JURNALISMUL, DE PE GAZON PE GHEAȚĂ, de Roberto Kuzmanovic

Autor : AnaOarga
AnaOarga
567 Vizualizari
Dacă aș citi în fiecare zi ziarele și aș descoperi mereu ceva deosebit, ca o frumoasă balerină sau un mim pe-o scenă scârțiind bătută anapoda în cuie ruginite, ce privesc sclipitor în lung și observă de fiecare dată câte ceva diferit cu ochii lor lunatici, simțind că sunt din ce în ce mai iubiţi de public; dacă mimul sau balerina pentru un moment nu și-ar dori mai mult public, atunci nici eu nu mi-aș dori un moment să fiu acolo. Aș rămâne pe strada mea necunoscută, dar suficient încât să mulțumesc mimul din mine…
Pentru că orice redactor șef caută știrea șocantă demnă de publicat pe prima pagină, încât am crede că prăbușirea unui avion este rezultatul rugilor alter-ego-ului său. Dacă după toate criteriile de selecție a informațiilor inedite într-un canal de comunicare, noi le vedem pe toate ca fiind amăgitoare, morbide, însemnă că toate sunt la fel. Jurnalismul, de pe gazon pe gheață? Internetul, un iceberg care a spart gheața și piața, iar acum râde-n nas telegrafului, radioului, presei scrise și tot mai des televiziunii. Cu aproximativ două decenii în urmă, mass media a început să promoveze această tehnologie digitală, iar în prezent șacalii se consolează cu ideea că jurnalismul nu moare, ci se transformă.
Așa e. Se transformă. Dar asta doar pentru că au migrat acolo unde există consumator, s-au adaptat. Deși canalele de la televizor sunt creatoare de conținut, fără promovare în mediul on-line nu ar mai avea același rating; s-ar simți lipsa activității. Acești șacali ar face orice pentru audiență sporită, ba chiar devin imuni dacă le-am spune că telespectatorii s-au transformat în roboți controlați de propria telecomandă. Un tovarăș îmi spunea că preferă să-și selecteze informațiile primite folosind internetul. Am râs. Ce-aș fi putut face altceva? I-aș fi dat dreptate: dacă jurnalismul marca o vreme pe gazon, acum pare că o cam încasează slut după șut pe gheață. Dar această rețea interconectată este incontrolabilă și mult mai periculoasă decât TV-ul. Noi, simpli utilizatori de internet, nu vom putea deține niciodată controlul 100%, nici măcar pe deep web. (SOPA, PIPA, ACTA, acum ce urmează? ). Căutându-ne informațiile de care avem nevoie, nu avem siguranța că sunt corecte. E greu de găsit surse credibile. Pot fi transmise/scrise de oricine care încearcă să vândă o gogoașă. Pe Facebook vedem fel și fel de idioțenii distribuite de utilizatori. Aceste platforme permit oricăruia să fie pseudo jurnalist. Consider că tinerii ar trebui educați pentru a consuma din oceanul acesta de informații doar cele care nu îi expun unor riscuri sau cel puțin acestea să fie diminuate. Nu putem permite unui mecanic auto să ne prescrie tratament medical, cum nu putem lăsa un pseudo jurnalist să ne formeze opinii. Am văzut formatori de opinie (vloggeri, bloggeri etc.) care comunicau opinii ce nu le aparțineau și care își măsurau succesul în aprecieri, distribuiri și număr de vizualizări (în cele din urmă bani) fără să conștientizeze că acțiunile lor pot influența negativ adolescenții și nu numai.
Nu contează modalitatea prin care informația ajunge la consumator. Important este ca jurnalistul să nu uite cui anume face această transmisie și să nu uite că valoarea informației trebuie să fie una de calitate. Altfel, am putea la fel de bine să lăsăm robo jurnalismul să ne facă meseria. Da, m-aș marginaliza acolo. În adăpostul unor informații precum cele din majoritatea ziarelor actuale, în nenumărate evenimente, în atâtea opțiuni prost aruncate din înalt, de parcă nu există un indicator să ne arate că eclipsa nu e așa simplu de atins. În adăpostul unui televizor la ore târzii, unde animalele haine licitează cu atâta degajare finaluri fericite de parcă ar fi așa de ușor. În sufletul unei femei pustii, în adăpostul unui artizan plin de atu-uri, în neputințele patriei mele din care ies tăgârțând lacomi cu mașini de lux și costume scumpe, din bomba atomică plină de sentimente flegmate de comunitățile care nu-ți lasă niciun răgaz, înainte să-i pocnești.
Din inima unei fetițe ce privește spre un tablou în care este pictată sfânta Ana și-i șoptește: „Îmi doresc și eu un casetofon să ascult muzică și să învăț să dansez! ” Însă scena aceasta, animalelor, și-a promis pe mass-media voastră că nu vrea să mai vadă public trist. N-aveți nici cea mai vagă idee câtă liniște are să ofere. Înțelege acestea de la un nebun încă nedeclarat, trăind cu cărți împrumutate ce recita o mulțime de sonete, ce era încă fericit nemărginit privind feeric o scenă goală, fiind indiferent că evenimentele s-au terminat de ceva timp. Un nebun ce a acaparat clipa adecvată să se distanțeze de opiniile altuia și să judece mai mult cu ale sale. Un nebun cu nimic mai deosebit decât ceilalți, însă nemărginit de înzestrat pentru chestiile pe care doar el le gândește și care în fiecare seară mai colorează niște vieți. Fiindcă în noaptea în care scena se va dărâma cu totul, va lua balerina de mână și va veni să-ți bage scenariul vieții tale fix în fund.
Textul a apărut pentru prima dată la publicația Zevzeci Pe Veci care și-a încetat activitatea.
De Roberto Kuzmanovic
Posteaza comentariu