Poveste

Autor : Cristian Dănilă
 
198 Vizualizari
În codrul fără luminiș,
Departe de vedere,
Poteci cu pietre și frunziș,
Tufișuri și nuiele.

Castel semeț se-nalță-n munți,
Din ceața-nvolburată.
Pădurea cu copaci cărunți,
Păzesc bătrâna poartă.

Cu bolți adânci și drugi de fier,
Ferestre-ntunecate.
Sunt ziduri nalte pân la cer,
Și turnuri ferecate.

În umbra nopții de cleștar,
Nălucile dansează.
Iar sala tronului altar,
La timpuri vechi visează.

.. Era o vreme de demult,
O!. Dulce mângâiere,
În ziua care sa născut,
Lumina vieții mele.

Cea mai frumoasă din regat,
Cu suflet de oglindă.
Un Înger, fără de păcat,
Și cu privirea blândă.

Și parcă ieri desculț fugea
Pe pajiștea din piață,
Spre râul care tremura,
Curat și plin de viață.

În nopțile de catifea,
La bal dansau curtenii.
Lăuta valsuri le cânta,
Pe ritmurile vremii.

Un foșnet surd și-n depărtat,
Cutremură pădurea.
Oșteni veniți din alt meleag,
Ce-n mâini țineau securea.

Din turnul cel înalt priveam,
Spre crestele din zare.
Stăteau ascunși căci nu-i vedeam,
Și codrii plâng a jale.

Străini și fără Dumnezeu,
Nomazi și fără nume.
Păgâni pribegi fără traseu,
Și scop în astă lume.

Amurgul cade apăsat,
Și liniștea-i sinistră.
Făclii prin codrul neumblat,
Anapoda se mișcă.

Văpăi de foc, sucite-n vânt,
Scot capul din tenebre,
Pe ziduri umbre tremurând,
Închipuiri funebre.

Atacul dur și-ncrâncenat,
Izbește cu putere,
Și porțile de fier s-au spart,
Cetatea e-n cădere.

Pierduți în frică și-n simțiri,
Ce mintea-ncețoșată le fecundă,
Instincte primitive cu porniri,
Pe care sufletul în haos le scufundă.

Retrași în holul dinspre sud,
Luptăm răniți de moarte,
Să prelungim sfârșitul crud,
Și șansele deșarte.

Spre sacrificiu merg copiii,
Vremelnic drum spre eșafod.
Loviți de soartă pleacă fiii,
Ca Noe, în veșnicul exod.

Spre moarte merge și Domnița,
Ce luptă vitejește printre ei.
Potrivnică e calea și voința,
În ochii ei sunt flăcări și scântei.

.. Se-așterne liniștea-n poiană,
Cad frunzele în foșnet efemer.
Din neguri se arată diafană,
Lumina ce se scurge dinspre cer.

Trecuta-u ani și ani de-a valma,
Prea mulți șii greu să-i socotesc.
Cad frunzele. În codru vine toamna,
Și-aș vrea să am cu cine să vorbesc.

Sunt Regele ce șade-ntr-o colibă,
Bătrân schilod pe muntele pustiu.
În ploaia rece hainele se-mbibă,
Cad frunzele.. În codrul arămiu.

Prin pâcla ce înconjură cetatea,
Se vede încă turnul părăsit.
Sunt paznicul ce-și caută dreptatea,
Sunt Rege. Peste cei care-au murit.

Din suflet amintirile dezleagă,
O lacrimă-n obrazu-mbătrânit,
Mi-e dor de fica mea cea dragă.
Cad frunzele.. Povestea s-a sfârșit.
Posteaza comentariu
Sponsori