CANON ÎN D ŞI ALB (trei povestiri) Felix Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
157 Vizualizari
CANON ÎN D ŞI ALB
(trei povestiri)

Felix Constantinescu

CANON ÎN D ŞI ALB

והלכו אליך שׁחוח בני מעניך והשׁתחוו על־כפות רגליך כל־מנאציך וקראו לך עיר יהוה ציון קדושׁ ישׂראל׃"“

ISAIAH 60: 14

I
Rabbi Yisra’el Bliume

-“Sufletul meu suspină şi tânjeşte...”, spuse încet bătrânul privind pietrele de mormânt ale vechiului şi micului cimitir. Era o dimineaţă incendiată de frunzele galbene şi roşii ale începutului de toamnă. Astăzi arţarii şi cireşii din curtea cimitirului erau incandescenţi, strălucind asemeni vitraliilor ori mai degrabă asemeni vechilor icoane purpurii ruseşti.
-“Sufletul meu suspină…”, şopti încet bătrânul privind cu o expresie meditativă pietrele de mormânt pe care era gravată câte o stea a lui David laolaltă cu numele unor oameni parcă din timpuri atât de îndepărtate sau apropiate, nu se putea decide, prieteni unii, aproape necunoscuţi alţii, cei pe care şi-i amintea privindu-i mergând în baston în timp ce el se juca pe drum în praful anilor ’30. Aerul încă era încărcat de funigei unii oprindu-se în barba albă şi perciunii lungi şi cenuşii ai bătrânului, sau agăţându-se în acoperitoarea de cap brodată. Cerul era pe jumătate înnorat pe jumătate senin cu nori albi dintre care unii un pic întunecaţi, iar în jur adia un vânticel cald care începuse să doboare câteva dintre frunze.
Cimitirul era pustiu, doar bătranul era acolo, stând în picioare bătrâneţea sa făcându-l să pară solemn de parcă ar fi fost însărcinat să vină şi să le spună fraţilor săi din pământ că a sosit vremea să se trezească şi să-l vadă pe Sfântul Unic, Cel Sfânt.
-“…şi tânjeşte…”
Yisra‘el era bătrân. Toamna asta împlinea 83 de ani şi era obosit cum este obosit pământul. Tocmai ajunsese din Israel şi călătoria cu autocarul îl epuizase. Până când se întâmplă de plecase în Israel nu credea că o să plece vreaodată, dar când a plecat a ştiut că de va mai trăi se va reîntoarce.
Miriam, soţia lui şi mama copiilor lui, era înmormântată în cimitirul ăsta mic de undeva din România. Murise cu mulţi ani în urmă, înainte să reuşească ei să plece în Eretz Israel, şi ea fusese motivul pentru care el nu mai voise să plece. O iubise mult. Şi acum o iubea. Într-un fel, era acelaşi lucru, pentru că îşi spunea că Miriam s-a dus la Elohim, şi Elohim este peste tot, nu? Aşa că e ca şi cum Mary ar fi exact lângă el. Deosebirea e că acum iubirea sa pentru Miriam însemna şi multă durere. Nu putuse şi nici nu încercase s-o uite; nu putuse s-o uite niciodată. Miri nu fusese felul de femeie pe care s-o poţi uita.
-“…de dor după curţile Domnului.”
Miri fusese frumoasă, dar nu asta era esenţialul. Frumuseţea ei trecea dincolo de orice frumuseţe omenească. Simţeai că Miriam e frumoasă chiar şi dacă stăteai cu ochii închişi în apropierea ei. Poate pentru că erau Hasidim. Nu trebuia să o vezi pe Mary ca să ştii că e cea mai frumoasă făptură, după cum nu trebuie neapărat să vezi un trandafir ca să simţi că e frumos, se gândea uneori Yisra’el. Frumuseţea lui Miriam, ca şi frumuseţea unei flori, îşi găseau corespondentul în sufletul omului, fiu al lui Adam. Şi asta făcea posibil ca noi – muritorii, cum îi plăcea să glumească – să putem vedea că Miriam e frumoasă cum e frumos un trandafir fie el cât de alb sau de roz sau de roşu. Miriam şi trandafirii sunt frumoşi pentru că noi suntem frumoşi.
Un porumbel zbură prin apropiere şi se aşeză pe una din pietrele de mormânt. Era un porumbel gri cu o nuanţă albastră, “siniliu” se gândi bătrânul cu un zâmbet. Ciocul îi era întunecat şi picioarele roşii, iar porumbelul aruncă o umbră pe placa înaltă pe care se aşezase, lângă o urnă rotundă tăiată în piatră, rotindu-se câte puţin şi uitându-se la Yisra’el. Yisra’el îşi băgă mâna în buzunar dorind să îi arunce o bucată de pâine, dar porumbelul se sperie şi zbură.
-Da, da… uitasem, spuse ca pentru sine bătrânul.
Un nor mare începu să acopere soarele, vântul pornindu-se să bată mai puternic şi făcându-se un pic mai frig. Bătrânul îşi încheie haina la piept şi cu barba şi cu perciunii un pic fluturând merse sprijinindu-se în baston până lângă gardul cimitirului unde se afla o băncuţă de lemn făcută de el cu aproape cinci decenii în urmă, o băncuţă de pe care se dusese aproape orice urmă de vopsea şi care era înnegrită de vreme. Se aşeză şi scoţând o bucată de pâine din buzunar începu să mănânce.
-“…după curţile Domnului.”, spuse bătrânul Yisra’el Bliume privind curtea cimitirului acoperită pe ici colo cu frunze căzute, galbene cele mai multe, roşii unele. Galbenul unora avea, deşi erau căzute la pământ, încă o nuanţă de verde. Gardul de fier al cimitirului era ruginit şi cu urme de vopsea scorojită, iar unele pietre erau acoperite la bază de puţin muşchi verde cenuşiu.
-“…inima şi carnea mea striga…”
Avusese un vis. Visase că privea soarele luminând printre frunze şi că vroia să iasă afară, dar se tot izbea de sticla ferestrei. În timp ce încerca să iasă afară se văzu în geamul umbrit de ramurile grădinii şi văzu că el este un porumbel. Un biet porumbel înfricoşat. Şi atunci se gândi în vis: “Yisra’el eşti rabin, dă-ţi dovadă că ai mai multă minte! ” Şi atunci se opri, încetă să se izbească în fereastră şi se întoarse spre un om care stătea în cameră şi îi spuse: “Domnule, sunteţi bun să-mi deschideţi fereastra? ” Şi omul îi deschise geamul şi Yisra’el zbură spre lumină, dispărând în cer, observând că pe măsură ce urcă, lumina este tot mai puternică, căpătând tot mai multă substanţa, fiecare rază de lumină strălucind asemeni unei spade, iar mai sus îngerii ţineau săbii de flăcări în mâini, aripile lor incandescente înconjurând privirea nevinovată şi atotputernică a lui Elohay.
-“…către Dumnezeul cel viu! ” spuse încet Yisra’el, privind piatra de mormânt pe care scria Miriam Bliume, geb. Hönig, 1925 – 1959. Acelaşi lucru era scris şi cu litere evreieşti, tăiate în piatră parcă chiar de degetul lui Dumnezeu. La câţiva ani după ce Miriam murise mulţi evrei îi spuseră că nu face bine jelind atâta şi îi spuseră că ar trebui să se recăsătorească. Dar el nu voia. Pentru el a iubi şi a jeli însemna acum acelaşi lucru, până când a o jeli pe Miriam se transformă în a o iubi pur şi simplu pe Miriam împreună cu a-l iubi pe Sfântul Unic, şi pe toţi oamenii făcuţi de el, buni sau răi, deştepţi sau proşti, ştiutori sau ignoranţi. Se gândea că doar asta putea face un hasid pentru că este iubit de Shaday, Sfântul Unic, binecuvântat să-i fie Numele.
-“…cel viu…”, repetă bătrânul, parcă absorbit de gânduri. Când ieşise din casă şi venise spre cimitir plouase un pic, dar nu s-a mai întors să-şi ia umbrela. Îi era greu să ducă cu el şi bastonul şi umbrela. Era bătrân şi, acum parcă mai mult decât în tinereţe, viaţa devenise pentru el ceea ce viaţa este cu adevărat: El Shaday Adonay. Era rândul lui acum. Mergând pe stradă picurii de ploaie i se opreau pe faţă, pe gât stropindu-l rece. Trecându-şi mâna prin barbă o simţea udă ca acoperită de bobiţe de rouă. De asemenea şi acoperitoarea de cap şi părul. Atunci îşi aminti cuvintele: “Deschide-mi, sora mea, iubito, porumbiţo, tu, cea curată! Căci capul îmi este plin de rouă, cârlionţii îmi sunt plini de picurii nopţii.” Ştia că se afla în faţa uşii lui Shaday, Cel Atotputernic şi că el îi va deschide cândva şi va fi cu Sfântul Unic, binecuvântat să-i fie numele şi cu Miriam pentru totdeauna. Când se gândea la asta era fericit asemeni unui tânăr care a descoperit iubirea în inima sa.
-“…cel viu…”, spuse din nou Yisra’el.
Merse la sinagogă de dimineaţă. Deschisese uşa cu un spasm al sufletului. Shaday era acolo şi el nu putea decât să tremure. ‘Oare ce zice Eloah de toate sinagogile părăsite? ’ se gândi atunci Isra’el. Lumina intra prin puţinele ferestre în arc romanic scăldând Bibliile tipărite cu litere evreieşti în raze de dimineaţă şi rouă. Bibliile, calendarele şi cărtile de rugăciuni se aflau încă aşezate pe bănci de parcă proprietarii lor tocmai ar fi plecat din sinagogă şi ar fi urmat să se întoarcă ziua următoare la rugăciune.
-“Sufletul meu suspină şi…”, spuse Yisra’el privind când intrase. Îi ruginise broasca şi se temuse că se va rupe cheia şi nu va mai putea intra deloc.
În oraş nu mai era decât o familie şi ei erau cei care aveau grijă de sinagogă. O familie, doar atât. Cei mai tineri nici nu ştiau cum fusese când trăiseră evreii aici. Şi copilul acela… întradevăr… îşi povestea greşelile cu teamă şi ingenuitate. Era un băiat de peste douăzeci de ani, dar pentru Yisra’el era un copil. Nu mai ştia cum îl chema. Avea un nume latin.
Dimineaţa ardea transparent printre arţarii roşii din curtea inundată de lumina cimitirului. Yisra’el privea cum o frunză galbenă într-un ton foarte cald se desprinsese dintr-o ramură şi acum cădea fluturat la pământ. Mormintele vechi erau toate acoperite cu iarbă şi poarta cimitirului era ruginită. Yisra’el lua bucată de pâine pe care o avea în mână şi o vârî în buzunarul pardesiului. În iarbă se aflau păpădii cu globuri albe de semfelinte şi nişte floricele galbene mititele şi nişte flori albastre puţin mai mari ce semănau cu genţianele. Apucă cu podul palmei firimiturile de pâine ce i se strânseseră pe genunchi şi le aruncă deasupra unui muşuroi de furnici.
-“…tânjeşte…”, zise încet bătrânul Bliume.
Miriam era nu în pământ, ci la Sfântul Unic, iar el va merge nu în pământ, ci la Sfântul Unic. Asta era tot ce ştia. Probabil că unii ar fi zis că dacă ştia acest lucru însemna că ştia totul. Acum frunza atingea pământul. Bliume ştia că e nevoie de atâta învăţătură ca să ajungi la lucrurile cele mai simple. Nu trebuie să ştii pe dinafară tot ceea ce scrie în Misna despre Tora, cuvânt cu cuvânt, ci să trăieşti pe dinafară Tora, cuvânt cu cuvânt.
Şi copilul acela. Un creştin îşi ceruse scuze. Bliume
nu-l mai ţinea minte, dar bineînţeles că îi spuse că este iertat. Apoi băiatul spuse că orice creştin adevărat este un hasid al lui Isus. ‘Interesant’, spuse bătrânul. Stătuseră pe o bancă în parcul pietruit de lângă supermarket şi vorbiseră lucruri atât de religioase de parcă s-ar fi aflat în umbra îngemânată a unei catedrale şi a unei sinagogi undeva în Evul Mediu iberic. Un stol de porumbei albi zbură pe deasupra lui Yisra’el. Toţi porumbeii erau albi, dar nu ştia câţi văzuse. Pe trotuarul din faţa cimitirului treceau oameni nu foarte grăbiţi, cum sunt trecătorii în oraşele mai degrabă mici decât mari, iar pe drum treceau maşini foarte multe maşini. Era autostrada. Drumul era foarte aglomerat deşi se lucra doar pe o parte, cealaltă fiind ocupată de utilajele muncitorilor ce turnau asfalt.
Băiatul îi spuse că vrea să meargă la Yeshua. Bătrânul se uită la el şi îşi spunea: “Neobişnuit creştin”, căci mâinile şi gâtul băiatului erau acoperite de tatuaje. Poftim, ce ai spus? Poţi să repeţi, te rog? Spusese că vrea să meargă la Yeshua. Renunţarea pozitivă. A auzit de renunţarea pozitivă? Nu. Ce părere are, e rău să-ţi doreşti cu adevărat să fii cu Domnul? Unul din porumbeii albi veni până lângă Bliume şi apucă o bucăţică mai mare de pâine, căzută lângă muşuroiul de furnici. Apoi zbură puţin mai departe şi începu să o mănânce. Stătea cu unul din picioare pe galbenul cald al unei Frunze căzute, roşul picioarelor lui fuzionând cu galbenul frunzei, amestecându-se în dimineaţa asta luminoasă asemeni lichidului unor acua-rele pe o coală de hârtie.
Cu ce te ocupi? întrebase Yisra’el. Chipul tânărului era inundat de lumină destul de puternică a dimineţii de toamnă. Copilul îi arată aparatul negru de fotografiat pe care îl avea atârnat de gât şi spuse: Construcţii şi fotografie. În plasticul negru al aparatului era gravat în adâncime: Nikon. Probabil marca fabricantului, se gândi bătrânul. Era o zi frumoasă plină de lumină, nesfârşita lumină. Oamenii ieşeau grăbiţi din supermarket, iar ei stăteau acolo blânzi şi gravi ca doi căutători ai luminii. Dar, zise bătrânul, Sfântul Unic, Domnul meu este atât de frumos că nu poţi fotografia totul. Da, spuse băiatul.
Nu ştiu răspunsul, îşi amintea bătrânul Bliume cum îi vorbise tânărului, stând acum sub arţarii din care vântul începuse să doboare mai multe frunze odată. Mă întreb dacă pământul minţilor noastre îl va afla vreodată. Un câine ciobănesc german intră alergând pe poarta deschisă a cimitirului şi după ce îl privi puţin veni de-a dreptul la Yisra’el. În timp ce câinele îl mirosea, bătrânul se întrebă dacă îi fusese frică. Atunci. O femeie între două vârste strigă câinele dispărând amândoi după puţin timp dincolo de zidul clădirii ce se învecina cu cimitirul. Câinii soldaţilor fuseseră un lucru atât de dur. Dar într-adevăr nu ştia dacă se temuse. Nu mai ştia. Probabil că uitase intenţionat. Viaţa e un trandafir frumos cu multe petale parfumate şi cu mulţi spini tăioşi, îşi spunea el uneori. Şi probabil că dacă n-ar fi aşa trandafirul n-ar mai fi la fel de frumos. Ştia că alesese bine să uite. Lucrurile importante nu le uitase. Ştia câţi evrei muriseră în oraş încă înainte să apuce să fie deportaţi şi ştia câţi Hasidim muriseră în lagărele din timpul războiului. Dar alesese să uite dacă se temuse de câinele soldatului acela sau nu. Uitase şi culoarea câinelui. Nu mai ştia dacă fusese negru în întregime sau dacă era cafeniu. ori dacă avea pieptul galben închis. Asta uitase. Deasupra lui, stând în curtea cimitirului, cerul acoperit de nori strălucea asemeni oglindirii unei priviri de faţă îndrăgostită într-o fereastră înaltă de colegiu laolaltă cu norii ce plăteau pe cer asemeni unor nuferi.
