Frământări II

Autor : Boris Ioachim
Boris Ioachim
1.136 Vizualizari
Din vijelia sumbră de afară,
Ce-mi zbârnâie în geamuri şi în minte,
O întrebare prinde să mă doară:
De ce n-am fost, nicicând, copil cuminte?!

De ce mereu am fost un îndărătnic –
Căci sfaturi bune-n seamă n-am luat…
Iar viaţa-n schimb, mi-a fost prea-durul sfetnic
Ce, pân’ la urmă, minte m-a-nvăţat.

M-a învăţat că tot ce e povaţă,
Mai bună sau mai rea - să o ascult
Căci nu poţi să trăieşti întreaga viaţă
Din vise seci – sau poţi, dar nu prea mult.

M-a învăţat că, deseori, e Cerul
O mare cenuşie şi-ncruntată
Şi că divinului, oricum, misterul
Nu-i voi pătrunde, sigur, niciodată.

Azi sunt, adeseori, copil cuminte –
Rar răzvrătiri, în mine mai scrâşnesc…
Şi –am învăţat c-acela care minte
Nu merită s-audă: „te iubesc! ”

Copil cuminte – dar cu tâmpla ninsă
Şi suflet blând dar tot mai friguros…
În lumea asta, largă şi întinsă –
Cât mai trăiesc – vreau să trăiesc frumos…
Posteaza comentariu
Sponsori