VIBRAȚIA

Autor : Octav
Octav
96 Vizualizari
Omul, și nu numai el, orice entitate superioară lui sau inferioară (mă refer la regnurile inferioare), este o „construcție” energetică în care se manifestă entități superioare, la rândul lor, construcții de aceeași natură. Capacitatea de gândire, voința, orice trăire sufletească, inteligența... nu sunt decât abilități pe care omul le-a dobândit ca urmare a influenței pe care entități superioare lui o au asupra structurii sale. Dacă ai fi curios să îți arunci ochii pe denumirile pe care le poartă ierarhiile superioare nouă, ai găsi ceva de genul: entități ale timpului, entități ale spațiului, entități ale voinței, entități ale mișcării, entități ale personalității, entități ale formei... și tot așa, ai da peste tot felul de noțiuni pe care le-ai putea ușor asocia cu existență umană și nu fără motiv! Asta nu înseamnă că o categorie de entități care transmit o anumită caracteristică sunt în esență ceea ce transmit! Entitățile mișcării nu sunt niște ființe care țopăie tot timpul. Ele doar au capacitatea de a determina mișcarea la niveluri inferioare, în lumi în care mișcare este necesară și în care este și posibilă, desigur, pentru că într-o astfel de lume ar fi necesar să se manifeste și alte entități precum cele ale timpului și spațiului. În alte lumi, care le-ar fi superioare, această mișcare nu există. La fel și cu entitățile formei! Forma apare de la un anumit nivel în jos. Ea nu există peste tot. Dacă te gândești că lumile sunt de natură ideatică, îți poți face mai ușor o idee (nu? ) în acest sens.
La fel și cu iubirea spirituală, de care întrebi! Când vorbim de iubirea spirituală, de obicei, ne gândim la ceva manifestat, adică la ceva care prin prezență sau prin influență, mai bine spus, determină starea de iubire spirituală ca trăire, ca viețuire în interiorul unei alte entități. Aspectul ăsta l-am tot discutat. Numai că, acel ceva nu este chiar ceea ce simte entitatea în care se manifestă, după cum spuneam! Mai corect ar trebui să spun că nu este chiar deloc, pentru că, diferența dintre ele este cea dintre esență și forme de manifestare care îi aparțin sau, dacă vrei, diferența dintre o cauză și efectele ei. Efectul nu este niciodată identic cu aceea cauză care l-a generat. Dar, măcar o trăsătură din el, tot trebuie să aibă. Am să revin la un exemplu pe care l-am mai folosit, dat de Nae Ionescu într-un manual de logică. El făcea referire, pentru a explica diferența între unitate, adică esență și forme de manifestare ale acesteia, la șirul numerelor naturale. Toate cifrele sunt obținute din cifra unu. Despre orice cifră, cu excepția cifrei unu, poți spune ceva, în sensul că are la bază esența multiplicată, unitatea multiplicată. Deci, o poți încadra unui concept. Unu plus unu, dacă e să ne referim la cifra doi, de exemplu. Unu plus unu plus unu sau, unu plus doi, dacă facem referire la cifra trei... Orice cifră din șirul numerelor naturale este legată de esența ei, adică de numărul unu, fără a avea, însă, aceeași valoare.
Despre cifra unu, însă... ce poți spune?... Poți spune că ea este unitatea! La fel și despre iubirea spirituală... Poți face referire, cel mult la modul în care se manifestă, dar ce este ea ca esență... adică ce este ea în sine... nu poți ști. Ea este una din formele imanenței divine, până la urmă, iar ca esență nu o găsești decât acolo unde își are originea, iar originea asta de care vorbesc, nu poate fi cunoscută pentru că ea transcende propria-i manifestare și chiar dacă am ajunge acolo... tot nu putem spune nimic pentru că esența este nonduală, deci nu poate fi conceptualizată, cum spuneam și mai sus despre cifra unu.
Și, ar mai fi ceva! Modul ei de manifestare! Deși ai putea spune că este peste tot, nu oricine poate intra în interacțiune cu ea. Nu orice entitate o poate viețui. Ca dovadă că stăm de vorbă despre ea.
