fi Europa de nord. Urmașii acelor populații au constituit, ulterior, în etapa de evoluție postatlanteană, așa numita rasă ariană. Vorbesc acum de ceva ce s-ar fi întâmplat înainte de potopul biblic care este evenimentul, considerat în ezoterism, că ar fi despărțit cele două mari perioade evolutive, atlanteană și postatlanteană. Doar că, atlantul, chiar spre sfârșitul erai lui, nu poseda încă Eul și conștiența de sine. Era doar o corporalitate posedată de un Eu grup sau, și de entități superioare individuale, în cazul celor care formau pătura conducătoare. Marea majoritate avea, însă, capacitatea de a percepe lumile superioare prin intermediul corpului eteric care nu era complet integrat în cel fizic. Vreau să spun că, omul atlantean, era mult mai eficient în relația lui cu lumea înconjurătoare, prin faptul că el își primea cunoașterea de la astfel de entități superioare pe care le percepea și care îl îndrumau din lumile lor pe care el avea capacitatea, după cum spuneam, să le perceapă. Omul atlantean făcea încă parte din... natură și, ca atare, știa de la entitățile superioare să se folosească, în mod direct, de forțele acesteia. Abia ulterior, în epoca postatlanteană, după ce și-a primit Eul, omul a devenit o individualitate ruptă complet de lumea spirituală cu o conștiență de sine proprie. Deci, ascendentul spiritual al omului este abia Eul său prin care și-a câștigat conștiența de sine care este plasată la nivelul sufletului său, conștiență care se manifestă ca „eu sufletesc” separat de adevăratul Eu spiritual. Omul are, deci, ascendenți ereditari prin corporalitate și ascendenți spirituali (aș putea spune karmici) prin Eul său spiritual. Acești ascendenți spirituali fiind eurile sufletești formate de-a lungul încarnărilor Eului spiritual în corporalitate. Corporalitate care, la fiecare manifestare a Eului este alta. Iar, când mă refer la corporalitate, vorbesc de atlanteeni pentru că pe ei i-ai băgat tu în discuție! Altfel, ascendentul corporalității, îl vei găsi în ceea ce s-a născut și s-a dezvoltat pe anterioarele sisteme evolutive menționate mai sus.
Însă, nu trebuie omis faptul că, episodul adamic modifică în mod radical natura și consistența acesteia, dar și... lumea în care va fi plasată. Este vorba de influența luciferică care a schimbat practic originea acestei corporalități, sustrăgând-o din natura ei spiritual-divină. Dacă ar fi să discutăm de o linie ereditară, ca atare, poate că de aici ar trebui să plecăm.
Episodul adamic este plasat într-o etapă anterioară Atlantidei, denumită Lemuria, care, la rândul ei, a mai fost precedată de alte două mari etape evolutive, cea Polară, care a fost prima, și cea Hiperboreană.
Coruperea corporalității face parte din parcursul evolutiv uman. Eul, adăugat ulterior acestei corporalități, a moștenit-o sub această formă, urmând ca sufletul, născut la fiecare manifestare (încarnare) a Eului, pe baza manifestărilor anterioare, desigur, să ducă tot „greul” evoluției care, constă în repurificarea acestei corporalități. Finalul acestei lupte cu ispita luciferică, semnificat prin transformarea corporalității în ceea ce a fost înainte de căderea adamică, creștinii îl pot găsi în ceea ce s-a întâmplat cu Hristos după evenimentul de pe Golgota, musulmanii, în... reapariția „Imamului pierdut”, iar iudeii... în propriul lor mântuitor care tot întârzie. Această influență luciferică nu trebuie înțeleasă ca ceva nefast în evoluția umană, ci ca un lucru foarte necesar, cu rolul de a ridica și întări calitatea evoluției prin... lupta cu sine. Doamne, ajută!
Posteaza comentariu
Sponsori