Păstorul...

Păstorul

Pierdută în deliciul glandei ancestrale
în focul primului sărut
poveri şi lacrimi cuibărite şale
val de flori ÅŸi pod de Prut!

În vis era numai dulceaţă
când toamna stoarce în cămări
pâine caldă ponosită
cu jalbe irosite-n dări!

Când cerul nori vâsleşte
biciuind pe spate-Å£i vor.
dureri în albii ce vor creşte
freamăt aşteptări de dor


Atunci a răsărit ca din senin
pe gazonul verde spălăcit
credinţa stoarsă din venin
în care ai trăit...

Păstorul turma lui e calea
spre inimă să meargă drept
să curme dorul jalea
durerea ta din piept.

Întoarce viaţa la voinţă
întoarce drumul obosit
credinţa să-ți fie credinţă
în puful care ai trăit.

Îţi mulţumesc că ai păşit pe cale
fiu ostil al desfrânate-i rugi
iubirea să îţi fie dale
călcând duios nu poţi să fugi!