Cadoul

Autor : Afanasiev Tatiana
Afanasiev Tatiana
1.614 Vizualizari
Cadoul

Îmi este frică de noapte...
Ea are forţa de a învia trecutul şi de-a înghiţi sufletele rătăcite... Din acest motiv, mă strădui să stau cu ochii larg deschişi, dar mersul lin al trenului mă aruncă într-un soi de dulce toropeală şi, fără să vreau, gândurile îmi zboară spre fericitele zile când furtunile încă mai năşteau curcubee, iar florile mai aveau încă parfumul viselor şi al zborurilor înalte. Totul era numai culoare, numai cântec pentru mine atunci, căci IUBEAM!

...O întâlnisem pe dulcea mea Lia într-o zi ploioasă de primăvară. Afară turna cu găleata şi fata stătea singură, sub aversele furioase, la staţia de troleibuse. Primul meu gând fu să îngenunchez în faţa acestui înger, să-i sărut picioarele ude, s-o strâng în braţe spre a o încălzi şi a o proteja de tot răul şi urâtul acestei lumi, dar apoi m-am gândit că ar fi mai rezonabil să-i propun umbrela mea roşie, cu buline albe. Niciodată nu voi uita căldura şi lumina, emanată de superbii ei ochi verzi, când îmi şopti cel mai timid şi fermecător “Mulţumesc” din lume. Cred că anume în acea secundă hotărâi s-o iau de soţie. După ce marea decizie fu luată, mă încumetai chiar să o întreb cum se numeşte. Misterioasa domnişoară îmi povesti că poartă numele Lia Apostol, că este fiica unui talentat şi respectat profesor de muzică, decedat în urma unui accident rutier şi că acum vine de la mormântul lui, unde i-a pus un bucheţel de flori. Avusese o copilărie foarte frumoasă, plină de cântec, poezie şi filosofie, dar după moartea tatălui adorat, fu nevoită să abandoneze studiile pentru a o ajuta pe bătrâna ei mamă, înnebunită de durere.

Îmi plăcea s-o aud pe drăgălaşa fată vorbind, îmi plăceau umerii ei slăbuţi şi maniera-i de a-şi mângâia instinctiv buclele rebele. Înţelesei că anume ea este femeia pe care o visasem în nopţile lungi de iarnă, citind “Suferinţele tânărului Werther” sau “La răscruce de vânturi”, privirea ei suavă o căutasem în zările albastre ani în şir, vocea ei melodioasă aşteptasem să o aud, parcurgând zilnic bulevardele şi străduţele sumbrului nostru oraş.

În mai puţin de 3 luni, Lia Apostol deveni Lia Roman, cea mai iubită dintre soţiile acestei lumi. O trezeam în fiecare dimineaţă cu un dulce sărut şi cu un bucheţel de crizanteme, florile ei preferate, iar seara, după serviciu, îmi aşezam capul pe genunchii ei şi visam la viitor, la casa noastră din cărămidă roşie, la copilaşii noştri dolofani, cu gropiţe în obrăjori, la cărţile frumoase pe care le vom citi împreună, la un pian negru, cu marginile un pic roase, la care ea îmi va cânta în fiecare seară, la doi pisoi jucăuşi, unul neapărat negru, iar altul – roşcat, cu pete albe. Erau multe vise şi toate aveau, nu ştiu de ce, parfumul levănţicăi, exact ca săpunul de faţă al Liei.

Peste 9 luni unul dintre cele mai frumoase vise ale noastre deveni realitate, soţia mea adorată îmi dărui o fetiţă, cu chip de Madonă. Mă îndrăgostii din prima secundă de acest pui de om, cu mânuţe dolofane şi degeţele infinit de dulci, de unde continua ispită de a i le săruta. Mă gândii îndelung cum s-o numesc pe copiliţa mea dulce şi, în cele din urmă, decisei că cel mai potrivit nume pentru o fată atât de frumoasă, în ai cărei ochi scânteiau de pe acum flăcări nestinse, este Terru, ceea ce în traducere dintr-o limbă bizară înseamnă “luminoasă”.

Copilaşul creştea sănătos, vesel, plin de energie şi, fără să vreau, începui s-o divinizez pe mica Madonă, ea deveni totul pentru mine, astrul meu diurn şi nocturn, unicul scop al vieţii mele. Un ceas departe de Terru mi se părea o eternitate, un calvar insuportabil. Eram gelos până şi pe perna ce-mi fura visele ei. Cele mai frumoase momente erau cele

1 2 3
Posteaza comentariu
Creatii ale aceluiasi autor
Sponsori