Podul

Autor : Agafia Dragan
Agafia Dragan
26 Vizualizari
Gândurile se îmbinau cu prezentul şi amintirile în mintea ei, în aceea zi, când după atâţia ani îşi adunase curajul să se întoarcă, poate nu era decât o scuză a amânărilor repetate, fără un motiv bine conturat. Pădurea respira aramă, era toamnă. Un sentiment de lipsă se cuibărise în ea, ca şi cum drumul străbătut de atâtea ori nu mai era acelaşi. Ce lipsea nu putea să realizeze, nimic nu se schimbase, doar ea pierduse fărâma aceea de suflet unde putea să regăsească fata cu ochii de chihlimbar. Şi apa Gurghiului îşi schimbase matca de la inundaţie.
Mereu ni se deschid în faţă două căi; oare aş fi putut alege în aşa fel încât să nu trăiesc vremea întrebărilor, regretelor sau orice aş fi ales, vine un timp când te scufunzi în nostalgie? Bătrâneţea, atâţia dacă, încolţeşte în suflet. Tresări, ce repede a parcurs drumul, în zare se vedeau turlele celor două biserici din sat. Acum vine podul peste rău, emoţia o înăbuşea parcă. Podul nu mai era cel de altădată, acela din lemn înnegrit de timp, cu acoperiş şi pereţi laterali în care se tăiaseră mici ferestre, cu laviţe de o parte şi de alta.
Aici, se ţineau horele satului în duminicile ploioase. Nici satul nu mai era acelaşi, părea că-şi dezbrăcase straiele din copilăria ei.Viața ei, viața lui, un rău care-și despărțise apele în două albii paralele... Aducerile aminte îşi căutau calea peste apa Gurghiului tinereţii, adulmecau la fel ca ieri mirosurile de lapte proaspăt, de iarbă căzută sub coasă, de fânul urcat în şură, de cânepă uscată la soare, de pere coapte.
Auzeau la fel ca ieri cântând ţapine-n păduri pe coastă, scârţâitul albastru scluptat în vechea poartă. Vedeau pe banca de lemn, zidiţi parcă-n aşteptare, doi bătrâni curtaţi de dor şi uitare.
Cum treceai podul se zărea casa şi gemul de la odaia unde dormeau şi mâncau bunicii. Ana privi spre geam, acolo stătea el în după-amiezile de odihnă sau în zilele pusti de iarnă. Cu pipa între dinţi, îşi fuma singuratatea, măsurând drumul de la pod spre casă, să vadă cine mai trece cine mai vine de la rată, poate vine şi la el cineva. Din cele şase fete mai avea două, restul plecaseră înainte de vreme… apoi a plecat si Maria. Ultima oară, când Ana l-a vizitat, după o lungă absenţă, a fost într-o vară, o vizită făcută pe fugă cu egoismul tânărului grăbit să-şi vadă de ale lui.
Acum, nu-şi putea ierta asta. Oare câtă durere i-a provocat vizita ei pe fugă? Părea făcută din datorie nu din iubire. O jumătate de oră, atât i-a acordat din timpul ei. O urmărea şi acum privirea aceea a lui prinsă în obloanele albastre ale ferestrei dinspre drum. privire care îi transmitea cumva “la revederea”. Subconştientul îi daduse un semnal.
A scuturat din cap atunci, să-l înăbuşe, şi a plecat. În toamnă, el a murit. Cât de crudă este tinereţe cu cei pe care îi iubim!
Deschise poarta cu teamă. “De ce am venit? Ce vreau să găsesc aici? ” Pustiul o împresura, nu mai era nimic, nici amintirile ei nu se mai găseau acolo, curtea, casa îi se păreau străine. Dincolo de poartă, tumultul vieţii, aici, liniştea morţii. În casă, păiajenii îşi ţeseau pânza indiferenţi. Farfurii şi ştergare prăfuite atârnau şi acum pe pereţi. Dar, nu mai aveau căldura şi farmecul de altădată.
Deschise larg uşa ca şi cum s-ar fi sufocat, sufocarea nu venea din aerul din casă, era în ea.
“Dumitre! Joi vine Voicu să ia copiii.”
Voicu era soţul fetei moarte de tânără, în urmă rămăsese ea, Ana şi un băiat mai mic cu un an.
“Tu, să tăi cocoşu de miercuri seară, să-l pui în oală să fiarbă! ”
“ Lasă tu, femeie, că-l facem joi e timp până la prânz! ”
“Nu, eu joi dimineaţă plec. Am să cer cana să vărs
1 2
Posteaza comentariu
Sponsori