Cu mocănița, în drum spre neant, de Roberto Kuzmanovic

Autor : AnaOarga
AnaOarga
83 Vizualizari
Nu pot să țes un vers fericit, nemărginit,
în drum spre neant cu mocănița,
înconjurat de frunze uscate,
vagoane goale și cărbuni încinși
fiindcă spun tot ce simt, sunt rece,
totu-mi pare devreme
poate că toamna asta nebună care se crede iarnă
și știe că nu-mi place e de vină
apoi să-mi ceară muze ieftine să zbor cu ele spre libertate?
m-am detaşat cu drag de-această lume,
despre care unii vorbesc de parc-ar ști,
sunt în veşmânt alb, dar singur, cu împărăția goală
goală și al naibii de mediocră
eu sunt un egoist notoriu
tristețea e a mea,
voi o aveți pe a voastră și a urmașilor voștri.
Vor avea ei grijă de asta, să nu vă fie cu mirare
voi dansa cu monotonia grețoasă, neînţeles nicicum,
evadez din cuşca misticismului, ce lanţuri slabe!
Nu vreau să-mi împart nemulțumirile nici cu el,
ar fi lipsă de respect;
opresc să alimentez prin stația de vise,
pe aici am călătorit mai mereu,
m-am proiectat prin alte unde, să aflu tot adevărul
cine-s eu?
un sociopat care nu se plânge că n-a aflat totul din nimic…
Într-o vreme, veneam aici la curtat Luna de pe cer,
cu praf de stele.
Tu habar n-ai ce strălucea apoi.
Acum știi că fusese mâna mea
pe dincolo, peste tot sau pe nicăieri,
la mare, într-o cabană ieftină,
uitat absurd și complet zilei de ieri,
sub astre doar nisip, poeme-n zare îi cântam.
Un mov pur de bun augur se așterne-n depărtare,
creionez curcubeie
picură litere eterne pe pergamente cerești din empireu;
plec!
dulcele cântec plutind pe un val, vânt,
cum vrea, cum știe, cum poate…
îl aud, încă-l fredonează și-l adie sufletului meu.
Port în inimă un simbol sfânt,
știind că-n serile apuse, o făceam fericită.
Cuvântul liber, sunt la apogeu!
„Poate sună a vis,
dar fără vise nu mai sunt eu...”

de Roberto Kuzmanovic
Posteaza comentariu