Nu ştiu ce ar trebui să-ţi spun, îi spusese bătrânul copilului. Probabil că ar trebui să cunosc Tora mult mai bine ca să-ţi pot răspunde, spusese Yisra’el care deşi era rabin simţea că nu cunoaşte îndeajuns de bine oceanul nesfârşit care era Shaday. Dumnezeu, cum îi spun românii. Apoi stătuseră un pic de vorbă. El îi spusese tânărului o istorioară. Este o veche istorie evreiască. Sau arabă. Sau creştină. Un rege mare şi întelept, Alfonso cel Înţelept a vrut să clădească în Toledo o clădire care să fie ce-a mai limpede expresie a sublimului, un templu în care Dumnezeu să locuiască. La curtea sa erau mulţi meşteri constructori, însă doar trei erau cei mai pricepuţi: al-Yusuf, maurul, Josephus, vizigotul şi Yosef, evreul. I-a chemat pe aceştia şi le-a spus: Zidiţi-mi frumuseţea pură, o clădire atât de frumoasă, încât Dumnezeu să se afle în ea şi frumoasă pentru că Dumnezeu se află în ea. Ascult şi mă supun, spuse primul meşter care se numea al-Yusuf. Ascult şi mă supun, spuse al doilea meşter, care se numea Josephus. Ascult şi mă supun, spuse al treilea meşter, care se numea Yosef. După ce trecu lungul soroc dat meşterilor pentru a clădi în piatră oglindirea frumuseţii pure, al- Yusuf, Josephus şi Yosef se întoarseră toţi în aceeaşi zi la Alfonso Cel Înţelept, care era acum bătrân.
Unde este templul zidit de tine? Îl întrebă Alfonso Înţeleptul, pe primul meşter. Al-Yusuf, meşterul maur spuse: Înălţate rege templul pe care îl doreşti nu poate fi ridicat de nici un om pentru că deja există. Este cerul, nesfârşit precum deşerturile ummei, cerul în care Dumnezeu locuieşte. Nu am construit nimic pentru că nici o moschee nu poate întrece ce a făcut Dumnezeu. Cerul este templul, expresia sublimului şi a frumuseţii, ridicat de însuşi Dumnezeu, cel milostiv, îndurăte. Da, cuvintele unei cărţi îţi adeveresc spusele, îi spuse meşterului înţeleptul Alfonso cel Înţelept. Pleacă-ţi fruntea la picioarele nesfârşitelor coloane ale acestui templu.
Unde este templul zidit de tine? Îl întrebă Alfonso pe al doilea meşter. Josephus, vizigotul, răspunse: Înălţate rege, stăpânul meu; templul pe care îl doreşti nu poate fi ridicat cu pietre şi cu mortar pentru că nici o catedrală nu poate fi îndeajuns de luminoasă. Templul lui Hristos suntem eu şi cu tine, stăpânul meu. Noi suntem templul, înţelept împărat şi rege. Eu însumi sunt templul şi la ceea ce face Dumnezeu nu mai poate fi adăugat nimic, sau luat. În tot acest timp m-am rugat, am citit, am postit şi m-am rugat să nu murdăresc acest templu pentru ca Hristos să nu plece. Am venit să-ţi spun că tu poţi fi templul pe care îl doreşti, înţeleptule rege, stăpânul meu. Şi acum când templul care sunt eu şi templul care eşti tu sunt în acelaşi loc în numele lui Isus, aceste temple devin una şi în ele coboară prezenţa. Da, spuse Alfonso, o carte îţi advereşte spusele împreună cu inima mea. Luptă-te cu Domnul nostru şi nu-l lăsa să plece.
Unde este templul zidit de tine? Îl întrebă Alfonso al X-lea cel Înţelept pe al treilea meşter. Yosef, evreul, răspunse:
Înălţate şi învăţate împărat, ceea ce îţi doreşti nu poate fi construit în Castilia. Perla oricărei frumuseţi, locul preasfânt în care Sfântul Unic – binecuvântat să-I fie numele – coboară strălucind asemeni unui diamant mai mare decât universul, templul zidit din stele clădite muche peste muche, stejarul lui Avraham, lumina ochilor lui Ytzhak, credinţa lui Yisra’ el – pace peste ei -, nu poate fi ridicat pe pământ străin. Cel mai frumos lucru din univers, templul iudeilor nu poate fi construit decât în mijlocul strălucitoarei cetăţi a păcii. Nu am putut clădi nimic, preaalesule împărat. În ţara lui Iuda trebuie să fie templul. Da, spuse regale o carte şi Cuvântul lui Dumnezeu îţi adeveresc spusele. Roagă-te lui Dumnezeu pentru zidirea templului lui Dumnezeu.
Iar apoi cum ziua se sfârşise, meşterii au plecat la casele lor, retrăgându-se din faţa împăratului, fiecare plecând un pic mai înţelept. Iar regele după ce s-a întâlnit cu cei trei meşteri, al-Yusuf, berberul, Josephus, creştinul şi Yosef, iudeul, ziua aceea l-a făcut un pic mai supus, mai curat şi mai răbdător. Şi aşa a fost cu Alfonso cel Înţelept şi cu cei trei meşteri.
Cerul se făcuse senin aproape în întregime, vântul adiind slab în părul şi barba lui Yisra’el. Pe trotuarul de lângă gardul cimitirului nu trecea nimeni. Porumbeii albi se aflau încă printre pietrele funerare, căutând probabil insecte prin iarbă şi încet, încet venind tot mai aproape de bătrân. Scoase bucata de pâine din buzunarul pardesiului începând s-o mărunţească şi s-o arunce porumbeilor ce la început se îndepărtară puţin apropiindu-se apoi şi ciugulind pâinea, ridicând din când în când capetele şi privindu-l cu un singur ochi pe Bliume. Cine ştie cum mă văd, se gândi Yisra’el. Poate mă văd în alb şi negru, şi asemeni unui om reflectat în lentila unei oglinzi con-vexe.
Yisra’el stătea cu bucatelele de pâine în mâinile sale zbârcite şi privea pietrele de mormânt acoperite de câteva frunze galbene, în nuanţa galbenului imperial din vechea China. Ochii îi era atât de plini de parcă şuvoiul unui înţeles viu se afla înăuntrul lor, de parcă în ochii lui Bliume se afla un nesfârşit fluviu, cu insule acoperite de păduri îmbibate cu apă şi cu nori baroci reflectaţi în imaterialitatea undelor sale. Ochii lui Yisra’el erau atât de luminoşi şi adânci de parcă erau o întreagă galaxie, complexă şi simplă totodată, plină de lumină, simplă şi infinită a Sfântului Unic. În aceste momente privirea lui Yisra’el exprima ceva nepătruns, de parcă sentimentele sale – dacă ar fi fost caligrafiate pe hârtie – ar fi fost câteva pagini de teologie. Adevărată teologie se scrie în inimă, ştia acest lucru.
Porumbeii ciuguleau bucatelele de pâine aruncate de bătrân în iarbă, suindu-le în ciocuri şi îndepărtându-se puţin, rupându-le în bucăţele şi mai mici şi înghiţindu-le. Erau foarte frumoşi, cu penele albe în întregime şi cu ciocurile şi picioarele purpurii. În jurul lui Yisra’el şi a arţarilor întunecaţi lumina devenise atât de strălucitoare, încât parcă se materializase, chipul bătrânului, ochii adânci şi zbârciţi, faţa umbrită de riduri, nasul curbat, barba şi perciunii lungi şi răsuciţi, pardesiul larg, pantalonii negri şi ghetele acoperite cu picături de apă lăsată de ploaia ce tocmai se oprise şi a putut picta într-un albastru întunecat spre negru pe care străluceau frunze ca de aur, pietrele cenuşii acoperite cu litere îngropate în iarba care era destul de mare şi porumbeii incandescenţi, toate înconjurate de lumina seninei izvorată din privirea Sfântului Unic, slăvit să-I fie Numele, coborată dintr-o dată în cimitirul pierdut pe străzile oraşului, un loc al tăcerii şi al pietăţii. Acum în lumina aceasta Yisra’el strălucea avându-l pe Eloah înaintea sa, oglindându-i-se în privire. Era atât de absorbit de meditaţie, încât nu observă cum câteva frunze aurii purtate de vânt se opriseră pe pardesiu şi zburară apoi mai departe, doar una oprindu-i-se în dreptul pieptului. Vântul îi mângâia fruntea lui Yisra’el şi înăuntru în sufletul său vântul scutura frunze de aur alb şi purta funigei, amintirea sufla, răsfirând păpădii şi vântul fuziona cu lumina omniprezentă precum ceaţa sau roua şi cu indigoul rugăciunii. Era lumină. Era zi. Dumnezeu era vizibil pentru că era prezent.
Băiatul spusese mai multe lucruri pe care băiatul nu le înţelesese în întregime. Despre fotografiile sale. Acum soarele începu să iasă de după nori şi pe chipul lui Bliume lumina se făcea tot mai puternică, strălucindu-i în irişii întunecaţi înconjuraţi de pleoape acoperite de zbârcituri. ‘Am citit nişte cuvinte scrise de un japonez sau chinez, nu mai îmi amintesc exact ce era, în care spunea că pentru un budist sufletul său este întregul univers. Probabil că pentru asta dau ei atâta importanţă până şi unor petale scuturate de pe ramuri. Cam pe la momentul acesta Bliume începuse să regrete că-l întrebase pe băiat despre fotografile sale. M-am gândit… cum să traduc sentimentul; pentru că sentimentul e comun, între fotografiile mele şi nişte poeme tanka de acum o mie de ani. Ştiţi, eu cred că dacă scrierea unor pagini artistice nu e ceva candid şi pasionat asemeni scrierii unei scrisori de iubire, atunci cartea aceea nu merită.’ Yisra’el se cam plictise, însă din politeţe încuviinţă dând din cap şi tuşind în acelaşi timp.
Soarele lumina puternic acum, iar Yisra’el îşi ridică fruntea privind drept în globul alb-portocaliu al soarelui, lucrul acesta parcă încălzindu-i trupul chinuit de reumatism. Obişnuia să privească drept în soare pentru a se încălzi de pe vremurile când era copilandru. ‘Cimitir ovreiesc scăldat în lumină/ Lacrimi de piatră gravate în diamante îngheţate/ Stânci pătrate de chihlimbar în care strălucesc alefuri/ Pietre de mormânt cioplite în uriaşe lacrimi/ Acoperite cu lacrimi ovreieşti…/ Te naşti jidov/ Vei şti să plângi/ Departe…/Departe…/ Căci de mult deja/ Şi Ierusalimul e clădit din lacrimi.’, rosti încet bătrânul Bliume, cu un zâmbet. Era un vechi cântec idis, cine ştie din ce vremuri. Când îi şoptea încet pentru sine în anii ’40 cuvintele acestea îl făceau să plângă.
Apoi după o pauză băiatul adăugă: ‘Asiaticul îl vede pe Dumnezeu în flori sau în stânci şi datorită acestui lucru ele devin importante pentru el. Eu ca şi crestin văd prezenţa lui Dumnezeu în om şi de aceea omul e atât de deosebit pentru fotografiile mele. Când fac portretul unui om binecuvântat mă simt de parcă aş avea înainte perla flăcării unei candele. În suflet, în psihicul omului, Dumnezeu face lucruri extraordinare, lucruri de care noi nici n-avem habar.’ ‘Aşa este, răspunse Bliume, dar poate că cea mai bună cale e să vezi prezenţa lui Dumnezeu în Dumnezeu.’
‘Eu cred că Dumnezeu a pus în fiecare dintre noi un sfeşnic, continu băiatul, un sfeşnic în care să ardă lumina infinitului care este Dumnezeu. Şi, în acei care venim la Dumnezeu Isus – sper să nu vă deranjeze cuvintele mele – pentru lumină, El pune în noi, aprinde în noi acea lumină infinită. Eu atât vreau să fotografiez. Inimi în flăcari.’ Bătrânul îşi amintea că încuviinţă dând din cap şi gândindu-se că din tot ce spusese copilul asta poate că nu înţelesese nici jumătate, dar probabil că în mare îl înţelesese în acela din urmă pe băiat. Stând acum pe băncuţa veche din scânduri puse pe nişte drugi de metal îşi aminti că băiatul spusese că spaţiul european nu dăduse decât un singur pictor cu adevărat important, în măsura în care un pictor poate fi important. Rembrandt. Dar cum spusese băiatul? Rembrandt Harmenszoon van Rijn. Conversaţie.
-“Sufletul meu…”
Erau vii. Toţi erau vii. Stăteau pe o scară înaltă care urca din curtea Auschvitz-ului până la cer. Stăteau şi îl priveau pe Rabi Yisra’el Bliume care nu ştia cum ajunsese acolo. Toţi oamenii aceştia înfometaţi, bătuţi, omorâţi, împuşcaţi, gazaţi şi arşi erau vii. Mai în depărtare sofismul germanic turnat în metal deasupra porţii lagărului sclipeau în lumina lunii asemeni taisului unui cuţit. ‘Trebuie să priveşti, trebuie să priveşti, Yisra’el’, parcă spusese îngerul. Iar ei străluceau cum oamenii nu strălucesc de obicei pe pământ. Îşi luaseră stelele albastre sau galbene de pe braţe şi acum le ţineau în mâini înfăşurate asemeni unor suluri de carte. Stăteau pe treptele scării ce se pierdea în cerurile Sfântului Unic, binecuvântat să-I fie Numele, iar pe bucăţile de pânză brodate cu Maghen-David, condeie nevăzute scriseseră psalmi. Yisra’el Bliume privi în depărtare şi văzu că şi de la Birkenau se vedea strălucirea unei scări, şi de la Meidanek, şi de la Dachau, şi de la Lublin şi de la Treblinka. Multe, multe scări urcau până în cer din aproape întreaga Europă, pe unele fiind oameni nenumăraţi pe altele mai puţini, dar toţi erau acolo şi străluceau asemeni cerului înstelat, asemeni unor stele asemeni a şase milioane de stele născute din lumina oarbă a Shoahului.
Uneori bezna e de preferata luminii, pentru că nu toată lumina e adevărata lumină şi nu toate beznele sunt întuneric. Catacombele erau scufundate în bezne şi linişte, iar în Hiroshima a fost prea multă lumină, atât de multă, încât ne-a orbit pe toţi pe pământul acesta pentru totdeauna. Acum erau indestructibili, frunţile strălucindu-le de parcă ar fi fost de diamante. Acum nu mai puteau fi arşi.
Iar Rabi Yisra’el Bliume stătea acolo cu sulul Torei în mână şi privea cu ochii deschişi şi plini de suflet, privindu-I pe cei de pe scară cu faţa arsă de străluciri şi înconjurat de noapte. Stătea precum micul Shemuel în întunericul templului lui YHWH, binecuvântat fie El. Încet îşi scoase ghetele şi se plecă la pământ înconjurat de sehina ce începuse să se lase asemeni unor ceţuri, învăluind întregul câmp al Oswiecimului până dincolo de linia orizontului. Era lumină, dar nu era zi, era sehină. ‘Fiecare floare e o flacără, adăugă îngerul ce îi vorbise lui Yisra’el. Fiecare flacără de aici e un nufăr, după cum spun înţelepţii, înveşmântat în frumuseţe şi sfinţenie.’
Îşi luă ghetele de jos şi le aruncă cât de departe putu undeva în spatele său şi apoi înghenunche proptindu-şi fruntea de pământ şi în acel moment Miriam se întoarse puţin prin somn acoperindu-i creştetul cu mâna ei delicată şi atunci Rabi Yisra’el ştiu prin vis că se roagă cu fruntea proptită de pântecul soţiei sale.



