Nu-i teatru, e iubire!, de Roberto Kuzmanovic

Autor : AnaOarga
AnaOarga
93 Vizualizari
Oricât de frig e afară,
eu sunt eu, mereu eu…
deoarece mereu a fost vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba doar de tine,
am un crâmpei de căldură păstrat
într-un bulgăre de cristal
care se dizolvă molcom pe buzele tale
apoi se prelinge pe pielea prea catifelată a gâtului
Dar pe mine cu ce mă încălzește?
Poate numai surâsul tău gingaș mă mai încălzește
(repet întruna: ți-am spus că e vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba de tine)
Și uite aşa ne încălzim şi ne zâmbim,
într-o zi crâncenă în care tu ești ca vremea,
iar eu nu mă pot lua după anotimpuri instabile
după vreo banală ceartă aiuritoare
la care mă simt spectator,
și tu singurul actor rămas,
cam nepotrivit să joci singură fără ca eu să-ți cânt.
Ultima ta replică: nu-i teatru, e iubire!
Apoi, intense, aplauzele mele.
Nu înțeleg eu multe,
dar cel mai mult nu înțeleg
ce curaj am avut să-mi pun inima în palmele tale.
A meritat, zic eu naiv,
să-nveți ce e cicatricea ce mi-o ceri,
greșeala repetată e lecția neînvățată
Alta probabil că s-ar împinge turbat și ar da din coate
ca să ajungă la ea, așa cum e,
cu tot cu metehne
și și-ar înfige obraznic unghiile, ar sfărâma-o
însetată de o ură absurdă,
de durerea profundă pe care mi-ar provoca-o,
crezând că gloria ei
e revanșa față de foști, proști.
Bine că mi-am pus-o înapoi, unde e locul
dacă și acum ești tristă, ca ochii lui Dumnezeu,
înseamnă că tu nu ești zeiță, iar eu… mediocru zeu,
dar mereu…
a fost vorba doar de noi!
Mai vrei în rol de zei?

de Roberto Kuzmanovic
Posteaza comentariu