SIHASTRUL

Autor : Octav
Octav
232 Vizualizari
În calea mea spre sihăstrie m-am poticnit de-o stâncă.
Măreață, grea, în piatra ei, nici urmă mai adâncă.
Alături, de pășeam, s-o trec, nici rost de vreun sfârșit.
Pe ocolișuri s-o evit, cum aș putea prin hăuri ce-au ivit?
...........................................................................
Priveam la ea, îngândurat, cum pasul îmi oprește,
cum urma mă chema-ndărăt spre lumea ce orbește!
Și liniștea mi-am tulburat, să trec, cătând o cale,
cu gânduri am tot scotocit, scornind s-o dau la vale.
Și când văzui că nu e chip s-o-nfrâng cu rațiunea,
în suflet m-am întors, spășit, cătând devoțiunea.
Genunchii mi s-au înmuiat, căzând în uităciune,
iar palmele-mi s-au înfrățit, 'nălțând o rugăciune.
.......................................................................
„O, Doamne ce-ai creat în om un drum spre libertate,
deschide-mi calea, ce-am ales, departe de păcate!
Nici gând nu am să mai revin, în cloaca vieții de dorinți,
în pace, și în rugăciuni, aș vrea, să mă alături celor sfinți.
Credința, ce Ți-am arătat, cu liniște să mă îmbie!
Nu-l învoi pe cel nedrept, să mă îmbrace în mânie!
Nu vreau ca stânca să o muți, căci rostul poate-și are,
doar eu, cum trec de ea, Te rog, arată-mi, cu-ndurare! ”
.............................................................................
Deodată simțurile-mi mor, în tot ce mă cuprinde,
furtună prevestind în jur, și-un foc ce se aprinde.
O toropeală m-a atins, un vuiet șerpuia în munte,
ecouri se zbăteau în stânci și vorbe veneau multe!
..........................................................................
„Voi, îmi sunteți ochi către voi, și-urechea ce v-ascultă,
iar mâna voastră-i mâna Mea, ce ia, și dă, și-alungă!!
Prin voi vă aflu de nevoi, prin voi trimit răsplată,
gândind în voi ați înțeles, misterii ce se-arată!
Iubiri, și ura dintre voi sunt de la Mine daruri,
cu ele pedepsesc greșeli sau îndulcesc amaruri!
Chiar necuratul de ar fi, tot mâna Mea slujește!
Prin el vă-ncerc de dovediri, prin el credința voastră crește!
De tuuu... din lume vei fugi, un deget Mi-ai tăiat
și mulți simți-vor lipsa Mea, gândind că i-am uitat! ”
...................................................................................
Mi-am revenit, deodat', din vis!?, dar glasul îmi tuna în minte.
Genunchii sprijineau pe jar, iar vlaga-n ei nu se mai simte.
În spate parcă-aș fi cărat povara stâncilor din lumi
și-un nor de praf, purta în el, misterii-n furii de furtuni.
...........................................................................
Când totul tace, împrejur, privirile-mi spre zare prind
un drum, cu-o piatră rezemând, spre ținta ce o tind.
O-apuc, încă nelămurit, s-o zvârl; în urmă să îmi fie,
să nu mai taie calea cea, ce-i cinste hărăzită mie!
Dar, cu-a ei muchii de granit străpunge-n pumnul care,
strângea, încă, nedeslușit, motiv spre renunțare.
În roșul palmei, de acum, plângea o inimă ce bate
în pieptul multora pierduți, de drum ce am lăsat în spate.
Abia acuma înțeleg, ce vocea-n munți voia să spuie,
ce rost avut-a piatra grea, ce-n cale îmi era... dar nu e!
Val de rușine m-a pătruns, ca stropii mulți, și reci de ploaie,
ce-al meu ego a măturat, înveșmântându-mi alte straie.
Cu-o altă inimă, de-acum, mă-ntorc spre cei uitați de mine,
stânci, împreună să urnim, pe-atâtea drumuri ce-s spre Tine.
Posteaza comentariu
Sponsori