Poveste

Autor : Cristian Dănilă
Cristian Dănilă
320 Vizualizari
În codrul fără luminiș,
Departe de vedere,
Poteci cu pietre și frunziș
Tufișuri și nuiele.

Castel semeț se-nalță-n munți,
Din ceața-nvolburată.
Pădurea cu copaci cărunți
Păzesc bătrâna poartă.

Cu bolți adânci și drugi de fier,
Ferestre-ntunecate.
Sunt ziduri nalte pân la cer
Și turnuri ferecate.

În umbra nopții de cleștar
Nălucile dansează,
Iar sala tronului altar
La timpuri vechi visează.

.. Era o vreme de demult,
O!. Dulce mângâiere,
În ziua care sa născut
Lumina vieții mele.

Cea mai frumoasă din regat
Cu suflet de oglindă,
Un Înger, fără de păcat
Și cu privirea blândă.

Și parcă ieri desculț fugea
Pe pajiștea din piață,
Spre râul care tremura
Curat și plin de viață.

În nopțile de catifea
La bal dansau curtenii,
Lăuta valsuri le cânta,
Pe ritmurile vremii.

Un foșnet surd și-n depărtat
Cutremură pădurea.
Oșteni veniți din alt meleag
Ce-n mâini țineau securea.

Din turnul cel înalt priveam
Spre crestele din zare,
Stăteau ascunși căci nu-i vedeam
Și codrii plâng a jale.

Străini și fără Dumnezeu
Nomazi și fără nume,
Păgâni pribegi fără traseu
Și scop în astă lume.

Amurgul cade apăsat
Și liniștea-i sinistră,
Făclii prin codrul neumblat
Anapoda se mișcă.

Văpăi de foc, sucite-n vânt
Scot capul din tenebre,
Pe ziduri umbre tremurând
Închipuiri funebre.

Atacul dur și-ncrâncenat
Izbește cu putere,
Și porțile de fier s-au spart,
Cetatea e-n cădere.

Pierduți în frică și-n simțiri
Ce mintea-ncețoșată le fecundă,
Instincte primitive cu porniri
Pe care sufletul în haos le scufundă.

Retrași în holul dinspre sud
Luptăm răniți de moarte,
Să prelungim sfârșitul crud
Și șansele deșarte.

Spre sacrificiu merg copiii
Vremelnic drum spre eșafod,
Loviți de soartă pleacă fiii
Ca Noe, în veșnicul exod.

Spre moarte merge și Domnița
Ce luptă vitejește printre ei,
Potrivnică e calea și voința,
În ochii ei sunt flăcări și scântei.

.. Se-așterne liniștea-n poiană,
Cad frunzele în foșnet efemer.
Din neguri se arată diafană,
Lumina ce se scurge dinspre cer.

Trecuta-u ani și ani de-a valma,
Prea mulți șii greu să-i socotesc.
Cad frunzele. În codru vine toamna
Și-aș vrea să am cu cine să vorbesc.

Sunt Regele ce șade-ntr-o colibă,
Bătrân schilod pe muntele pustiu.
În ploaia rece hainele se-mbibă,
Cad frunzele.. În codrul arămiu.

Prin pâcla ce înconjură cetatea
Se vede încă turnul părăsit,
Sunt paznicul ce-și caută dreptatea,
Sunt Rege. Peste cei care-au murit.

Din suflet amintirile dezleagă
O lacrimă-n obrazu-mbătrânit,
Mi-e dor de fica mea cea dragă..
Cad frunzele. Povestea s-a sfârșit.
Posteaza comentariu
Sponsori