Ultima descompunere

Autor : R. Nyx
R. Nyx
510 Vizualizari
A obosit durerea și doare oboseala...
Cheia ruginită a sufletului eliberează un ultim cântec
Din colivia minții întunecate...

Cu pași legănați, merg pe un pod fragmentat
În cioburi de iluzii și de fantezii amare.
M-așteaptă depărtarea, poate-mi va da uitarea
Și-mi va oferi eliberarea... de mine!

Zborul încâlcit al stihurilor m-a condus în pragul morții,
Voi bate cu vitejie la ușa reginei cu ochi de cărbune
Și o voi ruga să rupă blestemul scrisului,
Care m-a descompus într-un nimic cenușiu.

Am valsat cu literele întortocheate
Pe câmpul alb al unei pagini simple
Și am creat vrăji încifrate cu vârful
Unui vechi condei prăfuit de amintiri.

Mă doare moartea, mă omoară durerea...
Atâta timp pierdut, încercând să creez
Medicamentul negării sinelui...
Sunt..., dar refuz să fiu!
Nu vreau, nu am nevoie!

Voi îneca fluturii nopții în lava pieirii,
Voi stinge stelele, acoperindu-le cu nisip
Din clepsidra vieții de plumb.
Voi arde tot ceea ce am urât,
Tot ceea ce eram!
De-acum nu voi mai fi...
Nici măcar nu am fost,
Nu mă pot numi... poetă!

Cuțitul viitorului îmi va tăia venele arămii,
Ca să elibereze cerneala ce și-a înfipt spinii
În piele, în suflet, în mine,
Iar funia trecutului va spânzura ideile poetice
Și va desface țesătura fină a liricii
În fire de mucegai înghețat...

Îmi voi închide scrumul inimii într-un sicriu
Și îmi voi lega tezaurul cu lanțuri de oțel,
Îi voi păzi mormântul îngropat în smoală,
Ca să nu se îmbrace iar în mantia eternității.

Sentimentele m-au condus pe drumul de ceară,
Dar acum sting lumânarea sufletului cu adierea vântului,
Închid fereastra, evapor apele,
Răsfrâng lumina din calea mea
Și mă întorc de unde am plecat,
Mă cheamă negura!
Posteaza comentariu
Sponsori