CONȘTIENȚĂ VERSUS CONȘTIINȚĂ (I)

Autor : Octav
Octav
116 Vizualizari
Nu vreau să pun în discuție definițiile lor din DEX pentru că acolo au la bază o concepție materialistă asupra existenței.
Ca orice „altceva” din lumea asta materială și spirituală, conștiența are și ea, o singură sursă. Dacă, însă, „celelalte”, care intră în cuprinderea cuvântului „altceva”, sunt doar manifestări ale acestei unice surse, conștiența este o caracteristică a ei chiar în stare nemanifestată. Hinduismul numește această sursă, în forma sa nemanifestată, drept Brahma, ca fiind ceva fără atribute, și Brahman în forma sa manifestată, ca ceva ce a căpătat deja atribute. Echivalentul formei nemanifestate în creștinism ar fi Absolutul sau Nemanifestatul sau Nimicul, iar al formei manifestate ar fi Dumnezeu Tatăl. În iudaism, cele două forme ar fi En Sof, care are cam același înțeles de Absolut și Keter, adică coroana arborelui sefirotic.
Hindușii spun că starea de Brahma, are totuși și ea trei caracteristici: sat, chit și ananda, adică existență, coștiență și beatitudine.
Toate formele de conștiență existente în afara lui Brahma sau a Absolutului, au ca sursă a conștienței chiar conștiența acestuia, ele nefiind decât particularizări născute prin reflectarea ei, în sensul de individualizare sau de individualizări în planul ei, prin apariția unor alte conștiențe care le-am putea numi conștiențe de sine. De fapt, acest Absolut este singura existență reală, el fiind esența care stă la baza multiplicității manifestate. Tot hindușii spun că, starea de beatitudine, adică de ananda, nu ar fi caracteristică decât stării de nemanifestare fiind, din această cauză, motorul evoluției, adică un scop care urmează a fi atins (asta ca o paranteză). Ideea mi se pare puțin eronată, și asta pentru că, ea neputându-se manifesta sub o altă formă, poate mai estompată, ceilalți nu ar știi că ea există, deci nu ar putea impulsiona cu nimic evoluția. Formele de iubire, iubirea spirituală, erosul, adică iubirea sufletească, nu pot fi decât forme manifestate ale acesteia care, cumva, ne arată ca țel al evoluției o fericire perpetuă.
Această conștiență nu are alte caracteristici. Este o stare de luciditate. Ea devine conștiență de sine abia prin individualizare, prin particularizare, adică prin apariția în planul ei sau mai bine spus în față planului ei a unor atribute. Dumnezeu Tatăl este deja o conștiență de sine, raportat la Absolut. Deci, Brahman ar fi conștiența de sine născută în planul conțienței lui Brahma, cum sugeram și mai sus.
Tot ce este manifestare, deci tot ceea ce nu este acest Absolut, apare ca existând în fața acestei conștiențe, ca ceva emanat de ea dar nefăcând parte din ființa ei, din subiectivitatea ei. Același raport există și între conștiența noastră, cea a Eului spiritual și conștiența noastră de sine sau personalitatea care este țesută, prin cunoaștere, în planul sau în fața planului conștienței Eului nostru. După moarte, această conștiență a personalității dispare, rămânând doar esența ei spiritualizată, adică nu prea mult (am mai vorbit de asta), esență care se va integra în Eul nostru spiritual. Același lucru întâmplându-se și cu forma de manifestare a Absolutului sau Brahman, după încheierea unui mare ciclu evolutiv. Ceea ce auzi tu că ar fi transcenderea eului personal, adică a personalității, încă din viață, este tocmai acest proces de dizolvare a personalității și „unirea” cu Eul spiritual, dar nu cu Absolutul. De fapt, nu este vorba de nicio unire ci de faptul că, rămânem doar cu conștienta Eului spiritual. Pe mine mă miră tare titulatura unora care se vor integrați în Absolut, așa, doar pentru că își transcend personalitatea. Până la Absolut este cale lungă! Sunt multe, așa zise personalități, care vor trebui construite și apoi depășite. Pentru a trece de ele trebuie întâi să ajungi la ele, să le incluzi în ființa ta. Nu poți depăși ceea ce nu ai, iar fără a trece prin ele, evoluția noastre nu se produce, pentru că ceea ce contează este chiar efortul de a ți le adăuga în constituție și apoi de a le depăși. Acest lucru ar fi posibil doar dacă ai lua-o în sens invers. Ceea ce este posibil prin calea mistică. Adică, o trecere în spiritual prin afundarea în corporalitate. E ca și cum te-ai reintegra în Absolut întorcându-te la alfa, dacă mă înțelegi, alfa fiind starea primordială. Dar, sincer, nu cred că ai putea ajunge până acolo pentru că te-ai opri, te-ai dizolva în entitatea din care ți-a parvenit eul spiritual. Drumul nostru de „reintegrare” trece prin omega, adică starea finală. Între alfa și omega se află o enormă treaptă evolutivă care trebuie parcursă. Altfel spus, alfa semnifică nonexistența ta ca individualitate, iar omega devenirea ta în existență ca Divinitate. Alege!
Ți-am spus toate astea (m-am cam lungit, recunosc) în scopul de a te face să înțelegi că ceea ce numesc eu conștiință nu este o stare de conștiență, o stare de luciditate pură ci, ar fi deja un atribut, unul țesut în fața acesteia, deci o componentă, din multe altele, a conștienței de sine. Termenul de conștiință este stric legat de moralitate, constituind în felul acesta, un atribut direct al existenței care îți semnalează în planul personalității comiterea unei greșeli.
În mitologia greacă existau așa zisele entități ale conștiinței, numite Ernii, în traducere Furii. Erau entități foarte înalte, din punct de vedere spiritual, care aveau forme gând bântuindu-i pe cei care greșeau și, făcându-i în felul ăsta să-și regrete fapta și, eventual, s-o îndrepte. Erau și ele de vreo trei feluri în funcție de gravitatea greșelii. Greșeli care se puteau răscumpăra încă din viață, care se puteau răscumpăra abia în Hades și greșeli pentru care ajungeai în Tartar, care nu mai puteau fi răscumpărate. Dacă greșeala era răscumpărată încă din planul fizic, adică încă din viață, Erniile se metamorfozau în Eumenide, entități benefice. Prin izolarea omului de lumea spirituală, datorată cursului firesc al evoluției sale și mă refer în mod direct la dezvoltarea în el a sufletului rațiunii, el a ajuns să perceapă acțiunea acestor entități nu în mod direct, ci prin ceea ce acum numim vocea conștiinței. Conștiința, ca atare, vocea conștiinței în om, nu putea să apară decât după ce omul a căpătat conștiența diferenței dintre rău și bine iar asta s-a întâmplat abia după ce omul și-a exersat liberul-arbitru prin rațiune. Și nu numai atât. Dacă nu ar exista gândurile, ea nu ar putea să apară, pentru că Eumenidele pot fi sesizate prin efectul lor doar prin ceea ce omul emană ca gânduri în plan astral.
Un animal, un mamifer superior, cățelul tău... are conștiență, nu? Nu are conștiență de sine dar, conștiență nu poți spune că nu are. Dar, poți afirma că are conștiință?
Deci, conștiența și conștiința sunt două noțiuni complet diferite, tot așa cum ochiul care vede nu este același lucru cu obiectul perceput de el. Doamne, ajută!
Posteaza comentariu
Sponsori