MAREA... „ÎNDOIALĂ”

Autor : Octav
Octav
96 Vizualizari
Hm, după părerea mea, eroare lui Descartes nu constă în cea de a doua afirmație, ci în prima! „Mă îndoiesc, deci gândesc”. Mai există postări referitoare la acest subiect. Omul nu poate determina nimic în afara „spațiului” gândirii. Chiar și gândirea, tot prin gândire o poate determina și analiza. Orice stare sufletească, orice activitate mentală, orice act de voință, nimic nu poate fi evidențiat decât numai prin gândire, inclusiv îndoiala, de care pomenește el, acolo. Chiar și conștiența de sine nu este decât un rod al gândirii. Omul nu gândește pentru că este conștient de sine, ci este conștient de sine pentru că poate gândi. Cunoașterea, în sensul cel mai larg, cea care ne individualizează ca personalitate în interiorul sau în fața unei conștiențe de bază, ea însăși este rodul gândirii și stă la baza conștienței de sine. Iar faptul că eu ajung să conștientizez actul îndoielii, care este tot un act de gândire, tot prin gândire o fac și tot la un act de cunoaștere ajung prin aceasta.
Cea de a doua parte a sintagmei în cauză, mi se pare chiar corectă. Omul este conștient de sine, de existența lui doar datorită gândirii, prin actul de cunoaștere, cum spuneam mai sus. Iar ideea că atât gândirea, cât și cunoașterea, al cărei rod este parțial (pentru că dacă nu ar fi percepția și „intuirea” noțiunii aferentă percepției, ea, gândirea, nu ar avea ce uni, deci cunoașterea nu s-ar produce ca efect, ca reprezentarea care va putea rămâne în memorie), ar fi inutile este cumva reală, dar nu înainte ca ele să-și producă efectele pentru care au fost plantate, acolo, în om. Transcendența își are rolul ei în evoluția omului, dar pentru a o putea înfăptui trebuie să ai ce să depășești. Vreau să spun că ceea ce adună omul în personalitatea lui, în eul său fals este o necesitate a evoluției. Scopul ei este individualizarea fiecăruia dintre noi, în planul unei conștiențe superioare, drept conștiență de sine. Abia după ce această individualizare s-a produs, cele de mai sus apar ca inutile, sub forma lor inițială, păstrându-se doar o esență spiritualizată, esență care, numai ea poate fi mutată într-o altă stare superioară de existență pentru că transcenderea, când se produce, te mută cu conștiența în alt plan existențial în care tot ce am acumulat, spre „ridicarea” noastră, devine util doar dacă deține ceva din nivelul spiritual al noii stări, acolo fiind valabile alte grade de conștiență, alte forme de cunoaștere, de manifestare, etc. Iar, cu cât activitatea în plan fizic este mai efervescentă, mai opozabilă mediului în care se desfășoară, cu atât individualizarea este mai pronunțată. Ăsta este scopul existenței omului aici, în lumea materială. Pentru a deveni, pentru a funcționa ca entitate liberă, trebuie să parcurgă această formă de individualizare care, deocamdată, prin liberul-arbitru îi dă o falsă imagine a adevăratei libertăți, dar, după cum spuneam, este o fază necesară. Ea este libertatea acestei stări în care ne aflăm acum, și până nu o parcurgem pe îndelete, până nu ne-o însușim, ca atare, ideea depășirii este prematură. Și înțeleptul vorbește despre inutilitatea cunoașterii, în acest sens, doar că, ceea ce rămâne în spatele acesteia este starea care este baza înțelepciunii și a existenței în alt plan, acea formă spiritualizată a întregii cunoașteri, de care vorbeam mai sus, care pune bazele unei alte conștiențe, unui alt mod de cunoaștere... după cum am mai spus. Cunoașterea, de tip intelectiv-rațională, devine inutilă doar după transcenderea stării în care ea își avea rostul și asta pentru că, dincolo, cunoașterea este de altă natură, nu că ar lipsi. După moarte, de exemplu, omul își pierde, în primul rând, memoria, adică tot ceea ce a cam acumulat el în viață prin actul cunoașterii sale raționale. Această sferă a cunoașterii este practic personalitatea lui. O să protestezi și o să spui că nu e așa! Că în personalitate mai intră și altele, cuma ar fi: corporalitatea, caracterul, temperamentul, instinctele, trăiri sufletești... Iar eu o să-ți dau dreptate; ele există și îți dictează un anumit mod de a te comporta, de a funcționa, doar că, am să mai adaug că și ele există în tine, în sufletescul tău, de astă dată, tot ca reprezentări, în ceea ce tu numești memoria ta, iar aceste reprezentări nu sunt decât rodul unui act de gândire, adică de cunoaștere (adică, de unire, prin gândire, a unei percepții cu o noțiune sau o reprezentare), la rândul lor, ca orice alt act de cunoaștere. Ceea ce rămâne, după pierderea memoriei, deci și după pierderea corporalității în care se află toate trăsăturile de care pomeneam mai sus, ar fi doar ceea ce s-a atașat sufletește, actului în cauză, ca trăire, ca sentiment, dar și gândirea cu conținut pur spiritual, adică acea gândire care nu conține nimic legat de lumea materială. Șteiner o numește „gândire pură”, ca formă care precede transcenderii de care vorbeam mai sus. Dar, când vorbesc de moarte nu vorbesc de ceea ce pomeneam mai sus. Este doar o analogie.
Și... hm, apropo de Descartes și de... zicerea lui (cogito ergo sum); ea a fost enunțată, pentru prima oară, cu mult timp înainte, cu mai bine de 1200 de ani, iar cel care a spus-o se numea... Augustin. Subiectul, după cum ziceam, a mai fost dezbătut, mult mai pe larg și în alte postări, deci, ce să mai zic? Doamne, ajută!
Posteaza comentariu
Sponsori