IARĂȘI DESPRE CONȘTIENȚĂ

Autor : Octav
Octav
124 Vizualizari
Pomenesc mereu de adevărata noastră individualitate ca fiind Eul spiritual al fiecăruia, cel pe care-l mai numesc și individualitate etică și asta deoarece, de la el ne vin impulsurile spre moralitate. Într-un ciclu evolutiv, naștere, viață, moarte și existența după moarte până cu puțin înainte de o altă naștere, vorbeam de mai multe euri, funcție de conștiența de sine care ne reprezintă în perioadele mai sus menționate. Mai spuneam că, adevărata noastră conștiență, cea care stă, într-un fel, la baza formării celorlalte stări de conștiență pasagere, este cea a Eului care ne definește ca ființă umană, cel de care aminteam mai sus. Totuși, nici această conștiență nu este, în fapt, ceva care ne aparține. Dacă ai putea să privești în sus, mă refer la scara evoluției, vei constata că și ea vine de undeva. Mai mult, tot privind din treaptă în treaptă, vei înțelege că există o sursă unică a ei. Care ar putea fi acestă sursă? ...Ghici Dumnezeu ce-i? Asta ar însemna că, dacă am reduce totul la două noțiuni, cea de subiect și cea de obiect, sursa acestei conștiențe ar fi singura subiectivitate posibilă, iar tot ce este manifestat din ea, tot ce se află în „afara” ei, ar constitui, pe drept, ceva obiectiv. Din ce încerc să spun aici, ar trebui să se înțeleagă și faptul că, adevărata realitate nu este cea obiectivă, ci tocmai cea subiectivă. De la ea pornește ca sursă conștiența, iar toate formele, altele decât ea, nu sunt decât reflectări ale acesteia. Aș mai spune ceva, chiar cu riscul de a mă face neînțeles. Ceea ce numesc conștiență, ca formă de manifestare a „conștienței” primordiale, nu poate fi comparată cu aceasta din urmă. Dumnezeul nemanifestat nu este conștient în sensul acestui cuvânt ci, este... însuși conștiența. Ce înseamnă acest lucru?... Hm! Gândește-te la un măr, la copac mă refer. Acum, gândește-te la fructele lui, la mere. Vorbim de același lucru? Prin... „evoluție”, merele pot deveni măr, este adevărat. Dar lucrul ăsta nu face decât să întărească raționamentul, în sensul că... livada de meri sporește, la fel ca și conștiența care, prin manifestările ei, prin reflexiile ei, nu face decât să se întărească pe sine.
Mai spuneam că, manifestarea acestei entități în lumea obiectivă în nenumărate planuri existențiale s-ar produce după același șablon. Lucrul ăsta este valabil și pentru valul nostru evolutiv și, este exprimat prin faptul că omul și nu numai el, este considerat ca microcosmos în asemănare cu macrocosmosul. De acest aspect sunt legate expresiile: „ce este sus este și jos” sau, poate vă este mai cunoscută cea de pe frontispiciul templului apollonian „cunoaște-te pe tine însuți! ”, care vrea să spună că, ajungând la cunoașterea propriei ființe, vei înțelege întregul univers. Același lucru îl spunea, ulterior, dar cu alte vorbe și Lao Tze, fondatorul daoismului ca filosofie.
Am făcut această digresiune, pentru a sublinia că noi, cei care funcționăm ca euri sufletești, suntem, în raport cu Eurile noastre spirituale, pe principiul șablonului de care vorbeam, în aceeași situație în care, macrocosmic vorbind, întreaga manifestare se raportează la sursa conștienței, deci... la Dumnezeu; în consecință, adevărata subiectivitate nu este eul nostru sufletesc, ci Eul spiritual.
Din acest punct ați putea porni cu înțelegerea faptului că, ceea ce trăim este o mare iluzie, iluzie țesută în planul conștienței acestui Eu. Pentru unii frumoasă... pentru alții, poate mai puțin. Marea diferență care ar fi între cele două conștiențe este dată de faptul că, această conștiența a Eului nu este decât o stare de luciditate, pe când conștiența de sine a eului sufletesc este practic țesută din activitatea noastră de cunoaștere înmagazinată sub forma reprezentărilor în altă mare iluzie și anume, memoria fiecăruia. Este exact ce spuneam mai sus referitor la șablon și la Absolut ca fiind însuși conștiența. Dacă raportezi conștiența Eului la conștiența de sine a eului sufletesc constați că, această conștiență de sine nu este decât o brodeală în planul adevăratei noastre conștiențe, o brodeală țesută într-un spațiu temporal.