Același lucru poți spune și despre conștiență sau despre existentă. Noi, aici existăm, avem o anumită conștientă, dar doar ca forme de manifestare a ceea ce undeva, ceva „există” ca existență și conștiență în sine și pe care dacă ai reuși să le înțelegi ai constata că, în fapt, ele nu sunt deloc așa cum noi le simțim prin trăirile noastre.
Iubirea spirituală nu are nicio legătură cu moralitatea, cu legea nici atât! Trăirea ei, viețuirea ei plasează omul peste ceea ce numim moralitate. Moralitatea, ca și iubirea spirituală, ca și conștiena, ca și altele nu sunt decât manifestări ale unor entități în alte entități, în sensul că ele sunt „întrupate” ca entități care își manifestă influența în alte entități, însă, inferioare lor și cum entitatea iubirii este peste cea a moralei sau peste cele ale moralei, ea își poate exercita influența asupra lor dar nu și invers. Dacă vrei, putem spune că iubirea determină un comportament, în cei pe care îi influențează, mult superior a ceea ce putem numi comportament moral. Revin iară la sintagma lui Augustin, „Iubește și fă ce vrei! ”. Acest „fă ce vrei” al iubirii este mult peste legea morală din „ Vechiul Testament”. Cam asta este și marea deosebire între creștinism și iudaism; legea la propriu, dată prin norme și legea subânțeleasă, viețuită, manifestată în om prin starea dată de iubirea spirituală.
Toate aspectele astea le-ai putea privi și poate înțelege mai bine, dacă le-ai analiza ca vibrație. Desigur că problema devine foarte abstractă, dar asta este realitatea!
Energie, vibrație, frecvență... asta suntem! Nivelul evolutiv este dat de frecvența pe care vibrăm fiecare dintre noi. Și mă refer la valoarea ca rezultantă a întregii organizări. Spun asta pentru că fiecare celulă vibrează. Fiecare trăire sufletească generează o vibrație de o anumită frecvență. Frecvența evidențiază diferența! Frecvența putem spune că individualizează și în același timp unifică. O problemă mare a omenirii în raport cu universul este tocmai faptul că omul nu poate funcționa, încă, la o frecvență constantă. Omul nu poate fi cuplat, încă, la ordinea universală tocmai datorită acestor variații, datorită frecvenței propriei vibrații. Ca să ți se atribuie un loc în schema funcțională a acestei grandioase organizări numită univers și nu mă refer doar la universul sensibil, adică la cel perceput prin simțurile cu care este dotat omul, trebuie să fii păstrător al frecvenței. Făceam un comentariu, acum câtva timp, referitor la „Parabola iconomului” din Evanghelii. Exact despre asta este vorba! Dacă ai pornit-o pe un drum... și te ții tare de el; la o adică, nu te dezice de el! Nu... și în căruță, și în teleguță. Adică, nu schimba frecvența! Desigur, în acest punct este încă mult de discutat pentru că o să spui că prin ceea ce afirm acum cam contrazic principiul evoluției. Doar că evoluția nu este ceva liniar, cel puțin în cazul omului. Ținta pe care trebuie să o atingă are multe căi dintre care puține directe. Gândește-te că după noi urmează alte valuri evolutive, care probabil și ele, vor trece cel puțin prin aceleași situații ca și omul. Cineva trebuie să se înhame și la aceste lucruri. Dar, de reținut este că mântuire există și pentru cei care merg pe aceste căi, deoarece ele fac parte din mersul normal al evoluției, începând cu omenirea. Iar evoluția, în sine, cu cât parcurge stări mai contradictorii, cu atât este mai puternică. Cu cât durata ei este mai lungă și mai aventuroasă, să-i zic, cu atât calitatea este este mai deosebită. Sintagma „cei de pe urmă vor fi cei dintâi”, aici își are înțelesul. Cu cât experiența de viață este mai cuprinzătoare în toate posibilitățile ei, cu atât înțelepciunea celui care le va parcurge, înțelege, și depăși, va fi mai mare.
La ce suntem buni, până atunci?... Hm!... „Ferma de oameni”... Dacă nu știi la ce mă refer, caută postarea cu rețeaua trofică! Exagerez, desigur! Sau... poate, nu! Doamne, ajută!
Posteaza comentariu