II
Mary

-Te iubesc, Yisra’el!
Mary îl privea zâmbind mângâindu-i obrazul cu palma.
-Te iubesc!
Se aflau în faţa sinagogii unde rămăseseră ca întotdeauna ultimii. După ce încuiară plecară spre casa în care locuiau după ce trebuiseră să-şi elibereze locuinţa în favoarea unui muncitor care avea strânse legături cu Securitatea, noua locuinţă aflându-se aproape la distanţa limită a unui drum de Şabat. Casa le mai fusese sechestrată odată în timpul regimului fascist legionar, urmat apoi de dictatura militară a lui Antonescu. Treceau prin centrul oraşului pe lângă imobilul ce îi găzduise la un moment dat cu un secol şi jumătate în urma pe Lajos Kossuth şi Mihai Eminescu, la date diferite. Pe drum în timp ce mergeau ţinându-se de braţ ea îi spuse o glumă evreiască ce tocmai apăruse. I-o spusese Clara, nevasta evreului Félix Gedächtnistein, cel care avusese înainte de război magazinul de vechituri şi acum era magazioner la fabrica de conserve.
-Ascultă! Oamenii care, din toată capacitatea lor, gândesc nouăzeci şi nouă la sută şi au credinţă unu la sută sunt cei bolnavi la cap. În schimb cei care gândesc unu la sută şi au credinţă nouăzeci şi nouă sunt cei înţelepţi, cei binecuvântaţi de Dumnezeu. Apoi, oamenii care din capacitatea lor gândesc cincizeci la sută şi cred cincizeci la sută sunt oamenii obişnuiţi. Cei care gândesc nouăzeci şi nouă la sută şi cred cincizeci la sută sunt geniile, oamenii foarte inteligenţi. Cei care gândesc cincizeci la sută şi cred nouăzeci şi nouă la sută sunt sfinţii lui Dumnezeu. Cei care gândesc unu la sută şi cred unu la sută sunt cei ignoranţi. Oamenii care gândesc nouăzeci şi nouă la sută şi cred nouăzeci şi nouă la sută sunt cei treizeci şi şase de ţadikim din fiecare generaţie. Pe urmă, cea care gândeşte zero procente şi crede zero procente este clasa muncitoare după cum spun pancartele victoriei Revoluţiei bolşevice. Cel care gândeşte o sută la sută şi crede o sută la sută este Tatucul nostru J. V. Stalin pentru că în absolut toate este cel mai bun. Se zice că poanta asta a făcut-o Osip Mandelştam. Da’ eu cred că zvonul acesta a izvorât de undeva de sus. Parcă se mai poate şti ce e cu Mandelştam...
-Şi eu te iubesc, Mary; spuse rabinul Yisra’el Bliume pe când intrau pe străduţa lor, ce fusese locuită cu decenii în urmă în întregime de familiile sărace de evrei din oraş Iubirea lor unul pentru altul şi pentru copilaşii lor le umpleau sufletele asemeni unor anticorpi puternici împotriva terorii statului asupra ideilor, a ideii asupra indivizilor şi a individului asupra statelor. Iubirea care le strălucea în inimă îi făcea imuni la ideologie, teroare şi moarte. Iubirea atotputernică a lui Shaday, pregătită pentru fiecare evreu şi, de fapt, pentru fiecare om. Nu spune oare Tanach-ul că fiecare popor va veni la Muntele Sfânt să I se închine lui Meh-’lek Adonay tsaw-baw’?
Cât de frumoasă a fost Mary în ziua aceea. Strălucea cum ar străluci flacăra unui diamant. Îl ţinea de braţ şi vorbea zâmbind, iar privirea îi era parcă făcută din petale de nufăr. Era Mary cea frumoasă lângă el şi se mişcau în cel mai minunat şi cel mai adevărat vis al pământului. Sfântul Unic era atât de bun, Dumnezeu e un miracol în sine. Şi Mary era asemeni unei flori de care te îndragosteşti. Lumina zilei de sâmbătă i se amesteca în păr şi fuziona în privirea ei, mergeau pe lângă casele luate parcă dintr-un tablou de Marc Chagall şi aerul era atât de galben de parcă era făcut din aur. Părul lung al lui Miriam era puţin scuturat de vânt şi vântul le sufla răcoros în feţe asemeni apei unui şuvoi de munte.
-„...tânjeşte...”
Odată, Mary spusese că ei i-ar plăcea să citească o carte care să nu dea nici un răspuns la niciuna din problemele existenţei, cum se întamplă în majoritatea cărţilor, ci răspunsurile, la orice lucruri, să fie considerate ca fiind ştiute deja. Lui Miriam îi plăcea mult să citească, dar considera multe cărţi apreciate în societate ca fiind de calitatea a doua sau slabe, şi literalmente vâna cărţile bune de citit. Yisra’el îşi amintea că o întrebase atunci: ‚Şi, la ce ar fi bună o astfel de carte? ’ Răspunsul lui Miriam a fost: ‚Acesta ar fi un alt lucru la care nu s-ar răspunde în paginile cărţii.’
Zâmbea, spunând acestea. Mereu zâmbea, mai ales în situaţii ca acestea, îi plăceau ghicitorile, era o adevărată Alisă în ţara minunilor. Dar totuşi care ar fi răspunsul? continuă el. Mary nu răspunse. El îşi repetă întrebarea: ‚Care ar fi răspunsul în legătură cu utilitatea unei astfel de cărţi. Pentru ce ar fi ea bună? ’ După ce Yisra’el mai insistă puţin ea spuse: ‚Pentru memorie.’ Când fuseseră toate astea?... Demult, imediat după război, când ei nu erau căsătoriţi.
Copiii lor o iubeau mult pe Miriam. Ea era toată dragostea lor. Şi nu doar familia o iubise pe Miri cât trăise. Era frumoasă, era asemeni prinţesei lebădă a acelui pictor rus dintre cele două secole, Mikhail Vrubel. Bliume avea în biroul său o fotografie în culori a acelui tablou pe care o ţinea înrămată într-o ramă de argint. „Prinţesa Lebădă.” Aşa hotărâse Stăpânul, Sfântul Unic, de Miriam semăna foarte mult cu personajul tabloului lui Vrubel, încât oamenii care intrau cu o treabă sau alta în biroul rabinului îşi exprimau uneori presupunerea că fotografia aceea reprezintă un tablou pentru care pozase chiar Miriam. ‚Nu, e doar un tablou rusesc’, obişnuia să spună rabinul. Mulţi îşi păstrau impresia aceasta pentru ei înşişi şi rămâneau cu ea şi după ce ieşeau din biroul rabinului Yisra’el Bliume. Ca şi prinţesa lebădă Miriam era delicată de parcă era făcută în întregime din lumină de suflet, iar ochii îi străluceau asemeni unor picuri de rouă. Nemărginirea strălucea în ea, iar sufletul o învăluia din toate părţile asemeni unor aripi albe de lebădă şi pe frunte îi străluceau diademe de petale. Odată îl vizită un student la Pictură care avea nevoie de un împrumut şi remarcă asemanarea lui Miriam cu faţa din tablou şi apoi vorbiseră puţin despre arta lui Vrubel. Şi asta fusese tot la începutul anilor 1950. Tânărul era un student rus de credinţă ortodoxă răsăriteană. Fusese ceva de necrezut că putuse să urmeze cursurile de pictură la o universitate din Republica Populară Romană pentru că nu îşi ascundea credinţa. Însă se pare că avea un unchi aflat undeva sus în ierarhia sovietică în URSS. Tânărul acesta, Grişa, îi dăduse o viziune creştină asupra lucrurilor legate de acest artist. Spunea că nu poţi face unele din operele realizate de talentatul Vrubel şi aceasta să nu te distrugă. Pe lângă minunatul tablou cu prinţesa lebădă, Vrubel făcuse un număr de alte tablouri în care personajele erau demoni şi îi zugrăvise atât de frumoşi de parcă erau îngeri; şi în aceste câteva tablouri le pictase în spaţiul plastic creat de el, bunătate. Şi asta era, spunea Grişa Stepănîci, ceea ce l-a distrus. Nu poţi face aşa ceva pur şi simplu. Dacă vezi răul ca fiind bine automat vei vedea binele ca rău. Răul te va ataca pentru că răul totdeauna atacă şi nu te vei încrede în bine pentru că îl vei considera rău. Şi răul te va distruge. Dar, încheie studentul, tabloul cu prinţesa lebădă e minunat, ca şi alte tablouri de ale artistului. Aţi avut ocazia să vedeţi vreo reproducere cu „Plângerea”, a treia variantă? Sau „Fecioara şi Pruncul”. Dacă Vrubel ar fi rămas la arta binelui şi şi-ar fi trăit arta ar fi fost binecuvântat. Bineînţeles că un critic materialist nu ar fi de acord cu nimic din tot ce v-am spus, dar ce contează asta, domnule rabin, dacă ştim că ce zice Dumnezeu e adevăr, încheie studentul. Să ne ajute Stăpânul să trăim adevărul, îşi amintea Bliume că îi spuse studentului, în timp ce-i dădea puţinii bani pe care putea să-i împrumute şi îi strângea mâna. Acum după atâţia ani Bliume îşi amintea că studentul, care fugi în Occident în anii şaizeci, mai spusese că în lume există arta binelui şi arta răului şi orice artist trebuie să facă alegerea. Arta ignoranţei e doar arta ignoranţei, nu poate accede la mai mult pentru că binele înseamnă cunoaştere. Ruşii aceştia. Îi trimisese câteva vederi de la Paris prin anii 70, una cu Muzeul Louvre şi două cu Nôtre Dame.
Familia lui Miriam murise aproape în întregime în pogromuri sau în Transnistria. Ea, care era mezina familiei, scăpase datorită unei prietene nemţoaice de-a surorii ei cele mai mari, Felice. Prietena aceasta, de o vârstă cu sora ei, aflase că are cancer şi atunci făcuse acte false pentru ea şi pentru Miriam, înlocuind pozele şi data naşterii. Familia lui Miriam încercase să-i spună că nu trebuie să facă aşa ceva, dar ea nici nu voii să audă. Le spuse, ‚Eu am să mor oricum, dar fata asta poate să trăiască.’ Miriam locui cu mama fetei, care se mutaăpe strada evreiască. Apoi după ce fraţii lui Miriam fuseseră omorâţi într-un pogrom, restul familiei a fost deportată în Transnistria de unde nu se mai întoarse decât Felice şi Hanne, prietena ei, care muri de cancer doar prin 55. Hanne obişnuia să spună că Dumnezeu îi răsplătise.
Acum erau pe terasa cu stâlpi a casei şi Miriam îl săruta, părul ei întunecat răcorindu-i faţa asemeni unor aripi albastre de porumbel.
Miriam era atât de frumoasă, încât părea că ascunde un tainic izvor de lumină înăuntrul ei. Când o priveai în momentele când era tăcută aproape că te aşteptai să ridice o mână şi pur, şi simplu să înceapă să plouă cu turtă dulce. Când era liniştită şi stătea visătoare lângă fereastră părea asemeni unei zâne ce şi-a pierdut diadema de mărgean. Dacă ai fi văzut-o ai fi zis, probabil: „Prinţesa Miriam, soţia rabinului Bliume.” Miriam era o fată cu ochii indigo a cărei privire fuziona cu vântul asemeni hârtiei ude unor acuarele. După cum zisese Rubin Rabinovici, un necunoscut filosof evreu dintr-un stetl transilvănean, „Fiecare om e o operă de artă.” Această maximă a apărut când modestul Rabinovici fusese găzduit la o rudă apropiată de-a lui Bliume, trebuind să stea în oraş pentru o vreme, trebuind să aibă grijă de fratele său, cizmarul Rabinovici, care fusese operat. Atunci Rubin Rabinovici îi cunoscuse pe Bliume şi pe soţia sa, şi făcuse maxima aceasta pe care o scrise laolaltă cu altele într-un fascicul pe care, când se întoarse acasă, îl zvârli într-o ladă. Nu era deloc momentul publicării a nici unor fel de pagini mistice evreieşti. Materialismul-dialectic proiectat de Marx înlocuiseră legile vieţii, proiectate de Dumnezeu, Lenin îl înlocuise pe Moise, iar Stalin era Mesia pentru totdeauna şi totdeauna, şi totdeauna. Aşa părea, cel puţin.
Felice primise îndurarea Domnului şi se întoarse din Transnistria împreună cu Hanne, dar ceva din ea rămase pentru totdeauna pierdut parcă. Deşi ar fi putut să lucreze ca şi profesoară de desen, lucrul pentru care se pregătise înainte de Distrugere, cum numea ea perioada războiului, pur şi simplu nu mai voia. În afară de Miriam şi de Hanne nu o mai interesa de nimeni şi de nimic. Muncea la o fabrică de ceasuri şi locuia împreună cu Hanne, pe care îşi propusese s-o sprijine şi s-o îngrijească atunci când va începe să-i fie mai rău, pentru tot restul vieţii. Îşi pierduse încrederea în oricine şi orice. Se îndepărtase chiar şi de ceilalţi evrei şi chiar şi când o vizită pe Miriam stătea doar preţ de-o cafea după care se scuză. Felice era un suflet chinuit dincolo de orice limită posibilă. Deseori când era singură începea să vorbească cu mama ei şi a lui Miriam, cu tatăl lor, cu fraţii şi cealaltă soră a lor, iar Miriam îşi făcea mari griji pentru ea părându-i-se evident că dacă nu ar fi avut-o de îngrijit pe Hanne lucru care îl făcea cu atâta dragoste, Felice ar fi pierdut contactul cu realitatea. Când stătea acasă împreună cu Hanne, după ce venea de la serviciu, lui Felice îi plăcea să scrie poeme pe care Miriam o rugă să i le arate ca să vadă în ce stare se afla sora ei şi constată cu bucurie că poemele erau chiar bune şi arătau că sora ei era întreagă la minte şi poemele chiar ar fi fost bune să apară în vreo revistă de limbă idis, dar după cum mergeau lucrurile în România, pe măsură ce trecea anul 1947, părea tot mai evident că în bucuria forţată şi generală ce cuprindea întreaga Românie, nu era momentul ca nici un evreu să plângă pentru nimeni şi pentru nimic. Uneori nici morţii nu aveau dreptul să fie plânşi. Ca şi lui Rubin Rabinovici şi Felicei Hönig, oameni mărunţi şi neînsemnaţi, marele şi uriaşul, giganticul şi necuprinsul, măreţul şi divinul, nesfârşitul Stalin le punea pumnul său de otel în gură. „Acum trebuie să tăceţi! Pentru o veşnicie. Pentru veşnicia mea! ” În condiţiile acestea când apăru Sabina în calea Felicei, nici Miriam nici Bliume, rabinul nu fură deranjaţi în nici un fel ca sora lor s-a împrietenit cu o creştină. Sau cel puţin, nu au sesizat că sunt deranjaţi ceea ce părea la fel, cel puţin. Ştiau doar că Felice are nevoie de ceva, de cineva. Felice are nevoie să fie salvată într-un fel sau altul. Când au văzut că retrasa şi cinica Felice iese din carapacea ei în care părea că se închistase pentru totdeauna şi de unde se ţinea în forţă împotriva a orice şi a oricui, Mary şi Bliume răsuflară uşuraţi. Da, Felice s-a împrietenit cu Sabina Wurmbrand, dar trăieşte. Trăieşte din nou. Până să se împrietenească cu Sabina, Felice îşi făcuse prietenii cu oameni din toate categoriile persecutate de regimurile nazist german şi fascist roman. Problema ei era că nu încercă să gândească cu inima şi că voia cu orice preţ să simtă cu mintea. Se angajă în câteva prietenii dubioase, iar în altele era un fel de Sfânt Francisc al cartierului ţigănesc. Dar iubirea e un pluton care totdeauna îşi apără oamenii, aşa că atunci când o întâlni pe doamna Sabina, soţia pastorului, Felice deja începuse să înveţe câte ceva din pagina vieţii şi un pic din încrederea ei fu câştigată de faptul că pastorul Richard Wurmbrand fusese considerat indezirabil şi făcuse închisoare în timpul legionarilor. Însă istoricul conştiinţei trebuie să noteze că iubirea şi caritatea pentru minoritatea romani şi pentru toate celelalte categorii umane persecutate de nazişti aveau s-o însoţească toată viaţa. Da, Bliume rabinul, avea o soră creştină, pentru că Felice era soră-sa. Şi nu-i părea rău deloc. Preferă să o ştie aşa şi fericită, decât să se uite la ea şi să vadă încă o victimă a Distrugerii.
