Când facem pe sfinții, de Roberto Kuzmanovic

Autor : AnaOarga
AnaOarga
88 Vizualizari
Colorez noaptea în iubire şi speranţă,
ai zice uneori că-s surori cu ghinionul
când nu e totul roz
stelele îmi sunt martore pe cer
norocoasele, acolo sus, departe de lume
Luna strălucește, am cerut-o de muză,
și-a spus da
iar soarele, probabil gelos, mă arde de viu
(el e bun doar când mă întind pe plajă ca o meduză ucisă)
eu sper să-mi cânte lumina, întru tristeţe,
dar să fie divină, nu venită din faruri
bucuria să nu-mi danseze în rate,
cum se nărăvește pentru locul de veci,
iubirea să mă seducă cu blândeţe,
din suflet, altfel nu-i dau niciun bon de masă
făcându-mă să uit clipe îndurate stoic.
(nici n-aș prea vrea, de altfel)
Focul e viu, renaște-n mine şi ştiu
(șemineul însuși mă invidiază)
că e-o vorbă la gura tuturor:
iadul e pe pământ cu totul, iar noi suntem dracii,
mai cu seamă atunci când facem pe sfinții.
Suntem suma răutăților,
oricât împărțim vina la doi,
realizăm însă prea târziu
pomenindu-ne părinții
c-au avut dreptate, că așa și pe dincolo.
Avem măști de clovn și nu vrem să le izgonim
(ne plac al dracului de mult oglinzile).
Dincolo de un scop e un alt destin,
care câteodată e apă de ploaie și nu e veșnică.
Sar obstacole, sunt pacifist de felul meu,
(dar ce-mi veni să mă cred om bun cu lumea? )
Natura mi-e mamă bună și mă hrănește,
mă zbat la orice uragan catastrofal
(uneori am impresia că o fac degeaba),
dar și la cel mai mic fulger
încerc să-mi păstrez sufletul cald și pur,
ca o floare de lotus abia visată, pe vecie.
Văd eu la final dacă a meritat sau ba, tac, îndur.

de Roberto Kuzmanovic
Posteaza comentariu