Cântecul – descântecul, de Roberto Kuzmanovic

Autor : AnaOarga
AnaOarga
82 Vizualizari
Norii se-aștern precum ceața deasă seara
Peste câini, peste oameni, cântă în gând fanfara
În trupurile goale vin ţigănci cu ghiocuri
Pădurea e tristă, frunzele ard în focuri

Ielele fac și valuri când purced ca să cânte
Și dansează nebune peste vârfuri de munte,
Hore stranii – descântec – împrejur nălucirii,
Se-mpreună împotriva uimirii

O aspră vrăjitoare tot prepară licori
Face vrăji înțelese pe-nnoptat doar de nori
Că doar norii-s aproape și de sfinți și de zei
Ce-și doresc pe ascuns roluri de dumnezei

Ce citesc nu în palme, mici destine de râme,
Devenind prea curând niște sumbre postume
Ielelor, ce-ați făcut, ce-ați adus printre noi?
Aiureli nenăscute înspre ziua de-apoi

Pentru cel avortat din prea sumbra, grea, ceață
Nu există nicicum moartea de după viață...

de Roberto Kuzmanovic
Posteaza comentariu