Dezamăgirea Felicei în faţa lumii rămăsese pentru tot restul zilelor ei. Întocmai cum scrisese în poeziile acelea de început. „Evul Mediu nu s-a terminat/ Evul Mediu nu s-a terminat/ Privesc şi văd, respir şi tac/ Evul Mediu nu s-a terminat.// De mă vei pune pe rug/ Voi şti ce să-şi spun/ Dar am să plâng şi am să tac/ Căci Evul mediu nu s-a terminat.// Eu trebuie să mor şi trebuie să sper/ De va fi să plâng tu nu ai să vezi/ Pentru că tu-mi vezi doar steaua de pe piept/ Căci Evul Mediu nu s-a terminat.// Se face tot mai întuneric/ Lumină noi nu am avut niciodată/ Mereu au fost stele, mereu au fost flăcări/ Veacul întunecat nu s-a terminat.// Nu e a noastră lumina - a ta e doar flacăra/ Al tău e rugul ce lacrimile-mi nu-l sting/ Nu mai plâng, priveşte, eu nu mai plâng/ Căci doar lacrimile nu le poţi arde.” Dar acum mai avea ceva în plus. Ceva ce pe Bliume nu-l interesa din toată inima, dar ceva ce – trebuia să recunoască – a salvat-o pe Felice.
Îşi amintea îndoielile sporadice ale lui Mary şi discuţiile teologice cu ea în miez de noapte, prilejite de convertirea sorei sale mai mari. „Mary, e inutil să-ţi spun. Isus al lor nu e Masiach al nostru. Nu e.” Câte discuţii, de-a lungul anilor. Miriam avusese momentele ei de îndoială, dar fusese o evreică hasidică toată viaţa. Numai că uneori, cum spusese, avea unele îndoieli. „Avem o singură Biblie, Mary! ” Obişnuia să-i spună. „Noi avem o singură Biblie, un singur Dumnezeu şi nu e alt Dumnezeu afară de Dumnezeu.” De data asta îndoielile lui Miriam e inutil de spus că nu-l deranjau din partea Sabinei şi Felicei, dar rabinul Bliume era un om înţelegător. Poate puţin prea înţelegător, cum găsea chiar şi el însuşi uneori. Convertirile de acum erau diferite de cele din trecut. Înţelegea. Foarte mulţi rămâneau evrei şi se luptau să rămână evrei, se izbeau deopotivă de creştinii care voiau să-i asimileze şi cu ceilalti evrei care îi părăseau.
-„...tânjeşte...”
Acum erau pe veranda cu stâlpi şi priveau cerul acoperit de nori incandescenşi. Le plăcea uneori să se oprească şi să stea pur şi simplu şi să privească. Frunzele care fluturau asemeni flamurelor unor armate cu coifuri de hărtie, plopii de pe stradă care erau scuturaţi de vânt, foşnind asemeni cântecului văntului când porneşte la drum, lumina – atât de puternică, încât îţi pare că te-a înghiţit, lumina - acest chit uriaş, învăluind întreg pământul asemeni sidefului unor valuri de raze. Urmau să intre în casa lor modestă şi să mănânce împreună cu copiii Chaim, Rahel şi Yehuda, care acum se jucau pe covor vegheaţi de o fată din vecini, Ana.
„...un vis, al lui Miriam, pe care l-a visat la 17 ani.- (în 1943). A visat că era o zi de vară de Sabat, era ora şase seara şi mergea printr-un oraş foarte curat, voind să meargă la sinagogă. Pe străzile oraşului oameni foarte eleganţi care purtau pe haine stele galbene erau puşi să spele asfaltul de către nişte oameni în uniforme militare, de asemenea şi aceştia nişte oameni foarte eleganţi. Deşi era în timpul zilei era întuneric pentru că în ziua acea era o eclipsă care dura deja de 12 ore. Când a ajuns la sinagogă a văzut că sinagoga era în flăcări şi avea toate geamurile sparte. Când s-a apropiat a văzut că înăuntru era rugăciune. Unii plângeau. A intrat şi Miriam în boxa femeilor şi a început să se roage. Privea din când în când la sinagogă care ardea şi se gândea că va fi distrusă şi că cei dinăuntru vor muri şi începură să-i curgă două rânduri de lacrimi pe obraji. În timp ce se ţinea rugăciunea intră un copilaş sărman şi flămând şi merse cu mâna întinsă pe la oameni. Însă oamenii stăteau aplecaţi şi nu-l văzură, doar câte o lacrimă din ochii lor, căzându-i în palmă. Veni şi la Miriam şi ea cum plângea şi era disperată nu-i dădu nimic şi doar o lacrimă îi căzu din ochi în mâna băieţelului. Acesta merse şi luă sfeşnicul stins de Hanukka şi îl puse în fereastra spartă. Apoi în loc să-l aprindă puse în el câte o lacrimă de lumină până în sfeşnic luminau şapte lacrimi mari. Apoi băieţelul îi privi pe cei din sinagogă ale căror grinzi în flăcări începeau să se prăbuşească şi spuse: “Lumina acestui sfeşnic nu se va stinge niciodată.” Şi apoi Miriam se trezi.” Rândurile acestea erau scrise într-un carneţel cu paginile acum îngălbenite pe care Yisra’el Bliume îl avea în buzunarul de la piept al pardesiului. În acelaşi carneţel, pe alte pagini scria: ‘Chaim Bliume – 27 Julie 1946, Rahel Bliume – 3 Maiu 1947, Yehuda Bliume – 30 Nov 1949’.
Ce zi minunată a fost acea zi din 1952. Era Mary cea frumoasă lângă el şi se mişcau în cel mai minunat şi cel mai adevărat vis. Era Mary cea frumoasă. Era Mary. Acum erau pe terasa cu stâlpi a casei şi Miriam îl săruta părul ei întunecat, răcorindu-i faţa asemeni unor aripi albastre de porumbel. Miriam era un porumbel ce i se oprise în palmă, un porumbel care după ce îşi luă zborul se transformă într-un înger de-al lui Elohim. De ce oare, de ce oare nu zboară îngerii prin cerul acesta? De ce nu putem vedea heruvimii intrându-ne în suflet? Mary era un porumbel, eu – rabinărul – sunt un porumbel uneori; toţi avem aripi. Toţi avem aripi.
Îşi amintea cuvintele pe care i le spusese Miriam pe patul morţii, în 1959. ‚De o vei uita pe Mary, nu uita iubirea ei.’ Pentru el Mary fusese o manifestare a sehinei Sfântului Unic. Pentru el Mary fusese un miracol. Şi probabil că pentru întregul univers. Pentru că frumuseţea e un miracol. Minunare. Stai şi te minunezi şi visezi. Pentru asta a făcut-o Sfântul Unic pe Mary. Pentru asta a făcut-o Adonay pe Eva. E adevărat, teologia ne spune că femeile nu sunt îngeri. Dar din logică derivă că sufletul lor nu este unul terestru. Femeile sunt adevăraţii extratereştri. Nu există alţi extratereştri decât femeile, care cuceresc cu iubirea din inimile lor asemenea războinicelor armate ale tătarilor. Priveşte-o. Priveşte-i părul parfumat, priveşte-i zâmbetul şi să ştii că atunci când îţi vei propune să-i priveşti ochii vei fi o cetate cucerită. Iar ea doar a stat acolo în preajma ta, privind ceva nedefinit şi făcând ceva nedefinit. Tu nu vei ştii niciodată, dar poate în tot timpul cât tu o priveai, sufletul ei se gândea la tine. Şi înţelepciunea spune că toate cetăţile sunt făcute pentru a fi cucerite. Primul ei zâmbet pentru tine va fi primul document princiar către crenelurile învinse. Ele sunt adevăraţii cavaleri, femeile sunt cele care înving. Însă folosesc mijloace sublime şi subtile, încât cuceritul crede că el a făcut totul, crede că el e el, dar nu ştie că în iubire ea e cea ce împarte cărţile. Ascultă cuvintele înţelepciunii, nu te îngâmfa, nu te crede grozav. Ea te-a observat pe tine înainte să o vezi tu pe ea. Asta era experienţa lui cu Miriam cea minunată.
Îl ţinea de braţ şi zâmbea, iar privirea îi era parcă făcută din petale de nufăr. Mereu bărbaţii au fost cei mândri şi neştiutori. Să ţii minte, ori de câte ori o priveşti, că în sărutul ei se află înţelepciunea. Asta ar trebui să ţii minte, dar înţelepciunea prea puţini oameni o caută. Mult prea puţini. Dar să ştii că în sărutul ei nu se află decât înţelepciune, de vei căuta altceva să ştii că nu vei găsi. Te vei crede înşelat şi vei cere satisfacţie, şi nu vei ştii probabil niciodată pe pământul acesta că trişorul a fost doar inima ta. În sărutul ei frumos nu se află decât înţelepciune, dar înţelepciunea cuprinde atâtea lucruri, încât intelepciunea cuprinde totul, în sărutul ei e totul, dar trebuie să înţelegi că ceea ce vei găsi acolo este înţelepciunea Sfântului Unic, altfel inima ta îţi va fura toţi aşii, şi vei pierde. Petale de nufăr. De fapt noi nu putem şti ce cuprinde privirea lor. De fapt nici nu mă interesează privirea lor. Doar privirea ei. Ce e acolo? Voi şti vreodată? Privirea celei mai frumoase fete e o ideogramă compusă din două caractere. Şi de aceea este atât de frumoasă, fiindcă ideograma aceea cuprinde ceva ce nu voi putea înţelege niciodată, ceva ce nu voi putea decât să iubesc pentru veşnicie. Adevăraţii filosofi sunt femeile. Iar ele, asemeni lui Isus din Nazaret şi lui Socrate nu lasă nimic scris.
Era frumoasă. Ţi-aş putea-o prezenta pe cea mai frumoasă dintre fete, dar la ce ţi-ar folosi? Şi, de asemenea, mie – la ce mi-ar folosi să mi-o prezinţi tu? Eu ca şi cum cineva ne-ar face cunoştinţă cu un înger. Într-adevăr suntem făpturi cereşti în sufletele noastre, dar pământul ne trage în ţărână şi nisip, în stânci şi deşerturi. Rabbi Yisra’el Bliume ştia că nu e bun că talmudist, era prea romantic. Simţeai că Miriam e frumoasă chiar şi dacă stăteai cu ochii închişi în apropierea ei. Toate gândurile astea despre iubire le făcuse în tinereţe, când o cunoscuse pe Mary, în orăşelul în care venise ca refugiat de război din Cernăuţi. Era asemeni prinţesei lebădă, din tabloul lui Vrubel. Să nu o crezi când nu te priveşte, dar să o crezi când îţi spune că iubirea ei eşti tu. Noaptea ochii ei străluceau asemenea cerului înstelat şi întunecat. Nu era bun ca talmudist, dar sunt unele femei, cum a fost Mary, care te cuceresc şi te înving. Bliume era un om învins. Frumuseţea îl învinsese, cu mai multe zeci de ani în urmă, pentru totdeauna. Iubirea te învinge. Eşti învins de ceea ce iubeşti. Dacă iubeşti eşti un om învins şi fericit. Scopul nici unui om în viaţa creată de Elohay nu este libertatea. Libertatea, aşa cum o înţelege laicul, înseamnă moarte. Omul a fost creat ca să fie învins. De Dumnezeu, de om, de iubire. Rabbi Yisra’el Bliume a fost creat de Adonay ca să fie învins de Mary.
Lumina zilei de sâmbătă i se amestecă în păr şi fuziona în privirea ei, mergeau pe lângă casele luate parcă dintr-un tablou de Marc Chagall şi aerul era atât de galben de parcă era făcut din aur.
-Te iubesc, Yisra’el!
Iubirea e aceea ce luptă. De aceea l-a binecuvântat îngerul pe Israel. Pentru că oricine luptă iubeşte. Altfel nu ar putea-o face. De aceea femeile sunt cei mai buni războinici. Atâtea gânduri, cugetă Yisra’el uneori, încât frumuseţea lui Mary e umbrită de enunţurile logicii. Ce se întâmplase de fapt în ziua aceea? Veniseră de la sinagogă şi se sărutaseră în cerdac, înainte să intre în casa unde era Ana cu copiii. Tot ce trăiseră împreună acum era estompat, era îndepărtat asemeni unei pelicule vechi şi atemporale de iubire. Mary era marea actriţă ce apare în filmul vieţii lor, iar el era pajul prinţesei, pentru că toate marile actriţe sunt venite din lumea basmelor. Întradevăr, totul e atât de apropiat asemeni frumuseţii. Când e lângă tine frumuseţea, totul e atât de prezent asemeni unui vânt electric de sfârşit de vară şi atunci…
-Te iubesc.
Omul nu este un om de zăpadă. Deşi mulţi încearcă să fie. Omul nu e un idol de piatră. Deşi mulţi aşa se văd. Omul este o făptură a vieţii. Cu o inimă care bate mereu, cu un creier plin de substanţe chimice şi cu un suflet care parţial se conectează la inima aceea neliniştită şi la computerul ăsta biochimic care este creierul omului. Omul este o făptură vie. Omul este o făptură. Viaţa e mai mult decât orice şi-ar putea imagina omul. Omul a fost făcut ca să-l iubească pe om. Asta este legea vieţii. Aşa spune Stăpânul, Sfântul Unic, Cel binecuvântat. Dar omul este neştiutor. Cel neştiutor caută iubirea în plăcere, pe când cel binecuvântat de Adonay, acesta găseşte plăcerea în iubire. Nu eşti o stâncă, nu eşti o plantă, nu eşti un stâlp de sare, nu eşti un idol de gheaţă, dar eşti un om. În tine e viaţă. În tine e ceva sublim. Orice om e un copil murdar pe faţă. Aminteşte-ţi. Aminteşte-ţi de trecut. Eşti aşa de bătrân? Cât de bătrân te crezi? Crezi că eşti de o vârstă cu vremurile, crezi că ştii totul? Doar cu puţin timp în urmă erai un copil curat, uită-te la tine acum. Doar cu puţin timp în urma de-abia te născuseşi şi erai asemeni unui mâţ mic ţinut în braţe de o fetiţă. Tu eşti acela. Doar cu puţin timp în urmă erai un embrion răcorit de ploaia care era Dumnezeu pentru tine.
Toate lucurile acestea Bliume le învăţase privind-o pe Mary, atunci când ea era sub aceste ceruri şi mai apoi privind-o în inima sa, în amintire.
Mary îl privea zâmbind mângâindu-i obrazul cu palma.
Întradevăr trebuie să fim recunoscători lui Elohay pentru oamenii pe care îi întâlnim sub ceruri. Oare pentru toţi? Posibil. Posibil.
Multumeşte-i lui Elohim Adonay YHWH pentru fiecare om pe care l-ai întâlnit vreodată. Pentru ca în om e viaţa, deşi în inimile multora se afla moarte. Priveşte-i pe oameni cum erau pe vremea când aveau aripi şi îi vei mulţumi Stăpânului, aşa cum îi mulţumeşti când priveşti un fluture, o libelulă sau o floare. Pentru că florile au cele mai frumoase aripi. Florile de lumină. De aceea sunt femeile frumoase. Pentru că sunt făcute din petale. Pentru că parfumul ce îl răspândesc le izvorăşte de sub limbă, cum spune Scriptura.
Mary îl privea zâmbind mângâindu-i obrazul cu palma.
-“Sufletul meu suspina şi…”
Acum erau pe veranda cu stâlpi şi priveau cerul acoperit de nori incandescenţi. Le plăcea uneori să se oprească şi să stea pur şi simplu şi să privească. Frunzele care fluturau asemeni flamurelor unor armate cu coifuri de hârtie, plopii de pe stradă care erau scuturaţi de vânt foşnind asemeni cântecului vântului când porneşte la drum, lumina – atât de puternică, încât îţi pare că te-a înghiţit... Mary era atât de aproape, asemeni unui cântec infinit. Miriam murise în urma unei boli în 1959, dar era vie pentru veşnicie. Ultimul lucru pe care l-a făcut a fost să-i zâmbească. Era întinsă pe pat, îi strângea pe Chaim, Rahel şi Yehudah la piept şi îi zâmbea cu lacrimi în ochi lui Yisra’el. Mary era aici, pentru că Adonay e aici. Viaţa nu moare. Niciodată viaţa nu a murit. Viaţa nu poate muri. Mary era lângă rabin şi privirea ei se reflectă în ochii lui adânci împreună cu reflexia privirii de copil a lui Elohay.


