Icoană

Autor : Daniel Aurelian Rădulescu
Daniel Aurelian Rădulescu
243 Vizualizari
Se-nalță chipul, ce-mi atinge buze
Într-un sărut să mă divinizeze,
Pe mine-un neștiut, cerându-mi scuze
De o mulțime de păcate -în mintea-mi- treze.

Și stau urcat în estul de odaie,
Cu flacăra de ceară-n mâini prelungi,
Tot așteptând, în prosternare, inima să-ndoaie
Vis... ce nu știe iertare, nici dacă plângi, plângi.

Mă port într-un breloc, trimis în chip
Transfigurat dintr-un ceva imaginar
De tragic, de sanctificat, ca un Oedip
Și umplu o lume cruciată în altar.

Mă scrijelesc în piatră, în lemn, pe pânză,
Să fiu reconoscibil, să fiu seamăn,
C-altfel nici rugile n-ar ajuta să vânză
Nespuse spovedanii către-un spirit geamăn.

Sunt pus să umplu golul de perfid,
Mă coborând din negrul fără tonuri
La toate sectele, ce se mânjesc pe zid...
Să-nveselească multitudine de Domnuri.

Mă tot întreb, cum pot la infinit să sorb
Atâtea vini șoptite-n buze fade;
S-ascundă vinovate falsul morb,
Crezând că liturghii se-ascult cum serenade.

Sunt un tapet de cer în trei dimensiuni,
Închipuindu-mi că pot fi oprit din goană,
De pedepsiri, creând deșertăciuni...
Doar că sunt prins, mimându-mă... o icoană.
27.03.2011
Posteaza comentariu
Sponsori