Darul

Autor : Nicu Haloiu
Nicu Haloiu
77 Vizualizari
Darul

urcam cu tine niște scări enorme;
din smalț strălucitor, înaripați,
doi lei imenși străjuiau intrarea,
ca de o vrajă ne lăsam purtați,
o trenă lungă îți mătura cărarea,
duceam cu noi daruri pe la-mpărați.

rochia-ți bogată, din mii de solzi părea,
din mii de solzi verzui, ca de smarald,
ne învelea-n lumină un soare vechi și cald,
și rochia-ți superbă nu spun cum strălucea!

bijuterii de aur și multe nestemate
te-mpodobeau pe tine, juram că ești zeiță,
doi nori s-au răzlețit pe boltă, de departe
și ți-au ferit făptura de-a soarelui arșiță.

tu mă țineai de braț pe-acele scări enorme,
ne aștepta divinul cu-al său alai de paji,
podoabele de aur în mii și mii de forme,
făceau să pară sala de-un fabulos miraj.

curtenii se fereau, făcându-ne cărare,
te aștepta divinul, privind înfiorat
făptura-ți ce părea superbă întrupare
a unui strop de rouă care-a alunecat,
în cupa unei flori, pe-o rază de la soare!

în fața lui făcut-ai o dulce reverență
și i-ai întins timidă darul de la noi,
a remarcat divinul, umila mea prezență
și-a luat tăcut cadoul, privind cu ochii goi.

atunci eu am simțit și am știut prea bine
vrăjit fiind de tine curând m-ar fi ucis,
că nu darul nostru voia, el te voia pe tine,
iar eu, beat de iubire, m-am și trezit din vis!
Posteaza comentariu
Sponsori