III
G-d

-Tati, de ce e Dumnezeu nevăzut?
Ce întrebări îi puseseră copiii de-a lungul anilor. Apoi nepoţii când veneau din Israel după 1990. Întrebări dialectice. Ce s-ar fi putut răspunde? Nimic, de fapt, dar copiilor trebuie să le dai un răspuns. Copiii, cei care sunt coborâţi de câteva ore din trenul veşniciei şi care te privesc cu nişte ochi ce, cu câteva minute înainte, îi priveau pe îngeri trebuie să le răspunzi, trebuie să le spui ceva, orice poţi fabrica din mintea ta plafonată. Probabil că e normal ca un copil de trei, patru ani să întrebe: ‘Tati, de ce nu-L putem vedea pe Dumnezeu? ’ Probabil că e absolut normal. Probabil că, doar cu zile înainte, ochii lor uriaşi îl priveau pe Elohim.
Copiii şi bătrânii sunt, pe pământ, făpturile veşniciei. În zâmbetul ceresc al copiilor veşnicia e prezentă în fade out, iar la bătrâni ea se face simţită asemeni unui mixaj în fade in între clapele de pian mişcate de picăturile de ploaie şi vântul purtat de ocean asemeni unei sticle ce poartă o scrisoare către ceilalţi Ochi. Unii şi-L imaginează pe Dumnezeu asemeni unui Ochi, iar alţii asemeni unui Triunghi, dar evreul îl vede pe Dumnezeu în tăcere. Dumnezeu este tăcerea cea mai lungă, Dumnezeu este tăcerea care vorbeşte, Elohim pentru îngeri este cântec şi pentru om este tăcere. Trebuie să taci mult, mult timp pentru a ajunge să-L auzi pe Dumnezeu tăcând, pentru a putea ajunge să-L auzi pe Dumnezeu stând chiar lângă tine şi tăcând pentru tine. Tăcerea este creaţia lui Elohim pentru că cele mai frumoase şi binecuvântate lucruri se spun fără cuvinte. Pentru că gura nu e nimic, pentru că mintea e prea puţin şi pentru că inima e un om. Doar inima e un om.
-„...şi tânjeşte...”
-Tati, tati!
-Da, ce este îngeraşule?
-Tati, uite! Vezi? Uită-te. Uite ce am făcut.
-Domnişoara Rahel Bliume, ce-l tot bâzâi pe tati Yisra’el? Tati trebuie să se roage că mâine e sâmbătă.
-Da, mami, da...
-?
-Am făcut ceva şi vreau să-i arăt şi tatei.
-Şi mă rog ce-ai făcut?... nu văd decât doi biscuiţi de eugenie desfăcută.
-Sunt tablele lui Moşe şi am scris Tora pe ele.
-Dar tu nu ştii să scrii, domnisoară, spuse Miriam.
Miriam voii să mai adauge ceva, dar Yisra’el îi făcu semn să tacă. O luă pe micuţa copilă în braţe şi stătură aşa frunte lângă frunte, rugându-se amândoi încet, Rahel privind cu reverenţă biscuiţii de eugenie pe care scrisese Tora şi Yisra’el privind-o pe copilă de parcă ar fi fost însuşi Mose.
Toamna îl înconjură pe Bliume asemeni unui incendiu. Se simţea de parcă sufletul îi era îngropat în frunze galbene şi mari, căzute din cer. Acum avea o percepţie mai corectă asupra realităţii. Fiecare frunză era o limbă de foc din vâlvătaia care învăluia întreaga planetă asemeni focului ce nu se mistuia din pustiul Horebului sau asemeni unei explozii atomice care umple totul de frunze galbene şi amintiri.
„...l-a ars, şi n-a pus nimic la inimă.” Cuvintele acestea erau scrise pe piatra de mormânt a lui Bliume. Cuvinte scrise pe hârtie de profetul Isaiahu cu atâta şi atâta timp în urmă, ultimele cuvinte care voia sa le spună rabinul, pentru care voia să mărturisească şi după moarte. „...şi n-a pus nimic la inimă.” Yisra’el Bliume era purtătorul unui mesaj şi voia ca atât timp cât va fi amintirea lui Bliume să fie amintit şi mesajul pe care îl purta el de când era rabin, şi de aceea îşi comandase inscripţia aceasta pentru piatra tombală, care era un sfeşnic cu şapte braţe de bronz, literele înconjurând baza sfeşnicului. „...l-a ars”
Dumnezeu era aici. Ca întotdeauna. Dar tocmai pentru că era prezent tocmai de aceea materialistul putea să spună că Dumnezeu nu era. Pentru că nu era vântul sau focul, sau apa, sau piatra uriaşă materialistul putea spune că nu era nimic. Dar tocmai că nu era nimic altceva îl făcea vizibil pe Adonay. Dar omul e ignorant, ignorantul e orb, iar orbul nu mai poate plânge. Când nu mai poţi plânge inima îţi moare şi astfel omul devine încet, încet un robot cu ochi de gheaţă şi cu frunte acoperită de nichel. Dumnezeu era aici. E aici. Şi Bliume şi YHWH vorbeau. Îşi spuneau acelaşi lucru, asemeni cu două oglinzi puse faţă în faţă.
-“Sufletul meu suspină şi tânjeşte...”
Îşi mai amintea frânturi din conversaţia cu băiatul acela pe bancă de lângă sinagogă şi supermarket. –Ştiţi… Mă gândesc uneori că poate faptul că Rembrandt aparţine creştinătăţii, că a pictat Evanghelia şi nu orice altceva e o dovadă că la Yeshua trebuie să vină toată lumea. Tot pământul ăsta păcătos. Dar îşi amintea că băiatul nu spusese Yeshua. Spusese ‘Isus’. –După câte văd vă place mult pictura olandeză, spusese Bliume atunci. Puţin mai târziu tânărul spuse: -Dumnezeu e asemeni unui ocean sferic infinit în talazurile căruia toţi ne strigam temerile. Sufletele noastre urlă, fiindcă ne e teamă că nu vom fi auziţi, că nu vom fi niciodată auziţi. Mereu ne e teamă. Dar în tot acest timp picioarele noastre erau scăldate de valurile dense şi tulburi şi ne înţepăm în cochilii de scoici aduse din veşnicie. Tânărul făcu o pauză timp în care rabinul tăcu. –Dumnezeu tace, cum tăceţi dumneavoastră, ori vorbeşte, cum vorbesc eu acum; Dumnezeu stă şi ascultă, stă şi priveşte... aude. Mereu aude. Cuvinte spuse de miliarde de oameni, şoapte disperate. Toate acestea Dumnezeu ni le aude. Dumnezeu ştie numele a miliarde de oameni, îşi aminteşte de miliarde de feţe. –Dumnezeu e viu, milos, îndurător. Dumnezeu e cum nu suntem noi, spusese.
Întotdeauna ştiuse că va fi rabin, dar în timpul Holocaustului simţise că Elohim îl cheamă. Când aproape toată lumea din jurul său era fascinată de moarte, când fetele se îndrăgosteau de militarii S.S., noii oameni ai celui de-Al Treilea Imperiu cu uniforme impecabile şi cu o etică de insectă, împrăştiind în jur iluminarea religiei naţional-socialismului, al călăului care se afla în prezidiul sălii de judecată şi al nevinovaţilor care se nasc vinovaţi; dogma nietzscheană a vinei celui slab în faţa celui tare şi a inocenţei celui tare faţă de istorie şi faţă de Dumnezeu, faţă de victime. Doar în acele momente s-a putut observa sursa demonică a filozofiilor unor epoci trecute, filozofii care se transformă treptat în ideologii şi apoi încet şi în mod fanatic în religie. Atunci - când lumânările erau stinse în întuneric -, atunci Bliume simţise chemarea lui Shadday, în mijlocul Distrugerii. Dar atunci Yisra’el simţise că este chemat într-un templu plin de lumini. Şi intrase pur şi simplu. Ce era oare în jurul său? Nu ştia atunci, dar tot ceea ce vedea afară era doar degenerare. Da, când se pierde frumuseţea vieţii începe fascinaţia morţii. Cât despre români, chiar şi pentru cei care nu îi dispreţuiau pe evrei, pentru ei pământul a atârnat mai greu decât Distrugerea. Au acceptat ordinele Acvilei de Fier pentru un pumn de pământ. “Nistrule pe malul tău /Paşte calul Neamţului/ Şi cu al Românului/ Calul paşte şi nechează/ Stalin plânge şi oftează/Taci Staline nu ofta/ Basarabia nu-i a ta.” Cântec din timpul războiului. Şi mulţi au murit, asemeni unui biet Sancho îmbrăcat în armura lui Don Quijote. “De la Odessa la vale/ Vine-un tren cu cinci vagoane/ Încărcat cu militari/ Fără mâini fără picioari/ Şi rănitul cel mai tare/ Striga în guriţa mare/ Domnule conducător/ Mână trenul mai uşor/ Că rănele tare mă dor/ Şi vine o fată mare/ Să-i aprindă o lumânare/ C-aşa-i moartea de soldat/ Să moară el împuşcat.” Cântec de război. Şi au murit fără ştie că Sancho e adevăratul erou al cărţii lui Cervantes. Quijote e doar fascinat, drogat – trăieşte o iluzie; pe când Sancho Panza, ţăranul, e cel care îl iubeşte pe Don Quijote. Sancho Panza e cel care iubeşte şi totdeauna eroii cărţilor şi ai vieţii sunt cei care iubesc. Numai că, din păcate, Quijote-ii naţional-socialişti cărora le erau supuşi Sancho-ii romani erau cu adevărat duşi cu pluta. Şi în 41, în 42, în 43, în 44 Quijote l-a dus pe Sancho la moarte, şi Sancho s-a lăsat dus, şi Sancho a murit şi a murit şi Quijote. Stai la tine-n ogradă, mă, Sancho, mă şi îngrijeşte-ţi via şi cireşii şi ţine-ţi mierea în casca de soldat pe care ei vor să ţi-o pui pe frunte. Şi să ştii că un Sancho care Îl are pe El, acel Sancho e tot ce-a încercat bătrânul hidalgo Alonso Quijano să fie. Aşa ar fi vorbit bătrânul Bliume unui român dacă ar fi vrut să-i comunice ceva de la sufletul lui către sufletul celuilalt.
Dumnezeu era aici. Ca întotdeauna. Dar tocmai pentru că era prezent tocmai de aceea materialistul putea să spună că Dumnezeu nu era. Pentru că nu era vântul sau focul, sau apa, sau piatra uriaşă. Deşi Elohim e Stânca. Doar el e Stânca.
Îşi mai amintea că tânărul spusese la un moment dat: -…ar trebui plătite daune evreilor pentru Holocaust… Iar el răspunsese: -De către cine, de către diavol?
Da, Elohim e Stânca, uriaşă precum credinţa. Noi oamenii nu îl vedem pe Stăpân până nu ne izbim de el, aşa cum ne izbim de o stâncă ocrotitoare în noapte şi munte, înconjuraţi din toate părţile de furtună şi flăcări. Izbitura doare puţin, poate puţin mai tare, dar izbitura aceasta e ceea ce ne anunţă salvarea. La adăpostul acestei stânci putem plânge în hohote şi putem fi fericiţi. Toţi suntem copii la urma urmei, dar lucrul acesta îl învăţăm la sfârşit, căci copilăria sufletului aduce înţelepciune.
‚Elohim e Stânca. O vezi? Inima ta e o mare cu valuri ogivale, iar Stânca e acolo la un capăt al ei. O vezi. Dar mai întâi, îţi vezi inima? Hai să intram în ea. Mergi până la Stâncă sus pe o cămilă ce urcă şi coboară pe valuri. Şi dacă vei găsi Stânca, dacă o vei găsi du-ne şi pe noi la ea. În deşertul acesta verde şi sărat de valuri să plecăm cu toţii cu caravane de vite de deşert până jos la picioarele Stâncii. De ce? Pentru că în sufletele noastre nu se află nimic. Poate doar marea, sau poate doar dune de sare, sau poate doar nisip. Nisip.
Noi ăştia de care te izbeşti la tot pasul pe stradă suntem oameni cu suflete de nisip. În noi bat uragane de nisip, zbuciumându-ne şi lăsându-ne aproape morţi de fiecare dată. Mările din noi ni se izbesc de inimi, nu de Stâncă, şi de aceea suferim. Mereu suferim, deşi suntem oamenii de succes, deşi suntem cei care facem cărţile, deşi pentru noi nu sunt secrete pe pământ, iar universul şi focurile de artificii au fost făcute pentru plăcerea noastră. Noi suferim cu toţii pentru că inimile oarbe sunt cele ce suferă.’ Cuvintele acestea le auzise distinct într-o viziune în care nu ştia dacă este treaz sau adormit, dacă oamenii l-ar mai numi viu sau dacă a trecut deja dincolo, o viziune în care era înconjurat de peisajul unui tablou ale cărei elemente se schimbau de la câteva momente la altele. Acum parcă erau valuri pictate de David Caspar Friedrich, iar după câteva momente parcă se afla în mijlocul unui deşert uriaş şi mort pictat de Salvador Dalí. Dar, în mod neobişnuit, se auzeau valurile spărgându-se de stânci, în văzduh se auzeau strigătele grăbite ale pescăruşilor căci era chiar la capătul deşertului şi mai departe începea marea. El, rabbi Yisra’el Bliume venea din valuri, mergând prin apa foarte caldă, şi privea deşertul dinaintea lui, care se întindea după umbra prelungă a stâncii. Pe lângă valuri trecea o caravană de cămile care se îndrepta spre pustiu, şi unul din oamenii din caravană, care era fratele lui Yisra’el Bliume, Baruch Bliume, care murise la Dachau îi vorbea. Ruchi devenise om al deşertului, ce viziune ciudată, dar Bliume ştia că Dumnezeu îi vorbea. Cu mintea nu putea înţelege nimic, dar Dumnezeu oricum nu poate fi pătruns cu mintea. Cuvintele spuse de Dumnezeu trebuie să le asculte urechea sufletului, inima e aceea care poate înţelege. Ştia asta. Acum o ştia. Şi Ruchi îi spunea: -Ascultă tăcerea Stâncii...
Îşi amintea o altă întâmplare cu Rahel, de când era ea mică. O prietenă de-a lui Mary o întrebase odată pe Rahel, spunându-i: -Tu ce eşti, eşti o fetiţă mică-mică? Iar Rahel răspunsese: -Nu, sunt evreică. Bineînţeles că Rahel ştia că este şi fetiţă, dar adevărul e că în acei ani – câţiva ani după Shoah – în familiile evreilor credincioşi accentul fusese pus mult mai mult pe credinţă, decât oricând. Rahel ştia că este fetiţă, dar nu i se amintea în familie acest lucru în fiecare zi cum i se amintea că este evreică. Era modul lor de a se apăra. De zeci de secole evreii s-au apărat cu litere.
Simţea că sfârşitul căutărilor sale venise. Elohim îi vorbise şi apoi i se revelase sub forma unei bucăţi de pâine neagră şi a unei căni mari de metal cu lapte. Acum ştia şi povestea se sfârşise. Acum găsise ceea ce căutase şi intră în lumină. Acum ştia, dar mai ştia că cei care cunosc adevărul sunt respinşi de ignoranţi şi simpli după cum este respins adevărul. Privea bucata de pâine şi cana cu lapte şi vedea o manifestare a lui Dumnezeu. Acum stătea pe banca din cimitir şi avea o viziune; pâinea cea neagră îl sătură şi laptele se transformă în vin. Da, sfârşit. Sfârşitul tuturor lucrurilor. Corabia care se izbeşte dintr-o dată de pământul cel nou, de cerul cel nou. Corabia care se izbeşte de cer. Bliume. Astăzi el s-a izbit de cer.
„...circumcised the eighth day, of the stock of Yisra'el, of the tribe of Binyamin, a Hebrew of Hebrews; concerning the Torah, a Parush; concerning zeal, persecuting the assembly; concerning the righteousness which is in the Torah, found blameless. However, what things were gain to me, these have I counted loss for Messiah. Yes most certainly, and I count all things to be loss for the excellency of the knowledge of Messiah Yeshua, my Lord, for whom I suffered the loss of all things, and count them nothing but refuse, that I may gain Messiah and be found in him, not having a righteousness of my own, that which is of the law, but that which is through faith in Messiah, the righteousness which is from God by faith; that I may know him, and the power of his resurrection, and the fellowship of his sufferings, becoming conformed to his death; if by any means I may attain to the resurrection from the dead. Not that I have already obtained, or am already made perfect; but I press on, if it is so that I may take hold of that for which also I was taken hold of by Messiah Yeshua. Brothers, I don't regard myself as yet having taken hold, but one thing I do. Forgetting the things which are behind, and stretching forward to the things which are before, I press on toward the goal for the prize of the high calling of God in Messiah Yeshua.” Astea erau cuvintele.
Dar oare care erau lucrurile pe care i le spusese băiatului acela? ‘Cauţi sensul vieţii? Asta cauţi? Eu n-o să mai trăiesc mult în pantofii ăştia, dar pot să ţi-l spun, dacă vrei să-l ştii.’ Soarele strălucea mare deasupra supermarketului, asemeni unui glob uriaş de Crăciun.
În jur oamenii erau frumoşi şi diferiţi. Bliume îşi amintea că îi mai spusese: ‘Dă-mi voie să-ţi spun ceva. Tu ai spus că singurul pictor cu adevărat important e Rembrandt. Eu vreau să-ţi spun că din toate cărţile scrise de om cele mai multe sunt fără importanţă. Iar multe dintre ele sunt declarate mari opere ale umanităţii, dar de fapt nu valorează nimic. Şi când un om cu suflet de artist se formează la şcoala unor asemenea cărţi trăieşte într-un paradis artificial, într-o iluzie alternativă… Alternativă, dar totuşi, doar o iluzie. Şi apoi când omul acesta cu suflet de artist se izbeşte de ceea ce pe pământ se numeşte realitate, ori îşi deschide ochii, ori e distrus într-un fel sau altul. Distrugerea poate fi şi doar o atrofiere a sufletului, dar ce îngrozitoare distrugere este şi aceasta. Deschide-ţi ochii, băiete. Deschide-ţi ochii.’ Apoi, după o tăcere de câteva momente Bliume continuă: ‘Dar asta e doar jumătate din ce ai de făcut, sau poate chiar mai puţin de jumătate, cine ştie cât. Cealaltă jumătate e Dumnezeu. Fără Dumnezeu ne e imposibil să ne deschidem ochii. Nu lăsa lumea să te înghită şi nu lăsa răul din lume să-ţi mănânce sufletul. Orice ar fi în jurul tău speră, pentru că Dumnezeu e bun. Isus, cum îl numeşti tu.’
Un lucru pe care Bliume îl ştia era că găsise ce căuta el şi poporul său, dar nu înţelegea cum de era posibil. Ăsta să fie planul lui Dumnezeu? Asta să fie voia lui Dumnezeu? “Zdrobit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa…” Cerul strălucea asemeni unei flori deschise. Iar norii, norii arătau aşa cum Bliume nu-i mai văzuse niciodată, întunecaţi şi luminoşi. Cerul arăta asemeni cerului unei planete străine din cine ştie ce trilogie sci-fi la a cărui realizare cinematografică au lucrat zeci de oameni. Cerul era nou astăzi.
Cândva, la începutul anilor ’60 Bliume scrise pe una din foile carnetelului pe care îl avea acum în buzunarul de la piept: ‘21 Februarie 1961/ Lugoj: Am luat hotărârea că, având în vedere, că nu mă mai recăsătoresc după Mary, nici să nu mă mai gândesc la nici o femeie. Vreau de-acum să fiu o carte închisă. Azi mi-am imaginat un lac întins a cărui margini nu sunt cunoscute, pe malurile căruia cresc ferigi şi în a cărui apă se află păstrăvi. Felice, sora lui Mary, îmi tot spunea într-un timp că în Scriptura ei scrie că dacă mă apropii eu de El se va apropia şi El de mine. Vreau ca ochii mei să fie plini de Elohim şi vreau ca inima mea să fie plină de Elohim şi nu de cine ştie ce femeie. Vreau să-mi schimb natura şi când mă uit în inima mea să-l văd acolo pe Elohay şi Elohay să mă vada pe mine ori de câte ori se uită la mine. Oricum adevăratele arme sunt la mine. Nu mă tem de Crăiasa Zăpezii, de Vrăjitoarea cea Rea sau de autoproclamata regină a Narniei. Shaday, de ce nu putem rămâne copii?! Shaday!...’ După ce Mary încetase din viaţă Bliume începuse să ţină un jurnal, în care nu scria prea des, notându-şi doar hotărârile importante şi evenimentele care demonstrau că viaţa este un dat dacă nu magic în sine, este magică prin miraculosul ei. Foaia era acoperită cu rânduri de mărime obişnuită scrise cu creion chimic.
-Ascultă tăcerea Stâncii, îi spusese Ruchi în vis. Ruchi era un om al deşerturilor, iar el era iarăşi copil. Şi cerul strălucea asemeni unei flori deschise.
Cuvintele lui Ysra’el Bliume:
-Ştii pentru ce te afli aici? mă întrebase.
-Nu, am răspuns, privindu-l probabil cu teamă. Dar n-am spus nimic; cel mai curajos om e cel care-şi ţine gura şi nu spune cât îi e de teamă, cum spune proverbul.
-Nu ştii? îmi spuse din nou ofiţerul care stătea în faţa mea.
Am tăcut.
-Vorbeşte! a strigat el, nu prea tare. Mă privea cu mare atenţie ca un legionar.
-Nu pot să ştiu, tovarăşe ofiţer, am spus umil.
Mi-a întins pe masă o bucată de hârtie.
Aceasta:
הרצים יצאו דחופים בדבר המלך והדת נתנה בשׁושׁן הבירה והמלך והמן ישׁבו לשׁתות והעיר שׁושׁן נבוכה׃“

Гонцы отправились быстро с царским повелением. Объявлен был указ и в Сузах, престольном городе; и царь и Аман сидели и пили, а город Сузы [был] в смятении.

Alergătorii au plecat în grabă mare, după porunca împăratului. Porunca a fost vestită şi în capitala Susa. Şi pe când împăratul şi Haman stăteau şi beau, cetatea Susa era îngrozită.

