Minerii sau ,,fetele negre"...autor Mihai LEONTE

Autor : Mihai LEONTE
Mihai LEONTE
10.011 Vizualizari
MINERII, SAU,, FEŢELE NEGRE''

În cele ce urmează voi încerca să redau câte ceva din viaţa minerilor surprinsă de scriitori de a lungul vremurilor. Mineritul îşi are începuturile din vremuri foarte îndepărtate, dar foarte puţini scriitori şi-au asumat răspunderea de a scrie despre această categorie socială. Mă voi referi la aspecte găsite la îndemână. Va fi doar o trecere în revistă a unor scrieri despre mineri şi minerit.
Prima carte care m-a impresionat având în conţinutul ei o descriere a mediului minier, a fost romanul scriitorului francez Emile ZOLA (1840-1902),, Germinal’’, în conţinutul cărţii e o descriere destul de amplă despre viaţa amară a minerilor.
În fapt opera lui Zola fiind în majoritate o epopee sociologică bazată pe o documentare ştiinţifică şi obiectivitate.
Un alt roman în care se vorbeşte despre minerit este cel a scriitorului Irwing STONE,, Bucuria vieţii’’ despre viaţa marelui pictor olandez Vincent van GOGH, în care minerii sunt numiţi feţe negre (gueules noires). Aceste feţe negre, trăiau în colibe mizere într-o mizerie uşor de înţeles chiar dacă vom face o translaţie de un secol şi vom reveni în România antebelică şi chiar postbelică, în centrele minere şi mai ales în Valea Jiului.
Am şi azi în memorie un reportaj a ziaristei Sânziana POP, scris prin 1964 în revista,, Luceafărul’’, realizat la minele de la Leşul Ursului unde tocmai eram detaşat şi lucram acolo în zilele reportajului. Azi când mi-aduc aminte mă întreb de unde a avut curajul acea tânără atunci să scrie realitatea aşa cum era, despre condiţiile destul de grele din acele mine, dar şi din exteriorul lor.
Motto,, Muşcând din borcanele de muştar, golite de monopol’’.
Ce se poate înţelege din acest moto? Prea multe nu pentru un cititor ne avizat, dar pentru cei care au trăit în centrele miniere din România secolului XX îşi vor da seama că aceasta era o tristă realitate. În oraşele miniere, întotdeauna izolate de restul civilizaţiei, locul de întâlnire după ieşirea din subteran era birtul. Acest cuvânt birt era folosit de toată lumea ca fiind un fel de restaurant, un bufet cu mese scâlciate, scaune şchioape, obosite de prea multă folosinţă, cu multă mizerie. La aceste localuri, dacă le putem spune aşa, paharele erau întotdeauna din plastic fiindcă rezistau multelor trântituri sau dintr-o sticlă groasă care proveneau de obicei din borcane de muştar sau dintr-o sticlă groasă care se ciobeau mai greu şi mai rar erau din sticlă subţire. Aici la ieşirea din şut, minerii se opreau pentru trage duşca de rachiu alb sau alte băuturi spirtoase neapărat tari şi mai rar bere, căci aceasta nu se găsea decât la zile mari. Consumatorii fiind deopotrivă mineri, vagonetari, maiştri sau chiar ingineri. Printre aceştia îşi desfăşurau activitatea şi diverşi informatori. Turnător ai miliţiei sau chiar ai şefilor ierarhici, care astfel aveau informaţiile necesare pentru a putea să-şi strunească şi stăpânească supuşii.
Personal am ajuns printre mineri din întâmplare. Era prin ianuarie 1958 şi fusesem prin Ploieşti, Turda, prin Hunedoara, Simeria să-mi caut de lucru dar nici nu prea ştiam ce caut şi nici nimeni nu-mi dădea ceva concret de făcut, aşa că mă aflam de câteva ore bune în gara Vinţul de Jos şi nu-mi găseam o direcţie de mers. Elevii se întorceau din vacanţa de iarnă şi umpleau sălile de aşteptare pentru a se urca într-un anumit tren spre o anumită direcţie. Astfel că am intrat în discuţie cu nişte astfel de elevi de la o profesională din Zlatna neştiind că peste câteva zeci de ore îmi vor deveni colegi de şcoală. M-au întrebat ce fac pe acolo şi fiindcă răspunsurile mele erau pentru ei destul de corecte şi concrete mi-au propus să merg cu ei la şcoala la care învăţau
1 2 3
Posteaza comentariu