Elegie de primăvară

Autor : Boris Ioachim
Boris Ioachim
1.298 Vizualizari
E primăvară, suflă vânt subţire
Şi iarba răbufneşte în neştire...
Pe margine de drum şi pe răzoare,
Sfioase fire verzi zâmbesc spre soare.

N-a mai rămas nici urmă de zăpadă –
Căci soarele, în aur, firea scaldă.
Dar nu-i nici nerăbdarea de-altădată
Când aşteptam să plece geru-odată

Ca să privesc spre cer cu îndrăzneală –
Să-mi umplu ochii cu a lui sineală
Să-mi albăstresc privirea şi gândirea,
Să-mi fie dragă-ntreagă omenirea.

Căci inima în doruri mi-e săracă
Iar firea mea-i de gheaţă şi posacă
Şi tot ma des rostesc, cu apatie,
Cuvântu-acesta trist: „zădărnicie”.

Din vreme-n vreme simt cum cresc, din mine,
Cu rădăcini adânci, gânduri haine
Şi remuşcări mă bântuie în noapte
Când vântu-bate în geam, cu stranii şoapte,

Când stelele, din bolta-ntunecată,
Îmi fac cu ochiul, parcă, toate-odată
Cu raze îngheţate şi străine -
Care pătrund prin ochii goi în mine

Şi-mi amintesc că de pământ mă leagă
O existenţă stearpă şi pribeagă
Clădită pe mormane de iluzii –
Căci am trecut prin lume precum surzii

Fără s-aud cum creşte, tainic, iarba –
Când tinereţea mea-şi zornăia salba
De zile mincinoase – tinichele
Ce mă-mpingeau din rele către rele.

Pe când nemuritoare păreau toate
Şi nu ştiam ce-nseamnă „nu se poate”,
Nici nu credeam că va veni sorocul
Ca- n deznădejde să îmi aflu locul.

Azi, stiu ce pot – ce-nseamnă „nu se poate” –
Însă-i târziu căci, prea-banala moarte,
Îşi trâmbiţează tot mai des chemarea –
Se-nchid cărări – mi se-ngustează zarea.

Dar, deocamdată, primăvara, lesne,
Încă-mi îmbracă pasul, pân’ la glezne;
Şi mai urzesc visări, pe sub azururi,
Căci vis e viaţa şi a fost – de-a pururi...
Posteaza comentariu
Sponsori