Ştafetele au zburat repede cu porunca regelui. Porunca s-a făcut cunoscută şi în capitala Suza. Regele şi Aman şedeau şi beau, iar cetatea Suza era în fierbere.”
-Ce zici, îţi aminteşti?
-Sărbătoarea Purimului?... De săptămâna trecută?... am pronunţat încet, ca printr-o transă cu eter.
-Ai spus sau n-ai spus cuvintele acestea la sinagoga de pe strada Maxim Gorki, săptămâna trecută? Îmi spuse ofiţerul de securitate, arătând totodată alert şi incredibil de plictisit.
Am vrut să spun ceva, dar securistul nu mă mai asculta. Se aplecă în faţă pe scaun, îşi puse obrazul în mâna dreaptă şi luă foaia din faţa mea, trăgând-o pe masă.
-Ce-ai vrut dumneata să spui, domnule rabin? îmi spuse periculos de politicos.
Am tăcut. Mărturisesc că eram vexat.
-Ştiţi ruseşte? mă întrebă. Voi evreii mai ştiţi şi ruseşte.
Am dat din cap în semn că nu.
-Ce alte limbi ştiţi? mă întrebă din nou.
-Germană, am spus răguşit şi abia auzit.
-Nu cred că v-a folosit la ceva că aţi ştiut germana. Să ştiţi că tot Ursu de la răsărit e prietenul vostru al jidanilor. Dacă nu era sfânta Uniune Sovietică Socialistă nu ştiu unde eraţi acum. Chiar şi dumneavoastră.
Am tăcut constatând încă o dată cât de vexat sunt.
-Bine, dacă nu ştiţi ruseşte n-o să citim varianta în rusă, spuse.
Îşi mută privirea mai în josul paginii. Urmă un moment de linişte. În încăpere nu mai era nimeni, nici un secretar nici un alt ofiţer. Era un interogatoriu pregătitor, neoficial. Afară în faţa uşii erau probabil cei doi gardieni care mă aduseseră înăuntru.
-Mă rog ce-aţi spus dumneavoastră acolo la serbarea dumneavoastră. Împăratul şi Haman stau... beau... şi cetatea este îngrozită? Sau e... în fierbere?
Am tăcut, privindu-l şi el continuă repede ca şi cum ar fi vrut să-mi taie orice cale de retragere.
-N-aveţi ce s-alegeţi, domnule rabin! Oricare variantă e rea. Nici nu ştiu care e mai rea. Problema e că nu ştim ce-aţi spus de fapt dumneavoastră. Dumneavoastră aţi citit din textul ebraic pe care bineînţeles că numai dumneavoastră îl puteţi citi. Deci ce-aţi spus la sinagogă săptămâna trecută. Dacă cooperaţi poate vă mai tăiem câţiva ani.
Am privit hârtia de pe masă, apucându-mi barba în palme, văzând oblic raportat la mine cuvintele din preţioasa carte Estera din scrierile iubirii inimii mele. Lângă bucata de hârtie era mâna stânga a ofiţerului şi un ceas de buzunar al cărui minutar părea că se oprise.
-Ce-aţi spus?
Îl priveam cu ochii aproape în lacrimi – fără să ştiu de ce sunt aşa de emoţionat – şi tăcând.
-Domnule, îmi spuse el pe un ton respingător. Noi, comuniştii, suntem cei care v-am salvat pe toţi jidanii de la moarte. Cel puţin prin părţile noastre. Nu meritam un pic de recunoştinţă? Înţeleg, Purimul e o sărbătoare de când aţi scăpat de la moarte. Acum v-am scăpat noi cu brava noastră Armata Roşie. Nu merităm şi noi ceva. De ce nu ţineţi şi voi sărbătoarea lui Octombrie?... Măcar un douăj’trei Augúst… de ce nu vorbiţi despre minunatul nostru tovarăş Stalin în adunarea aia a voastră?! Acum se îndulcise, dar apoi reveni la tonul ameninţător de mai înainte. Te-aşteaptă ani grei, băiete. În splendoarea asta de lume populară dumneata spui că poporul e îngrozit? Că poporul e în fierbere? Ce vrei burjuiule, revoluţie împotriva Revoluţiei? Dar nu-i nimic… noi avem exact ce vă trebuie. Următorul Purim o să-l ţii la Canal, dacă o să mai ai chef tu de sărbători!
Îl priveam şi mă gândeam că văd o bestie educată, o bestie care a învăţat îndeajuns să ajungă ofiţer, locotenent sau poate căpitan.
I-am explicat că nu spusesem nici ‘îngrozit’ nici, ‘în fierbere’ Că nu folosesc Bibliile româneşti. Că nu ştiu rusă şi că nu pot fi învinuit pentru orice ar scrie acolo. I-am explicat că ceea ce spusesem fusese: “meh’-lek haw-mawn’ yaw-shab’ shaw-thaw’ aw-yar’ shoo-shan’ book”. “Book”, adică perplexă. Dar nu am putut să-I spun că Purimul nu însemnă pentru noi şi altceva, şi un pic de speranţă şi libertate, atâta cât să ai curajul să-ţi faci o casă undeva şi să fii fericit. Aşa că am tăcut.
Apoi îmi spuse ceva ce parcă mă izbi în moalele capului.
-Ştiţi, domnule rabin, şi eu cred că există Dumnezeu…
Acum tăcu el.
-Adevărat? am întrebat.
-Dar cred că Dumnezeu vrea ca noi să facem dreptatea pe pământ. Isus nu a reuşit să-i schimbe pe oameni aşa că Dumnezeu l-a trimis pe Lenin. Dumnezeu m-a trimis pe mine.
Cred că am rămas cu gura căscată. Apoi securistul continuă.
-Domnule rabin… aa… cum vă numiţi exact? îmi deschise cartea de identitate şi citi: Isroel Bliume. Haraşo, fratele meu!... cum spuneam… n-am ce să fac. Trebuie să vă trimit. Aţi fost denunţat, am citit împreună ce aţi spus, aţi spus şi dumneavoastră ce aţi spus şi… îmi pare rău… Acum vorbea că un chelner destul de prietenos şi care se vede silit să le spună la nişte clienţi că nu mai are nici o masă liberă. Dacă n-ar fi venit brava Armata Roşie pe-aici probabil că şi ofiţerul ăsta ar fi fost un chelner amabil pe undeva. Singurul lucru bun la el era că în mod sigur nu fusese niciodată legionar, dar când îl priveam în exerciţiul funcţiunii uneori aveam impresia că parcă era.
-Îmi pare rău, domnule Bliume…
Pentru o predică de Purim. Pentru un verset de Purim.
-…ştiţi, şi la noi e birocraţie, un altfel de birocraţie.
Mă gândeam că omul ăsta din faţă mea îmi spune că nu mai am nici o speranţă. Ofiţerul făcu un raport scris de mână asupra interogatoriului ce tocmai avusese loc.
Ofiţerul îmi spuse că trebuie să scriu o declaraţie, în care să raportez ce am spus împotriva republicii populare şi a proletariatului şi apoi să dau numele elementelor reacţionare şi duşmanilor poporului pe care îi cunosc. Imaginile din faţa mea se dilatară, arătând asemeni unui vis sau a unui tablou de artă modernă. Ştiam că în curând am să fiu bătut cu cizmele.
Se auzi uşa şi mă asteptam la orice. În încăpere intră un alt ofiţer, mai în vârstă.
-Ce se-ntâmplă aici?
-Un duşman al poporului, tovarăşe colonel, spuse ‘chelnerul’, ridicându-se în picioare, dându-i foaia pe care scrisese raportul.
Colonelul luă foaia plictisit fără să se uite pe ea. Apoi spuse:
-Ai pregătit maşina?
-Nu, n-am avut timp, a trebuit să… vedeţi…, spuse ‘chelnerul’, arătându-mă pe mine.
-Şi n-ai putut să trimiţi unul din gardienii ăştia proşti de la uşă să se ocupe de maşină? Ştii că trebuia să plecăm de o jumate de oră? Am adus puştile, mi-am luat hainele de vânătoare, băiatu-mieu cel mic aşteaptă jos. Totul e gata şi tu interoghezi bărboşi. E vineri. Nu te-nţeleg. Vrei să te transfer la Dorohoi? Nu-nţeleg, ce vrei? Vrei să ai probleme? N-ai putut să repari motoru’ până acum? Şi ăsta cine-i, un ţigan? Apoi, privindu-mă pe mine, îmi spuse: Eşti ţigan? Pălărie neagră, pletos, bărbos… Eşti ceva bulibaşă? Te-a prins cu aur? Voi ţiganii nu prea pricepeti marxismul.
-Nu e ţigan, e…
Colonelul nu-l mai ascultă, se apucase să citească raportul.
-Şi pentru asta n-ai reparat motorul la maşină?
-Vă rog să mă scuzaţi, tovarăşe colonel… spuse ofiţerul.
-Ba, barabulă! Pentru un amărât de rabin care nimeni în afară de el nu ştie ce-a spus într-o predică ce nu interesează pe nimeni! Eşti aşa de prost că ar trebui să ţi se ia din grade. Pleacă şi pregăteşte cealaltă maşină. I-am promis lu’ ăla micu’ al meu că-l duc la munte.
-Dar… spuse ofiţerul care mă interogase.
-Dă-l în fasole!... Lasă-l, de bărbosu’ ăsta mă ocup eu!
‘Chelnerul’ rămase în picioare, tăcând respectuos şi privind ceva incert.
-Pleacă odată! se înfurie colonelul.
După ce ‘chelnerul’ ieşi precipitat, colonelul se aşeză la masa la care eram eu şi îmi spuse:
-Domnule rabin, dumeavoastră nu sunteţi de Canal. Cel puţin nu încă. Probabil staţi şi vă minunaţi de ce dobitocii se ocupă de securitatea glorioasei noastre republici. Dar am să vă arăt că greşiţi. Şi am să vă mai indic un lucru la care greşiţi. În primul rând: nu sunteţi de Canal. O să primiţi o bătaie bună şi apoi o să mergeţi acasă. Scrise trei sau patru rânduri pe raport. Cât despre foaia asta, asta o vom păstra în cazul că dobitocii ca cel care a lucrat cu dumneavoastră o să mai primească ceva despre dumneavoastră. Şi apoi trebuie să vă spun. Lăsa-ţi-l pe Dumnezeu odată pentru totdeauna. Citiţi-i pe Marx, pe Engels… pe Lenin. Vă rog lăsaţi legendele. Îi un singur lucru sfânt pe lumea asta: dialectica socialistă. Veniţi la noi şi o să vedeţi că partidul vă va primi cu braţele deschise. Veniţi la sânul iubitor al partidului. Nu vă doare să luptaţi împotriva binelui? Vă spun toate astea pentru că vă iubesc. Nu mai rătăciţi, cu Biblia voastră, cu religia şi misticismele voastre şi cu Dumnezeul vostru de contrabandă. Veniţi la iubire, îmi spuse cu un zâmbet, socialismul e iubire!
Apoi mă bătu cu cizmele şi după ce ‘chelnerul’ îi raportă că cealaltă maşină este pregătită, intrară gardienii – tineri şi fără prea multa milă.
Pe urmă, când m-am putut mişca, am ajuns acasă.
Cuvintele lui Bliume s-au terminat.
-Ascultă tăcerea Stâncii, îi spusese Ruchi în vis. Ruchi era un om al deşerturilor, iar el era iarăşi copil. Şi cerul strălucea asemeni unei flori deschise.
Cuvinte pe care Yisroel Bliume le-a spus lui Mary când Mary nu mai era. Acestea sunt cuvintele.
-Mary… Miri… te-am văzut. Aa… o… scuză-mă, sunt aşa de emoţionat. Tu erai aşa de frumoasă. Tu eşti aşa de minunată. Te rog, scuză-mă că plâng. Miri… te-am văzut! … aşa de distinct, şi erai aşa de minunată… O! … o… Doamne… pur şi simplu te-am văzut. Aa… să-ţi spun cum erai! În primul şi în primul rând aveai nişte aripi mari, probabil că puteai să zbori cu ele. Spun ‘probabil’, pentru că nu te-am văzut zburând. Mary ce pot să-ţi spun erai frumoasă asemeni unei ideograme. Erai cea mai frumoasă. Eu stăteam şi priveam pietricelele de lângă banc ape care stăteam şi tu ai venit, m-ai îmbrăţişat, mi-ai luat fruntea în palme. Ai fost atât de aproape, m-ai luat pur şi simplu în braţele tale şi aripile tale străluceau alb. Şi aripile tale erau atât de frumoase Miri, erau atât de curate şi de albe, Mi. Ştii, atunci mi-am amintit cântecul ăla scris de Pachelbel care îţi plăcea atâta să-l cânţi la pian şi m-am gândit că văzându-te pe tine aşa că văd materializarea muzicii, că tu eşti un Canon în D şi alb. Tu însuţi eşti un contrapunct venit de la Dumnezeu. Atunci am înţeles ce nu am înţeles toată viaţa. Ca să te descifrez pe tine trebuia să-mi notez descoperirile despre tine nu cu litere sau cuvinte, ci cu note muzicale, bemoli, diezi şi septimi. Dar nu e totul pierdut; am împrumutat o chitară de la Baruchi al lui Yehudah. Eşti un contrapunct, Mi, eşti cel mai frumos contrapunct. Şi eşti atât de frumoasă că trebuie să recunosc că frumuseţea ta mă doare. Uneori nu pot să mă uit la tine. Cine ar fi crezut că frumuseţea poate să doară… Că fericirea poate să doară… Uneori nu pot să mă uit la tine, deşi eşti aici. Şi noaptea... înconjură lumina ta cu lumina ei, şi tu parcă erai o stea albă sau colorată, albastră. Şi tu zâmbeai şi noi eram atât de aproape... A fost atunci când eram amândoi în mijlocul unei turme de miei care zburdau, privindu-ne cu înţelepciunea pictată de Marc Chagall. Sau poate că nu ne priveau pe noi. Nori s-au învolburat asemeni unor valuri în jurul nostru şi am privit cum încet-încet norii se îndepărtează pe câmp. Apoi s-a înseninat şi cerul era deasupra limpede şi transparent asemeni unui izvor curat ce oglindeşte umbra căderii frunzelor. Tu îmi puseseşi mâna ta pe după umăr şi am stat şi am privit împreună turma de miei, îndepărtându-se până când nu se mai văzură decât nişte puncte albe spre orizont. Tu mi-ai spus să merg şi să ajung turma. Am mers şi când am ajuns lângă ea, mieii nu mai erau, în jurul meu era doar o turmă de crini albi pe câmp.
Şi tu mi-ai acoperit ochii cu aripile şi mi-ai zis să ghicesc cine e... am vrut să-ţi spun repede: Mary, dar m-am gândit că poate acum porţi alt nume. Şi ne-am plimbat prin aerul galben asemeni unui strugure, încărcat de funigei şi păpădii şi tu mi-ai arătat un stol de porumbei, răsfirându-se pe deasupra capetelor noastre, nişte porumbei albi de tot. M-ai mângâiat pe obraz şi mi-ai arătat cum porumbeii zboară lin. Aripile lor semănau cu aripile tale şi băteau delicat, arătând ca nişte pete de cerneală pe o partitură. Când am văzut că porumbeii se aşează pe apă ţi-am cerut să mergem spre lacul cu trestii să vedem ce porumbei pot fi aceia care se aşează pe apă. Tu ai acceptat şi când am ajuns lângă apa aceea întunecată şi liniştită am văzut că stolul de porumbei s-a transformat într-un stol de nuferi albi.
Pe urmă m-ai îmbrăţişat şi am zburat spre cer trecând prin Lună şi prin Lună am trecut şi am intrat în inima ta şi în inima mea. Am văzut nişte ceruri albe care se roteau în jurul Petalelor Albe şi apoi cerurile se transformară în nişte nori albi răsfiraţi pe cer şi am rămas privind cerul strălucitor şi curat asemeni unui izvor acoperit de câteva frunze abia căzute. Pe urmă se lăsă înserarea şi am văzut apărând pe cer în loc de stele, nuferi – unul câte unul. Galaxii de nuferi.
Şi tu mi-ai spus: ‘-Priveşte nuferii purtaţi de ape.’ Ce frumos a fost, Mary... Ce frumos a fost.
-“…tânjeşte…”
Isroel era mic şi fericit, atunci, în August 1930. Merseseră cu toţii la mare la Carmen Sylva sau Eforie, cine mai ştie unde şi stăteau cu toţii pe pătură. Erau pe un istm, care după aceea avea să fie înghţit de ape, şi Isroel se îndepărtă puţin de Mami şi mergea pe nisipul măturat de valurile întunecate care îi udau tălpile. Mergea cu spatele la soarele de amurg. Acum în Octombrie 2008 nu mai îşi amintea ce făcuse în plimbarea aceea, poate îngânase un cântecel, sau se rugase Sfântului Unic sau poate că îşi imaginase că tocmai a ieşit în împărăţia sa din sufletul mării ori poate toate acestea la un loc. Îşi amintea că-şi privea umbra, ce îi venea drept înainte, înclinându-se puţin când într-o parte când într-alta, iar valurile foşneau asemeni unor mări de frunze de aur ce cad în toamnele din basme şi era atâta fericire atunci acolo pentru mititelul Isroel Bliume de parcă lumina era făcută din miere şi când să se întoarcă alergând, răspunzându-i lui Mami, tocmai când se pregătea să alerge spre pătură, Ruchi care căutase scoici frumoase de culoarea ciocolatei, veni la el şi îi spuse: ‘-Ma’ea e ma’e, Yis’a’el. Vezi Yis’a’el? E u’iaşă. Auzi valu’ile? Ma’ea e bat’ana si ma’e. Tot pământul o aude când vo’beste.’




