Scrisoarea I (Spaţiul)

Autor : Nicolae Ler
 
11 Vizualizari
Mă-ntorc la voi tăceri transpirate
Când plouă de-afară pe ochii din spate

Mă-ntorc înspre mine cu omoplaţii rujaţi
Idei-serpentine, ce vrajă îmi daţi (luaţi)?!

Dezlegaţi-mă voi amintiri singulare
Spuneţi-mi puroi şi clipă ce doare-

Mă-ntorc în tăcere când noaptea e soare
Când lumina-i arsură şi teamă de floare

Mă-ntorc înspre ploaie şi totuşi nu plâng
Sunt singur şi toate în juru-mi se frâng

Sunt singur şi toate se-aleargă prin frunte
Asemenea ceasului sunt din săgeţi crunte

Nerăvăşit de sânge, ne-nsângerat de crud
Tăcerea din orbite pe obraji mi-o ascund

Cu faţa aiurea, doborât de ecou,
Habar n-am ce e-n lume sub vechi un nou nou

Şi sunt, pasăre arsă către care mă-nchin,
Născut dintr-o farsă trist şi senin

Mă-ntorc în tăcere sângerând legământ
Ca frunza ce-i rană în mine cântând

Netreaz am trăit acestei nopţi gândul
De miez m-am lovit ochiul julindu-l

Mă-ntorc să adun morţile toate
Şi una mi-arunc simplu os pe spate

Ea singură râde, eu singur nu ştiu
Şi soarele fuge din pustiu în pustiu

Iar afară tot plouă, eu tot nu mă nasc
Când ecoul mă-ntoarce şi pasul e flasc

Mă-ntorc înspre tine şi nu ştiu ce-mi spui
Iertarea e-o plantă răstignită nu oricui

Şi-abia dac-atunci mai crezi că e vremea
Să-mi zăreşti între furci ochii şi trena...

Mă-ntorc sugrumat cu moartea în gât
Din aripă-mi ies un plâns şi-un sărut

Dar n-am timp să mai plâng căci mor neascuns
Cu sărutul tăcerii pe ochiul meu uns...
Posteaza comentariu
Sponsori