Scrisoarea a III-a (Despre a fi)

Autor : Nicolae Ler
 
10 Vizualizari
Din flacăra unui catarg
Se născuse odată cu ceva!
Pe faţa lui erau numai întrebări
şi mii de secunde de nesomn-
era asemenea unui punct cardinal
când i s-a spus:
” Nu, nu poţi fi nici fluture, nici vreun organ de fluture,
Nu poţi fi nici păianjen şi nici vreun organ de păianjen-
Tu poţi fi, dacă vrei, şi ochi şi orice organ de ochi! ”
el a ales vederea....

vedea mai bine după ce orbea
iar orb se întâmpla să fie după ce îşi îmbrăţişa iubita
era situat undeva între pana zburată a vulturului
şi privirea unui soare ascuns de capătul drumului,
undeva între goliciunea stării de alergare
şi rigiditatea colţurilor nevăzute ale sferei

el nu era plâns
nici măcar de o existenţă mai mică decât a lui,
dar era înconjurat de lacrimi
asemenea cercului de punct-
chiar dacă, sub apăsarea venirii oricărui anotimp,
el era singur-

dacă ar fi vrut să strige, ar fi putut striga,
dacă ar fi vrut să cadă toamnă, ar fi căzut,
dacă ar fi vrut să aibă mâini şi le-ar fi retezat din glezne
şi şi le-ar fi pus în umeri, ca să poată mângâia

el cum simţea o apăsare în partea stângă
se închina
şi cu culoarea iubită îşi refăcea ochii însinguraţi
de fapt, pentru el totul era o nedreptate
şi, la un moment dat, şi-ar fi dorit, pur şi simplu,
să moară-

el era închis într-o carapace
sosită dintr-un punct cardinal,
într-o carapace înfrântă
din care le vedea pe toate cum se întâmplă,
era ascuns de un mare gol
care se făcea simţit instantaneu
ca şi cum ar fi fost un ochi orb

el era neaşteptat de singur,
era atât de singur încât noaptea nu venea
decât după ce nu mai exista-

el, dacă ar fi ştiut că singurătatea înseamnă singurătate

pentru el
prima zăpadă cade primăvara
şi oglinda este acum cercul lui de admiratori-

el era conştient că lumina îl face să se teamă,
că întrebările n-au născut niciodată răspunsuri,
că de la sine vine moartea
şi că pentru a avea un ideal
nu e nevoie decât de iubire!

El asta ştia,
şi ori de câte ori întindea braţele
degetele răsunau undeva, în întunericul iubit de el,
în mâinile tatălui său năclăite de plasmă-
el îşi refăcea cuvintele
după reţeta spiţelor soarelui şi, pentru el,
singura fiinţă care mai înflorea era speranţa...

de fiecare dată pleca dintr-un punct
mereu altul, mereu crescut
şi dacă ar fi vrut şi-ar fi ratat moartea!

De la el n-a vrut nimeni vreodată ceva-
Cine ar fi cerut
Ar fi primit speranţa lui
Dar, în rest, el era singur

El era cel de-al cincilea punct cardinal
şi nici măcar nu ştia cum să-şi zică
nici măcar nu ştia
că el nu iubeşte singurătatea-
avea genunchii atât de tociţi
încât pentru el un os,
un os însemna un toiag ajutător,
un toiag văzător-

el îşi scria sieşi despre moarte...
Posteaza comentariu
Sponsori