IV
“The Quiet Day”



-“…inima şi carnea mea strigă după Dumnezeul cel viu.”
Toate frunzele se topiseră. Cimitirul era în lumină şi lumina era în bătrânul rabin. Frunzele galbene ale puţinilor cireşi şi ale arţarilor străluceau asemeni aurului armurilor corurilor de îngeri. Yisra’el avea un sentiment de învestire, asemănător înnobilării la rangul de cavaler în Evul Mediu romanic, Yisra’el simţea că primise o sabie şi că acum nu mai e singur. Cineva îi strânsese toate lacrimile în palme, privindu-i păcatele desprinzându-i-se din mesteacănul inimii sale, precum frunzele moarte toamna, cineva îi luase toate lacrimile şi le transformase în oţel, amestecându-le cu frunzele căzute astăzi peste el în vreme ce el şi-o amintea pe Mi cum ţi-ai aminti o viziune a oceanului izbindu-se de stânci gotice. Din lacrimi şi frunze, din săruturi şi aripi Elohim făcuse o sabie pentru Yisra’el, Cavalerul Stelei de Petale de Crin. Pe mânerul de aur al sabiei era încrustat un diamant mare în şase colţuri înghiţit în burta unui peşte de rubin., iar lama sabiei era făcută din frunze galbene şi roşiatice sudate cu lacrimi una de alta şi arzând asemeni inimii. ‘Dacă ai fi avut aripi ai fi putut zbura’, parcă îi spuse lumina privindu-l. ‘Dacă ţi le-ai deschide, le-ai avea’, parcă îi spusese Elohim, Sfântul Unic, binecuvântat să-I fie Numele. Iar soarele strălucea învăluit în raze circulare albe şi galbene asemeni inimii de cireş.
Acum frunzele foşneau în bătaia vântului, iar pe cerul atât de luminos începeau să se înghesuie nori albaştri. Yisra’el stătea lângă piatra lui Miriam şi se simţea că şi cum ar sta lângă un mausoleum ridicat la mormântul iubirii. Acum era toamnă, iar el era bătrân, inima îi devenise bătrână precum pământul, inima îi devenise pământ.
Aerul era umed şi luminos, transparent asemeni unei lacrimi, înconjurându-l pe bătrânul Bliume precum aripa unei dimineţi sau priviri. Aerul era o lacrimă. Bliume era atât de aproape de veşnicie, încât deja o putea vedea, putea să o atingă sau să se lase strâns la pieptul ei. Cu picioarele în noroi şi cu inima în cer, aşa era bătrânul, cu inima în inima lui Elohim şi cu ochii acoperiţi de penele mari şi albe ale aripilor lui Mary. Cerul începea treptat să fie acoperit de nori făcuţi parcă din lumini albastre cu sclipiri cenuşii şi ceţuri albicioase, norii dinspre est ajungându-i pe cei dinspre vest, ca şi cum ochiul uriaş al cerului îşi închidea pleoapele. Începuse să-i fie frig un pic, şi simţea cum îl dureau picioarele şi mâinile din cauza reumatismului pe care îl avea de treizeci de ani. De cinci ani uneori abia putea merge. Aplecându-şi privirea bătrânul observă fugitiv pata galbenă a frunzei care îi era agăţată de pardesiu spre mijlocul pieptului, în piept asemeni unei stele galbene.
De dealurile din apropiere se agăţaseră ceţuri şi nori coborâţi, iar lumina cădea din toate părţile ca într-un mediu subacvatic ori într-un glob umplut cu apă, lichefiindu-se şi amestecându-se cu aliajul de aur şi cupru neomogenizat al frunzelor de octombrie. Lumina echinoxului strălucea asemeni unui om, lumina devenise vie. După-amiaza de toamnă învăluise asemeni foilor de ceapă tot locul în care se afla Bliume în tonuri de lumină de la alb rece spre alb cald; lumina îl înconjura pe rabin din toate părţile transformată în chihlimbar şi frunze.
Bătrânul şedea pe bancă în cimitirul evreiesc şi ochii săi adânci şi sfâşiaţi de frumuseţea lui Shaday, Sfântul Unic, milostiv şi plin de îndurare, Elohim fără început şi fără vreun sfârşit, binecuvântat să-I fie Numele, ochii lui Isroel Bliume vedeau ceea ce au văzut poate şi Şadrac, Meşac şi Abed-Nego împreună cu Elohim în flacăra fluidă de oţel a cuptorului babilonian. Cu sufletul înconjurat de întunecimi, Bliume vedea lumina şi lumina îl vedea pe Bliume, iar toamna asta parcă era un Holocaust de iubire, fiecare frunză căzută dând foc inimii sale atât de galbene şi desprinse de vânt din părul eternităţii. Fiecare toamnă ne arde inimile şi se transformă într-un Holocaust de iubire şi tristeţe.
Cerul fierbea umplut de nori uriaşi şi de soarele ale cărui raze de rubin şi diamante erau săbii prelungi şi lichide. Bătrânul ţinea în mâini crucea strălucirii de indescriptibilitate lichidă a unei raze de soare. Bliume era Cavalerul Stelei de Petale de Crin, Bliume era un Cavaler Jedi al luminii care spăla inimile oamenilor şi şuvoaiele de munte, iar iubirea era o sabie încrustată cu devoţiune şi sentimente. În inima lui de ţărână, povârnişuri şi pietre fuseseră făcute drumuri. Îngeri inzauati urcaseră până sus în inima sa şi acolo zidiseră un templu cu podeaua acoperită de zăpadă şi în al cărui zid dinspre apus se oglindeau dreptatea şi mila lui Elohim, cel viu, plin de har.
Multe dintre pietrele de mormânt din cimitir erau atât de deosebite, atât de pline de spiritualitate iudaică, însă privind piatra pe care Chaim o realizase pentru mormântul mamei sale în anii nouăzeci după revoluţie rabinul nu se putea gândi decât că era strălucitoare ca o lacrimă. Era o sculptură în sticlă. Băiatul lor cel mare era professor de sculptură la Tel-Aviv şi piatra pe care o făcuse era cu adevărat minunată. Monumentul era compus din trei elemente: un soclu turnat în sticlă şi tăiat în faţete asemeni unui diamant uriaş pe care se află un Maghen-David tridimensional de asemenea turnat în sticlă alcătuit din două piramide echilaterale ieşind una din alta reprezentând o stea a lui David, dar având în total opt colţuri 3D. Al treilea element era o placă de cupru fixate în marmură în faţa diamantului de sticlă pe care erau scrise cu litere evreieşti numele lui Miri precum şi data naşterii şi a morţii, iar dedesubt erau scrise tot cu litere evreieşti cuvintele din psalmul 23: “…nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine.”
În apropiere sub un cireş aproape golit de frunze se află piatra pe care Chaim o făcuse pentru mătuşa sa creştină Felice. Având în vedere că trăiseră într-un orăşel atât de mic unde majoritatea locuitorilor, afară de cazul în care se urăsc, sunt în relaţii dacă nu amicale cel puţin cordiale şi nici măcar străinii nu sunt cu adevarăt indiferenţi unii faţă de alţii, şi – deasemenea – având în vedere că Bliume era rabinărul, Felice fusese înmormântată alături de poporul ei. Deşi Chaim era o combinaţie de evreu ortodox şi hasid îi făcuse mătuşii sale pentru mormânt o sculptură, căci ca şi cealaltă era o adevarată sculptură, care să reprezinte sufletul de explorator spiritual al mătuşii sale. Explorator spiritual, aşa o numise cineva odată pe Felice, şi ei nu îi picase prea bine, dar trase o bună porţie de râs cu persoana aceea şi la sfârşit îi spusese că nu contează dacă eşti explorator spiritual sau nu, atât timp cât la sfârşit te naşti din nou ca şi un plăpând şi micuţ mieluţ într-o turmă. Unul din cele mai mari regrete în viaţă ale Felicei era că nu râsese mai mult, asta spune cam despre ce fel de om era se gândea acum bătrânul Bliume.
Piatra funerară era o sculptură care reprezenta răstignirea lui Isus Hristos înscrisă într-un plan sferic, - capul, mâinile şi tălpile lui Hristos întâlnindu-se şi convergând spre acelaşi punct – închizând un glob de sticlă pigmentată în cea mai mare parte cu un pigment alb care o făcea să aibă aspectul de masă incandescentă. Era o sculptură frumoasă, Chaim o iubise mult pe matuşa sa. Pe o placă de bronz erau scrise tot cu litere evreieşti cuvintele din cartea lui Isaia: “Eu Îmi apropii dreptatea; ea nu va fi departe şi mântuirea Mea nu va întârzia. Eu voi pune mântuirea în Sion şi slava mea peste Israel.”
Privind în jur rabinul observă că începuse să plouă şi simţi picuri reci de apă stropindu-i fruntea şi pleoapele, iar ziua luminoasă de toamnă făcea ploaia să semene cu o ploaie de lumină sau de flăcări de lumânare, totul parcă luase foc în jurul său, Bliume se află înconjurat de un foc blând si lichid.
-“…după Dumnezeul cel viu.”
Bătrânul se simţea asemeni unui mesteacăn în flăcări, nu stia cât timp mai avea de aşteptat până să se transforme în cărbune şi apoi în diamant. Ce nu ştiau toţi oamenii aştia din jurul său era că Elohim avea secretul magic, piatra filozofală care transformă sufletele oamenilor în diamante, care poate transforma orice suflet în diamant. Îşi amintea predica pe care i-o spusese băiatului cu o zi înainte. Băiatul spusese: Sunt obişnuit să fiu tratat ca un gunoi, pentru că asta sunt. Am ales să fiu un gunoi şi am devenit unul. Asta e ceea ce inseamnă punk. Nu valorez nici cât găleata de gunoi.’ El, bătrânul îi răspunsese: ‘Greşeşti. Valorezi mai mult decât dacă ochii tai ar fi fost ciopliţi din diamante pentru că diamantele sunt oarbe. Zeii antichităţii aveau inimile de aur dar ce-ţi închipui că inimile de aur sunt mândre că sunt de aur? Ştiu, ele, inimile de aur că inima trebuie să fie facută din suflet ca să poata bate. Tu eşti viu. Suferi, simţi ruşinea? Ascultă-mă pe mine: aceeaşi oameni care se leagă de tine pe stradă pentru că odată ţi-ai tatuat o svastică sunt probabil exact aceeaşi oameni care, în alte condiţii politice, m-ar fi vânat pe mine.
Dar tu, poate că nu m-ai fi vânat. Poate că Dumnezeul tău nu te-ar fi lăsat. Poate că ţi-ar fi spus să nu-l necajeşti pe bătrânul Yisra’el. Nu mai suferi, copile! Marea greşeală a tinerilor e că nu aleg pur si simplu să nu mai sufere, iar a bătrânilor e că nu ştiu că nu poţi pur şi simplu alege să nu mai iubeşti. Păcatul umanismului de la apariţia sa a fost acela că l-a facut pe om să-şi închidă ochii faţa de adevăratul chip al omului. Ţi-a zis cineva ca omul e perfect? Sau că e bun de la natură? Ţi-a spus cineva că omul a fabricat binele? Sau iubirea? Deschide ochii şi priveşte. Cand vei trece pe langă oglinzi te vei vedea şi pe tine dar poate că Domnul le-a pus în calea ta ca să te vezi şi să te schimbi. Toţi trebuie să ne schimbăm, scuză-mă, nu-mi amintesc numele tău. Toţi trebuie să ne schimbăm. Nu asta a spus şi profetul tău Isus? Iar cu cei care nu vor să se schim-be ce-ai vrea să se întample? Casa nevizitată se dărâmă, nufărul neprivit se ofileşte. Cât despe tine, acuma ştii mai bine, să-ţi fie de învătătură şi iartă. Tu ai fost iertat. De ce nu ierţi şi tu? Ai vrea ca toţi oamenii să aibă mintea lui Einstein şi să înteleagă câte ceva din ceea ce ne-a dat Dumnezeu şi noi am numit etica? Ei bine, nu inteleg. Şi cei proşti sunt cei răi. Şi probabil că cei răi sunt cei proşti. Ce-ai vrea? Comuna? Statul perfect. Societatea desăvârşită? Lasa-l pe Isus al tău să facă împaratia de o mie de ani când va vrea Dumnezeu, iar tu până atunci iarta şi traieşte. Şi iubeşte-i pe cei proşti. Iubeşte-i pe cei răi. Nu este asta învăţătură creştină? Şi toţi suntem proşti sau răi într-un moment sau altul al vieţii noastre. De aceea Dumnezeu ne pune înainte oglinzi. Atunci ar fi rău cu adevărat, dacă Dumnezeu şi-ar lua înapoi toate oglinzile pe care le pune pe pământ. Atunci am crede că totul e în regulă cu noi, şi eu aş crede, şi tu ai crede şi unde am merge? Ce s-ar întâmpla cu noi? Fără Dumnezeu. Toţi avem nevoie de iertare. Asta e partea frumoasă a vieţii. Pentru că iertarea vine în mijlocul lacrimilor. Doar animalele nu au nevoie de ea. Faptul că fiecare om are nevoie de iertare este dovada că Dumnezeu există. Dacă Dumnezeu nu ar exista nimeni nu ar avea nevoie de iertare.’
- “…Dumnezeul cel viu.”
Băiatul mai spusese: ‘Rembrandt dacă ar fi trăit în timpul Shoahului probabil ar fi făcut nişte gravuri minunate, cărora li s-ar fi dat foc în pieţele întregii Europe Centrale de atunci.’ Iar Bliume răspunsese, mai mult pentru sine,: ‘Pentru mult prea mult timp sufletul poporului lui Yaakov a fost un tren fară întoarcere.’ Iar apoi unul din ei spusese o istorioară. Fiul risipitor dupa ce se întoarce acasă, este primit din nou ca fiu, dar e sărac, nu mai are nimic. Şi fiul risipitor spune fratelui fiului risipitor: ‘Frate, eu sunt sărac şi trebuie să robotesc toată ziua ca să mă întreţin. Tu nu munceşti din nevoie şi tu eşti stăpân, şi pentru tine munca e o plăcere pentru că munca ta este frumoasă asemeni recoltei de toamnă. Tu eşti vinovat de condiţia în care mă aflu pentru că nu-mi dai ce ai tu ca să am eu. Tu eşti un om rău pentru că ai ce nu am eu, iar eu sunt un om bun pentru că nu am ce ai tu şi eu te urăsc.’ La care Bliume cu vitrina supermagazinului reflectându-i-se in privire repetase, iaraşi, pentru sine, încet: ‘Pentru mult prea mult timp sufletul poporului lui Yaakov a fost un tren fără întoarcere.’
Yisra’el ţinea ochii deschişi şi privea. Inaintea sa se aflau multe pietre de mormânt, de granit, marmură, bazalt sau pietre tocite făcute din roci sfărămicioase, pe care erau scrise numele atâtor şi atâtor oameni şi pe care erau gravate stele hexagonale. Şi Yisra’el vedea cum pietrele sunt spălate de ploaie până cand literele de pe ele se tocesc şi se şterg, şi stelele se şterg şi pietrele se schimbă şi nu mai sunt de feluri diferite ci sunt facute din acelaşi fel de rocă, şi vede cum David, primul copilaş al lui Rahel, care murise de mic se ridică din iarbă şi pune una din pietre peste alta făcând altarul Templului lui Dumnezeu şi apoi Bliume văzu înaintea sa Templul lui Dumnezeu ridicat din pietrele de mormânt şi în el intrară o mulţime mare de oameni, care şi ei se ridicaseră din iarbă, poporul lui Dumnezeu. Toţi erau îmbracaţi în haine de in şi Bliume era atât de transportat încat nu-şi dădea seama că aude muzică. Apoi îl văzu iaraşi pe copilaş şi văzu că nu era David, nepoţelul său, era alt David.
Şi toţi erau atât de fericiţi şi-l priveau pe Elohim a cărui inimă umplea Templul.
Băiatul îi mai spusese: ‘Un lucru la care nu pot să nu mă gândesc este acela că Dumnezeu e drept şi că El îi va pedepsi pe oameni pentru sângele ars al copiilor Săi. Poate că un alt Holocaust ne aşteaptă pe toţi în faţa; Şi Tanachul şi Noul Testament spun că pământul va arde în ziua Domnului. Yisra’el îi raspunse: ‘Nu ştiu dacă ai auzit vreodată ceea ce a spus rabinul Hillel, un mare rabin din vremurile vechi: Pentru că ai înecat un om, ai fost tu însuţi înecat, iar la sfarşit, cel care te-a înnecat va fi, la rându-i, înecat…! În ciuda tuturor există o dreptate pe acest pământ.”’ Îşi amintea când mai spusese cuvintele acestea răspunzând la o întrebare de-a lui Miriam. Miriam îl întrebase odată, prin anii cincizeci: ‘Ysroel, tu ai citit povestirea Verdictul de Kafka? ’ ‘Nu, răspunsese el, am citit doar Un artist al foamei, Colonia penitenciara şi Procesul. ‘ ‘Procesul, exclamase Mary. Cartea are puncte bune dar nu merită să intre pe listă. Franz Kafka însuşi spunea că nu e bună şi că mai bine să fie arsă. Da, chiar Kafka a spus asta, spuse Mary cu un zâmbet spre Yisra’el care o privea uimit. Şi NSDAP-ul chiar a ars-o. Dar Kafka spunea că în ce-l priveste pe el nu e lucru de calitate şi că nu se recunoaşte în ea. Şi ce mă termină sunt toţi aştia, kafkienii aştia care se consideră aşa de mari cunoscători de Kafka şi spun de Procesul în sus şi Procesul în jos şi nici măcar nu ştiu care era atitudinea lui Kafka însuşi despre cartea lui. Eu te întrebam de Verdictul. N-ai citit-o! ’ ‘Nu.’ ‘Te-am întrebat dacă ai citit povestirea asta pentru că eu am citit-o din nou acum câteva zile şi n-am înteles despre ce era vorba în ea şi am vrut să vorbesc cu tine dar erai ocupat, şi apoi am citit-o mai înainte şi am avut aceeaşi impresie. Propoziţii corecte gramatical vorbind, personaje, evenimente, povestire dar l-a sfarşit mi-am dat seama că nu înteleg nimic. Mi-am spus: arta modernă… dar totuşi. Îmi amintesc că mai demult am citit undeva că Verdictul este inspirat sau ceva de genul ăsta de relatia lui Franz cu tatăl său. Dar mai mult de atât nu ştiu.’ ‘Mary, ai zis bine: arta modernă… Omul modern nu caută să înţeleagă pentru că e convins până în suflet că nu există nimic de înteles. Şi atunci produce ceva, ce poate fi ceva de calitate, dar e ceva în care sensul cum îl înţelegem noi ori e aproape inexistent ori e ascuns. De fapt eu înclin să cred că la Kafka sensul e unul ascuns.’ Apoi Mary îi povestise Verdictul şi el îi spusese că poate o parte din sensul textului are corespondenţe cu textul talmudic în care sunt consemnate cuvintele lui rabbi Hillel. Mai târziu veni şi Felice pe la ei şi vorbiră şi cu ea despre Kafka, care era un scriitor care lui Felice îi plăcea foarte mult şi ea dădu şi ea o interpretare propie la povestirea lui Kafka pe care o citise. Georg Bendemann şi tatăl său sunt nişte oameni înstrăinaţi de existenţa reală, lucru reflectat şi de faptul că duminică dimineaţa stau acasă, vă rog să nu vă simţiţi jigniţi - le spuse Felice lui Mary şi lui Yisra’el – şi unul scrie scrisori şi altul citeşte, sau se face că citeşte, ziarul; deci scrisori către lumea asta şi ziar – ca orice ziar - despre lumea asta. Şi astfel, înstrăinaţi sufleteşte şi alenaţi spiritual negustorul Bendemann şi tatăl său se prabuşesc, lucru sugerat şi de prăbuşirea tatălui pe pat după ce spune “verdictul”şi a lui Georg Bendemann care coboară în mare viteză treptele ca pe un plan înclinat. Apoi Georg moare şi tatăl său cel mai probabil este un om în întregime distrus sufleteşte. Dar este un personaj, singurul personaj care îl mai are povestirea aceasta, care nu este nici înstrăinat nici alienat spiritual, ci care dimpotrivă cunoaşte viaţa reală. Este servitoarea. Servitoarea. Cea care urcă să lucreze în apatamentul în care locuia familia Bendemann, altfel spus să-i slujească şi pe care Georg Bendemann, gonind spre moarte, o tranteşte pe scări, iar ea îsi acoperă faţa cu şorţul şi spune cele mai minunate cuvinte din univers şi din eternitate: “Sfinte Isuse! ” Arta modernă? ’ exclamase Felice cu un zâmbet privindu-i pe Bliume şi pe Miri. După care adaugă: ‘Ar trebui să scriu un eseu intitulat Al Treilea Personaj din Verdictul de Kafka.’ Gânditoare Mary spusese: ‘Dacă interpretarea ta e corectă, cel mai tulburător lucru e că Franz Kafka era evreu.’ Şi apoi tăcură amândoua bând din ceaiul negru de China.
-“…către…”
Ploaia se oprise iaraşi şi Bliume văzu cum cerul se deschide asemeni unor pleoape putându-se vedea Ochiul lui Elohim din care curgeau picături mari şi sărate de lacrimi. Bliume vedea lacrimile căzând asemeni unei ploi şi vedea lacrimile căzând una în alta şi spărgându-se unele de altele, le vedea sudându-se unele de altele şi transformându-se în conturul fumuriu al unui zid cu pietre mari până când băjbâind prin furtună fierbinte Bliume întinse mâna şi se izbi de zid, se izbi de o piatră uriaşă a zidului ridicat din lacrimile lui Elohim. Avea în faţă Zidul Plangerii şi era înconjurat din toate părţile de furtună de lacrimi. Vedea multe bucaţi împăturite de hârtie îndesate între pietre. Bliume începu să vorbească zidului, apoi începură să-i curgă lacrimi pe faţă care erau spălate de lacrimile care curgeau din Ochiul care era deschis în cer şi Bliume se rugă în evreieşte ridicându-şi mâinile – mai sus, tot mai sus, şi Elohim era atât de aproape, Elohim îi înconjura sufletul din toate părţile şi privind Zidul Plangerii cu rugăciuni sărate curgându-i din priviri Yisra’el simţi că poate intra în zid ca într-un cer.
Afară pe stradă o maşină parcă langă gard în capătul dinspre râu al cimitirului. Un om ieşi şi merse în faţa maşinii ridicând capota verificând probabil motorul. Prin geamul deschis al maşinii se auzea un cântec pe care Bliume îl recunoscu: “Oh don’t let them roll again no no no again don’t let them roll again the trains of no return yeah-yeah-yeah we need the rain yeah-yeah-yeah to wash the trains endless night torture days trains of no return.” Bătrânul scoase un plic fotografic Kodak din buzunarul pardesiului. Pe plic era scris: ‘Pentru domnul rabin cu prietenie.’ Îl deschise şi scoase din el o fotografie pe care i-o făcuse tânărul acela cu care stătuse de vorbă în ziua dinainte. Fotograful numise imaginea ‘The Quiet Day’ şi în ea era surprins un moment de tacere al lui Bliume în care, ca şi astazi, tăcuse şi lăsase lumina să-l înconjoare înauntrul său. În fotografie rabinul pâlpâia asemeni unei flăcări calme, asemeni unei picături de rouă căzută încet dintr-o frunză luminoasă asemeni unui vitraliu. Fotograful îl făcuse pe Bliume să păstreze lumina, imanent, înauntrul său – pe bucata de hârtie. Privind fotografia bătrânul se întrebă oare chiar aşa să fie, fie măcar într-un grad mai mic, ori fotografia asta era o sublimă eroare. Însa Scriptura, Talmudul şi filosofia îi spuneau că minciuna niciodată nu poate fi sublimă, iar sublimul este o floare ce poate fi gasită doar în cununa de flori a adevarului. În fotografie Bliume era inundat de lumină şi nu era el lumina iar chipul său era chipul unui om care a văzut. A văzut cum Elohim a aruncat din nou steaguri în ţărână şi a eliberat alţi robi, poporul său, sclavii secolului al douăzecilea, preoţi ai Dumnezeului Preaînalt şi oi de taiat fără colţi şi fără gheare ca să se apere. Oi care înving. Victime care înving. “Don’t let them grow again don’t let them learn again don’t let them roll again the trains of no return No No Don’t let them roll again the trains of no return yeah yeah we need the rain…”
-Ofra Haza… cea minunată, îşi spuse încet bătrânul Bliume.
“…don’t let them grow again don’t let them burn again don’t let them roll again the trains of no return don’t let them grow again don’t let them burn again don’t let them roll again the trains of no return…”, se auzea din maşina parcată langă gardul cimtirului înainte ca omul să închidă capota de deasupra motorului să se urce din nou la volan şi să plece. Iar în ochii lui Yisra’el se aflau stânci uriaşe şi ceţuri lăsate, picuri mari şi reci de apă şi şuvoaie de munte izbite de pietre mari şi colţuroase. Era frig. Era frig în privirea bătrânului şi Duhul Domnului Stăpânul se mişca pe deasupra muntelui. Inima lui Yisra’el era un munte înconjurat de ceţuri şi păduri umede şi răcoroase, iar ochii săi erau două stânci şlefuite de un şuvoi învolburat şi rece. Picurii de ploaie ce cădeau printre pietrele ude izbindu-se de apa liniştită a sufletului lui Bliume acoperind-o de cercuri lichide. Iar deasupra ploii şi a ceţurilor cerul era indescriptibil; albicios şi albastriu, şi undeva sus, deasupra povarnişului îmbrăcat în ceaţă, cu o pată de lumină în care uimit Bliume constată că se puteau distinge doua litere scrise cu lumină şi nori. Literele alef şi omega erau scrise în partea de sus a cerului din privirea lui Yisra’el cum a fost ea imprimata pe lentila aparatului de fotografiat. Privind fotografia color pe care o primise, Bliume se simţea de parcă era înconjurat de o pădure de brazi înalti de treizeci de metri cu scoarţa udă şi neagră. Şi în jur era atâta tăcere încât tăcerea se transformă în muzică, o muzică a cărei partitură era scrisă cu pietre şi apă, stânci, pământ şi ferigi verzi, genţiane şi jnepeni, lumină şi frunze mari aduse de vânt. Sunetul blând al unui pian ale căror clape erau apăsate de picurii de ploaie, mari şi păstoşi precum picăturile de acuarele amestecate cu multă culoare, amestecate cu frunze şi nori, cu ploi şi tăceri, cu iubire şi aşteptare, cu amintiri şi cu tăcerea lui Elohim chiar langa tine.
-“…Dumnezeul…”
Cele mai frumoase amintiri ale lui Bliume erau acelea cu Mary zâmbind sau citindu-le poveşti copiilor, cu părul ei castaniu închis rasfirat pe filele colorate ale carţii. Uneori stătea ore întregi la pian şi cânta sau doar stătea cu degetele pe clape. Pianul lui Mi era unul grozav, era un pian englezesc marca Elias River & Son făcut la comandă specială pentru prinţesa Grete von Habsburg a Austriei. Nimeni nu ştia cum pianul ajunsese aici şi cum schimbase orăşelele şi proprietarii în Transilvania. Mult de tot îi plăcea să cânte Iarna, sau Sonata Lunii sau Canonul în D compus de Pachelbel. Şi Mary cânta aşa frumos încât muzica aceea era ea iar Mary era frumoasă asemeni unei partituri pentru pian şi semăna mult mult de tot cu femeia din tabloul lui Marc Chagall Bella cu guler alb, având ochii mai frumosi decât ai actriţelor de cinema şi fiind mai frumoasă decât prinţesele din castelele Europei sau din poveştile cu zâne. Miriam era… Miriam era frumoasa asemeni zapezii, poate că asta o descria cel mai bine pe Mi. Mi era că atunci când cade zăpada şi e albă şi totul în jur e atât de alb asemeni unei rochii de mireasă împodobită cu petale de crini. Îşi amintea când stătuseră la Bucuresti şi Mary a lucrat la Palatul Regal, după război dar cand regele Mihai înca era în ţară şi odată şefa ei era bolnavă şi i s-a dat ei însarcinarea să şteargă de praf coroanele regale şi Bliume venise la ea la sfarşitul programului să plece împreună acasă şi Miriam şi-a pus coroana ce odată fusese a reginei Maria pe cap şi era atât de frumoasă împodobită astfel şi arată asemeni unei mirese evreice. Miriam era frumoasă. Şi nu era doar asta, Mary – domnişoara Hönig, iar mai apoi doamna Bliume era o femeie neobişnuită, asemeni unui porumbel cu aripile acoperite de petale. Odată, după război, îi făcuse lui Hanne un sandviş în care pusese pastă Nutella, care tocmai apăruse în Italia şi cumva făcuse şi ea rost de trei borcane, mai pusese branză topită Hochland de care iaraşi cumva reuşise să facă rost – înca peste România nu lasase în întregime Cortina de Fier -, şi mai pusese în sandviş felii de salam. Hanne a mâncat sandvişul în întregime şi i-a spus lui Felice că fata asta trebuie să fie un suflet ales asemenea personajelor lui Hans Christian Andersen ori asemenea lui Andersen însuşi.
-“…cel…”
Sufletul lui Sufletul lui Yisra’el vorbeşte Domnului Stăpânul. Stăpâne, vino asupra noastră, printre noi. Vino, noi te aşteptăm precum dimineaţa roua aşteaptă lumina. Doar Tu eşti lumina noastra. Noi greşim atât de des şi te dezamăgim pentru că mintea noastra este făcută din lut. Te dezamăgim. Vino printre noi şi ajută-ne să Te vedem. Oh Stăpâne dacă doar Te-aş privi, Te-aş vedea.
Ajută-mă să Te văd, Elohim, Stăpânul Meu. Sufletul lui Yisra’el a tăcut căci a simţit pe Domnul Stăpânul, Elohim şi sufletul lui Yisra’el a tăcut.
-“…viu.”

