Poem bahic

Autor : Toni Niculescu
Toni Niculescu
243 Vizualizari
Poem Bahic


Aburii încinși de țuică îi pătrund adînc în nări

Drumu-i greu pînă acasă, șerpuind pe trei cărări

Dintre ele, care oare, este calea înspre casă?

Și pe care s-o apuce? Se întreabă, stînd la masă.

Tremură de oboseală, iar la față este supt

Nu-și revine din beție, că așa este de rupt.





De pe scaun se urnește, încercînd să se ridice

Imediat se răzgîndește, că-i e teama să nu pice

Că tovarăș de beție, țuica i-a fost noaptea toată

Atrăgîndu-l în ispită, iara el să nu mai poată?

Înspre casa el se-ndreaptă, dar în cerc se-nvirte roată

Părăsit se vede-acuma, unde-s prietenii din gloată?



Seara-n crîșmă el sosise, elegant, stilat și nealcoș,

Îmbrăcat la patru ace, cu cravată-n dungi și țanțoș

Într-un smoking alb, Armani, iar în gură un trabuc,

L-a aprins și-ntr-o clipită, a rămas din el un muc

Ce îl scuip-apoi cu ură și cu gesturi de haiduc

Paznicul, privind la dînsul, se uita la el năuc

Are însă alte gînduri și se pierde hăbăuc

Că nevasta-l părăsise, iar acum e singur cuc

N-are chef să intervină, să rezolve-așa un fleac

Pentru-a sa problemă gravă, nu găsește nici un leac

Se retrage-apoi afară, se așează sub un nuc

Măcinat că viața toată, a șezut doar sub papuc

Astăzi însă nu mai are, nici cu cin' să bea un suc!



Iar eroul nostru falnic, pe băute s-a pornit

De-a rămas din el un jalnic, smokingul l-a murdărit

Pînă dis-de-dimineața, rafturile le-a golit

Și din om fălos si mîndru, cum voia mereu să pară

A ajuns de rîsu' lumii, dovedind prostie rară

Și lacune în purtare, tocmai ca un pierde-vară!



Și poftindu-se la masă, se-nconjoară de dudui,

Dar căzînd în colț de masă, îi răsare un cucui

Și se-ntrece glume slabe, de gust prost și amărui

Bancuri slabe, nesărate, glume proaste deocheate

Snoave proaste și miștouri, glume slabe, apropouri.



Băutura cea haină, aspră-l ia sub stăpînire

Beat ca turta se preface, de nu-și mai revine-n fire

Nu-i el cel care vorbește, broscotind din colțul gurii

Ci din el acum răzbește, cruntul glas al băuturii

Pe nori de alcool plutește, îndrugînd la verzi-uscate

Cînd femeile mirate, se crucesc, rămîn căscate

Iar tupeul îl împinge, să înșire baliverne

Pe de-a rostul învățate, ca niște minciuni eterne

Mai apoi, în sfatul serii, singur cuc el s-a trezit

Greu duhnind a băutură, pe femei le-a izgonit.



La nechibzuințe-l trage, băutura cea amară

În efervescența clipei, cu aripi de vultur zboară

Cer închipuit străbate, un Icar dezorientat

Iar în plina zi îi pare cum că ceru-i înstelat,

Soarele pe-un corn de lună, îi zîmbește neîncetat

În Împărația asta-n care, Bachus este Împărat!

Ce întruna-l amăgește, tot să bea el îl îndeamnă

Pînă chiar nici al său nume, nu mai știe ce înseamnă

Peste nori de bautură, el planează aiurit

În final se prăbușește, și-acum suferă cumplit!



Nici trezit la realitate, nu-și dă seama ce-i cu el

Parc-o tonă are capul și dureri la cerebel

Suferă de parcă-ntr-una, a robit precum Atlas

Pe pămînt umed și rece, lat și-ntins el a rămas

Și acum, ca să-și revină, el se drege tot cu alcool

Pînă filmul i se rupe, și adoarme jos, matol!
Posteaza comentariu
Creatii ale aceluiasi autor
Sponsori