Puntea dinspre azi spre ieri

Autor : Agafia Dragan
Agafia Dragan
88 Vizualizari
Bătrânul, o virgulă pe epiderma verde, întinsă la poalele dealurilor împădurite, părea că se roagă, încovoiat de cer si iarbă… Soarele îi cerea iertare că nu putea sa-i încălzeacă oasele bătrâne, în el urca doar răceala pământului, ca o chemare. Era aici și totuși nu, abandonat în amintiri. Mișcarea obosită a coasei aducea a împăcare și resemnare.Din cele câteva bucăți de ogor îi rămăsese doar fâneața, restul, le vânduse la moartea nevestei.
Satul scăpase de colectivizare. Nu pentru că au scris ei pe o plancard ă:
“ Până aici cu democrația, de aici începe Ibaneșt iul și Hodacul”, două sate despărțite doar de apa repede a Gurghiului. Îi iertase de asta peticuțele de pământ răspândite ici și colo. Cum să le aduni? Din neam în neam, bărbații asaltaseră pădurile cu topoarul și țapina în mâini. Femeile, cu grija casei și a vitelor, cu melițatul cânepei și torsul.
De pe așa zisele ogoare adunau puțin, atât cât le rămânea după ce treceau porcii mistreți. Eh, s-au dus toate. Nu se mai aud maiurile bătând la râu. Nu se mai simte mirosul de cânepă pusă la soare, nici melița nu mai toacă… și straiele satului s-au schimbat. Mai erau doar câteva scântei în ochii bătrânilor.
“Se aproprie și vremea mea”, își zise în șoaptă, “mă cheamă”.
Femeia și-o iubise în felul lui, era în curgerea firească a firii, așa cum el făcea parte din frumusețea naturii din jur, așa și ea devenise o parte a lui. Nu era nevoie să se întrebe ce simte, el își trăia rostul cu împăcare.
“Ai venit, Ană? ”
“ Am venit, Dumitre! ”
“ Oi mere și eu amu, s-a împlinit sorocul.”
La moartea femeii, trecuse pe stâlp și data morții lui. Atât răgaz și-a dat, șapte ani. Din patru fete cât avusese, trei erau acolo cu Ana.
De atunci, zilele lui s-au scurs la geamul dispre uliță și podeț, în așteptare. Podețul nu mai era, îl furase apa la inundație, nici pârâul nu mai trecea pe acolo… și Gurghiul își schimbase matca.
Vara, mai trecea cum trecea, dar în zilele de iarnă, își măcina timpul, acolo, la geam. Un neavizat ar fi crezut că urmărește forfota uliței. Dar el, el privea în trecut, aștepta. Prezentul plin de aduceri aminte, viitorul…
O clipă dacă pleacă, rămâne umbra-n noi, printre aceste umbre trăia. Tresărea doar când auzea rata că vine, atunci, doar atunci, ochii lui prindeau lumină. Poate că vine și la el cineva.
Mai venea ultima fată rămasă, Fira. Nepoții, răspândiți prin țară, uitaseră de el. “Poate nu au vreme”, își zise bătrânul, găsindu-le scuză.
“ Lasă, Ană, că or veni la toamnă! ”
I se păru că aude zarva și sfada lor blândă, când se adunau la început de septembrie să-și împartă alunele și hribii uscați la soare sau alte alea adunate de ei de prin păduri și livadă. “Am să le dau vorbă să vină. Poate nici la moartea mea nu vor fi. “
Bătrânul se ridică cu greu. Apăsat de singurătate mai mult decât de ani, trase de sub pat un cufăr în care își ținea comoara. Privi îndelung la el și apoi, deschise capacul, ca și cum altcineva îl obliga să facă asta în ciuda voinței lui. Erau câteva fotografi îngălbenite, câteva monede vechi, două cărți Alexandria și Esopia, singurele lui cărți din care mai citea puțin în zilele pusti de iarnă și o medalie ruginită din primul război mondial. Nu-și mai aducea aminte pentru ce o primise. În al doilea război mondial era la vatră.
Când au trecut nemții, a fost cum a fost, dădeau bani și ciocolată pentru păsări și ouă. Mai lăsau și prin casele oamenilor una alta, plăteau și… Atunci le-a murit o pruncă, de vreun an. Moașa le-a zis că de la ciocolată i s-ar fi tras. De auzit s-a auzit și la ei de relele
1 2 3
Posteaza comentariu
Sponsori