ÎNTOARCEREA DIN MORȚI

Autor : Octav
Octav
104 Vizualizari
Am văzut ceva din emisiunea la care te referi; ultimele trei relatări, prima din ele doar spre sfârșit. Foarte interesante mi s-au părut detaliile. Spun asta pentru că, în rest, pentru mine și pentru alții care gândesc ca mine... nimic nou. Deci, dacă vrei un comentariu, am să-l reduc la amănuntele de care vorbeam.
Prima relatare, din cele vizionate de mine și asta doar spre sfârșit, mi-a atras atenția prin afirmația tipului care spunea că moartea este lucrul cel mai bun care i s-a întâmplat lui în viață. După aparențe, individul era unul normal și când spun asta mă refer la faptul că nu arăta ca un „condamnat la galere” care să-și aștepte moarte ca pe o salvare și nici vârsta nu i-ar fi justificat o asemenea afirmație. Moartea este într-adevăr, o mare ușurare pentru suflet. Doar că această afirmație nu poate veni din partea egoului, văzut ca personalitate, decât în cazul în care el știe câte ceva despre ceea ce este dincolo, cum sunt cazurile despre care vorbim. Nu știu ce a văzut acolo, spuneam că nu am urmărit decât ultima parte, dar, probabil ceva frumos. Dar, frumosul ăsta este un fel de primire oficială; după ce „trece fanfara” abia... intri în „pâine”!
Cel de-al doilea, adică penultimul... hm, foarte interesant!...
De fapt, atât el cât și ultimul, au ceva în comun. Reîntoarcerea a depins chiar de ei. Faptul că cei doi au luat hotărâri legate de soarta lor după ce au trecut pragul, adică după moarte, nu este ceva neobișnuit, nu contravine cu nimic ideii că dincolo nu mai poți îndeplini un act de voință în acest sens. Și asta pentru că, cei doi își părăsiseră copul fizic, dar nu încă și pe cel eteric. Am să-ți explic, dar ca să înțelegi mai bine o voi lua, ca de obicei, pe ocolite, puțin.
Personal, când fac referiri la perioada între naștere și moarte și la cea de după moarte, până la următoarea naștere, nu le denumesc cu același termen. Dacă între naștere și moarte vorbesc, cum e și normal de „viață”, după trecerea pragului, adică după moarte, folosesc termenul de „existență” și asta pentru că omul aici trăiește, iar dincolo există. Care ar fi deosebirea, o să te întrebi.
Deosebirea ar consta în faptul că aici, adică în viață, omul are o structură alcătuită din trup, suflet și spirit, pe când dincolo, partea trupească, formată din corpul material, eteric și corpul senzației, dispare. Vorbim de viață doar atunci când în componența omului intră corpul eteric. El este denumit și corp al vieții. Faptul că în viață, omul are și corp fizic, îi permite să se manifest prin propria-i voință în lumea care-l înconjoară, să se exteriorizeze, adică. După moarte, când acest corp dispare, el nu se mai poate manifesta decât în interioritatea sa. Acolo, efectul faptelor sale din viață, odată spiritualizat, devine adevăratul eu al vieții de care tocmai s-a despărțit. Activitatea lui de dincolo va fi îndreptată, într-o primă instanță, spre spiritualizarea moștenirii cu care a trecut pragul și mai târziu spre construcția viitoarei entități trupești care urmează a se naște; și asta se va petrece tot în interioritatea lui deoarece, acolo, el devine una cu sistemul evolutiv, adică cu sistemul planetar. Spuneam că dincolo, nu mai poți modifica cu nimic ceea ce ai făcut în viață. Acolo trebuie doar să înțelegi și să transformi totul în trăiri spirituale.
În structura trupească a omului încarnat, corpul eteric de care vorbeam, mai este denumit și corp al vieții, cum spuneam și mai sus. Viața, ca atare, durează atât timp cât omul are în componența sa acest corp eterici. Dar, acest corp, care este temporal, apare cu puțin timp înaintea nașterii și dispare cam la patruzeci de zile după moarte. În el este întipărită întreaga amintire umană, adică el este locul în care sunt „stocate” reprezentările care stau la baza personalității. Deci, încă patruzeci de zile după moarte (aproximativ), omul este capabil să ia hotărâri legate de personalitatea lui, de eul sufletesc, adică. În acest scurt răstimp, liberul-arbitru încă funcționează. Faptul că, într-un fel, ei au hotărât, prin atitudine, trecerea pragului în sens invers, îți arată că acolo erau încă sub incidența propriului destin. Această incursiune scurtă în lumea de dincolo făcea parte din destinul lor cu scopul, bine determinat, de a le schimba ceva în comportamentul amândurora. Pe unul l-a întărit și mai mult în credința lui, iar pe celălalt la întors din necredință spre credință.
Iazul de foc i-a fost doar arătat spre a înțelege care este finalitatea necredinței și asta pentru că, după cum a spus chiar el, în viață era un om bun. Ăsta a fost motivul, detaliul pentru care a meritat această atenționare în destin.
Un alt amănunt interesant, pe care l-a descris, a fost cel legat de propria-i persoană în comparație cu cel care era „de serviciu” la locul relatării, adică lângă iazul cu foc. Deși, necredincios declarat, totuși a asociat imediat iazul de foc cu diavolul. Și, ca atare, s-ar fi așteptat la ceva care să semene cu imaginea lui folclorică. Dar, spre surprinderea lui, cel care ar fi trebuit să fie negru era alb, iar el și ceilalți, pe care îi mai zărea prin zonă, erau negri. De ce oare?... El era negru pentru că, prin necredință refuzi lumina, iar cel „de serviciu” era alb pentru că o entitate spirituală nu poate fi altfel. Lucifericii și ahrimanicii sunt entități spirituale mult superioare omului și nu toți fac parte din cei care caută altă alternativă evoluției umane. Chiar și aceștia din urmă arată mult mai bine decât noi, oamenii. Descrierea folclorică a diavolului corespunde cu imaginea unui așa zis spirit al naturii, un fel de spirit al pădurilor. Ceva de aceeași natură cu gnomi, elfi, silfidele și salamandrele, adică acele ființe responsabile, aici la noi, de fenomenele naturii, nicidecum de perpetuarea răului. Nu vreau să spun că cei care deservesc o asemenea „utilitate” nu pot fi și din această ultimă categorie, adică spirite ale naturii, dar momentul descris de cel care l-a trăit era totuși important prin faptul că el a avut de făcut o alegere capitală, ca atare, trebuia, zic eu, să fie cineva și din partea răului care să-l preia, în caz de nevoie. Hm! Doamne ferește!
Posteaza comentariu