Dacă n-am avea memoria, adică elementul care să asigure continuitatea trăirilor noastre, în sensul că, cea ce facem azi, este legat de ceea ce am făcut ieri și așa mai departe, conștiența de sine a eului nu ar putea exista, tot așa cum nu ar exista nici fără gândire.
Viață noastră sufletească, are practic trei căi de manifestare. Este vorba de gândire, viața de sentimente și voința. Prin viața de gândire omul viețuiește trecutul. De ce? Pentru că noi gândim folosindu-ne de ceea ce am acumulat ca reprezentări în memorie. Nu inventăm, pentru fiecare faptă pe care o facem noțiuni noi. Gândirea ne aruncă, prin urmare, în trecutul nostru reprezentat de sfera noastră de cunoaștere sau experiența de viață, altfel spus. Voința, la rândul ei, ne transpune în viitor. Avem trăiri sufletești, în special dorințe, care ne determină la a gândi diverse acțiuni spre a le realiza. Înfăptuirea lor nu ține de moment, ci de viitor, chiar dacă este vorba de secunda următoare, tot viitor este. Singurele trăiri sufletești, din noi, care marchează prezentul, clipa, sunt sentimentele. Acestea toate, prin urmare, sunt apanajul sufletescului, deci ale eului sufletesc, adică ale conștienței noastre de sine și nicidecum ale Eului spiritual a cărui conștiență se rezumă la o contemplare lucidă a acestora. Asta ar înseamna că el nu gândește, nu voiește și nu are sentimente în genul celor avute și trăite de conștiența noastră de sine. El nu gândește pentru că nu are nevoie! Gândurile noastre sunt reflectări ale entităților spirituale în plan eteric-material. Din acest motiv noi avem o cunoaștere de tip intelectiv-rațională! Dacă noi, aici, percepem doar umbrele acestor entități drept gânduri, Eul nostru spiritual trăiește chiar printre ele. El este în contact direct cu acestea. Cunoașterea lui este de natură intuitivă. El nu are nici sentimente de genul celor pe care le experimentăm noi. Spuneam că, nivelul lui de existență este cel al manasului sau al Duhului Sfânt. Acolo, toate trăirile afective au o singură formă, aceea a iubirii spirituale. Neexistând dorințe și gândire, voința ia și ea o formă cu care noi nu suntem prea obișnuiți. Este vorba de jertfa în slujba devenirii altora, jertfa de sine.
Vreau să ajung la ideea că Eul trăiește în atemporal, constiența lui viețuind doar clipa în starea de iubire spirituală, așa cum noi, viețuim prezentul prin sentimentele noastre. Doar că noi, mai dăm și pe alături.
Din momentul în care un om își transcende eul sufletesc, conștiența lui devine conștiența Eului său spiritual. În această situație, nimic din ceea ce a fost legat de eul pe care l-a dizolvat nu se mai regăsește în starea de luciditate. Nici trecutul, pentru că dispare memoria, nici viitorul pentru că nu mai există dorințe, dar nici sentimentele uzuale nouă, ele fiind înlocuite de starea de iubire spirituală. Trăsăturile caracterologice ale omului sufletesc, pe care le mai explicam în alte postări, dispar. El viețuiește iubirea spirituală în relația cu tot ceea ce-l înconjoară. Liberul-arbitru dispare și el odată cu eul sufletesc, pentru că nu mai există gândire și, ca urmare, nici rațiune. La baza faptelor sale vor sta, de aici înainte, intuițiile care îi vin din Eu, asta atunci când omul este încă în stare încarnată, adică în viață. Cunoașterea intelectiv-rațională a devenit inutilă din acest motiv. Noul om este condus de intuiție nu de raționament. O entitate intuitivă nu ajunge la cunoaștere prin rațiune, logică sau cum vreți să-i spuneți. Ea... știe! Și când vorbesc de intuiție, nu mă refer la forma ei pământească, cea pe care mulți spun că ar avea-o. Doamne, ajută!
Posteaza comentariu
Sponsori