FEMEI CU OCHI DE REVELAŢIE

„De exemplu, ţi se spune să iubeşti,
dar eşuezi lamentabil atunci când
încerci.”
Francisco Varela



1

Azi într-un hypermarket am vazut o vânzătoare. Tocmai îşi lăsa jos storurile la gheretă. N-am văzut ce vindea. Când am văzut-o m-am gândit la cât de multă frumuseţe există pe Pământul acesta. Iar ea avea exact câtă îi trebuia. Ăia cu care eram au luat-o înainte, însă eu m-am oprit emoţionat şi timid să o privesc. De fapt am mers două gherete mai încolo făcându-mă că privesc nişte şepci albe Adidas cu treizeci de lei. Vânzătoarea s-a oprit chiar la ghereta unde eram eu şi privind-o iarăşi m-am gândit iarăşi la acelaşi lucru ca înainte am simţit cum încep să mă pierd, parcă simţeam că ameţesc, deşi nu ameţeam la propriu; îmi ameţea sufletul din mine când o priveam pe vânzătoarea aceea exact de frumoasă. Fata vorbea ceva cu vânzătoarele de la ghereta cu haine şi când mi-am străns puterile să mă urnesc şi să plec ca un fleţ, fără să-mi dau bine seama ce fac am început să-i cântăresc cumva simetria ei de fată frumoasă, acea simetrie ce face şi cochiliile superbe din Oceanul Indian de ruşine, moment în care m-a surprins o femeie ce o cunoşteam şi a cărei identitate nu poate fi dezvăluită, o femeie interzisă, dar atât de frumoasă şi aceasta, o femeie frumoasă şi interzisă pe care am văzut-o că îşi deschide ochii asemeni două porţi migdalate spre mine, ochi minunaţi ce se deschideau în ochii mei şi parcă mă luau în mari colţi sidefaţi de leoaică. M-am cărat, bineînţeles, şi i-am ajuns pe ceilalţi din urmă.

Iubirea este frumoasă fiindcă e ceva real. Două buze ce se ating nu sunt ceva ce ţine de chimie ci de magic. Într-un asemenea moment sufletul omului parcă se trezeşte ca într-un alt fel de boddhaitate sub lumina unui alt copac Bodhi. Săruturile pot fi un moment Buddha. Tocmai de aceea, pentru ca iubirea e iluminare poate deveni totodată şi opusul a tot ceea ce este de fapt, poate deveni întunecare din iluminare, moarte din trezire. Toate aceste lucruri ţin de filozofie, însă un mare suport poate fi şi cum urmele prin deşerturi ale Profetului ne călăuzesc spre acelaşi izvor, izvorul de lacrimi ale căror unde limpezi şi parcă tridimensionale pornesc din sufletele oamenilor. Poate unul din cele mai frumoase lucruri e când o femeie sau fată – frumoasă, bineînţeles – este, şi o simţi că este, atrasă de tine nu pentru că ai fi tu grozav ci pur şi simplu pentru că eşti. Pentru că eşti băiat. Asemeni alchimiştilor arabi şi occidentali ai Evului Mediu, fetele utilizează inconştient chimia pentru a produce magie. Pentru a-ţi umple sufletul de frumuseţe asemeni cum fagurele este umplut de lumină dulce şi înmiresmată asemeni fetei întâlnite la ghereta din hypermarket. Dar cel mai important iubirea este durere, omul care iubeşte simte în acelaşi timp fericire şi durere, iubirea este o combinaţie de fericire şi durere, o combinaţie lipsită de milă şi cruda ca însăşi viaţa. Iubirea e întradevăr frumoasă asemeni unui trandafir învăpăiat, însă e un trandafir care îţi creşte în miezul inimii, inmiresmându-te şi străpungându-te. Tot aşa cum, când o iubeai, visai în mijlocul unei ape în munte, râul învolburat şi stâncile uriaşe şi verzi umplându-te ca privirea frumoasă a femeii. Iar cerul, cerul – metafizic – e tot un râu.

Îmi amintesc de când pot spune că am trăit un moment anume dintr-un film anume. În pelicula La Vida Sigue Igual, este un moment când Julio spune şoferului să oprească maşina şi o priveşte pe frumoasa telefonistă ieşind din apă. El o priveşte şi ea îl priveşte privind-o, zâmbindu-i. Era o fată care făcea jogging cu căştile în urechi pe stradă într-un sat, iar când am trecut a fost un moment identic, frumos, de gheaţă.

Odată am fost la biserică şi ministrantul, un filozof profund, a spus o glumă. Ministrantul respectiv era un soi de american aşa că anecdota era în engleză. „A man was speaking with God and he said to God while he was loking at the woman: ‚God, why have You made women so beautiful? ’ God answered: ‚So she would marry you.’ Then the man stood a while and thinked and then said too God: ‚But God why have You not made them so bright? ’ God answered again and said: ‚So she would marry you.’” Pe lângă faptul că e atât de plină de haz anecdota aceasta e – cel puţin aşa consider eu – plină de înţelepciune, anecdota aceasta ar putea fi fără nici o grijă inserată în textele Talmudului, iar oamenii ar primi-o ca din partea vreunui rabin bărbos, bătrân şi înţelept. Oamenii ar putea să ajungă să-şi călăuzească vieţile după indicatorul ei. Dacă nu, cel puţin poate fi un bun mijloc de a necăji şi tachina o femeie. Înţelepţii veacurilor trecute spuneau că adevărul nu e la noi, înţelepciunea nu e la noi, spuneau că adevărul este altundeva, înţelepciunea este altundeva.

-Nu te iubesc. Iubesc orice cu privire la tine, dar pe tine nu te iubesc. Ochii mei sunt asemeni unui aparat foto Canon, precis, mereu capturându-ţi frumuseţea, din orice unghi şi de fiecare dată când te privesc pe tine sau ochii tăi, axele compoziţionale ale privirii mei sunt asupra ta, asemeni acelor de cântar. Privirea mea e o privire ce te cântareşte, privirea mea pentru tine e matematică, e orice vrei tu – dar nu iubire. Nu te iubesc. Iubesc doar faptul că eşti frumoasă, nu mă interesează prea mult de sufletul tău. Iar când nu vei mai fi frumoasă nu voi mai simţi nimic pentru tine. Poate cel mult am putea rămâne prieteni, cum obişnuiai tu să spui. Iubirea mea pentru tine e o iubire sălbatică, de leopard de zăpadă; în visele mele visez cum am sta amândoi ţinându-ne, atingându-ne. Pentru că eu sunt nestatornic asemeni unei feline mari, iar tu ai vrea să-mi dai mult mai mult decât aş vrea eu să primesc de la tine, deşi eşti cea mai frumoasă fată din cartier. Iubirea mea e un tigru tânăr, plecat la vânătoare. Însă vezi tu iubirea e mult mai mult, iar eu pentru tine nu am iubire, nu am acea iubire de care e nevoie ca atingerea noastră să nu ne facă rău. Revin la imaginea mea cu râul; un râu curgând este sfânt pentru că un râu de munte n-a păcătuit niciodată. Este curat. Oamenii nu. Eu nu. Şi eu nu sunt un râu. Iar iubirea este opiumul frumuseţii, iubirea chimică, un opium ce transfigurează şi distruge. Eu sunt doar un leopard de zăpadă, care - după frumuseţea ta, - îşi va găsi o altă tigroaică. Teme-te de iubirea mea, la fel cum mă tem şi eu de a ta; păzeşte-te de iubirea mea, la fel cum mă păzesc şi eu de a ta. Iubirea e mai mult, iubirea trebuie să fie un miracol, ţi-am spus într-un moment de sinceritate privindu-te cu ochi de irbis.

În toate rugăciunile ummei credincioşii spun ‚Allahu akbar’. ‚Dumnezeu e puternic.’ În toate misticele deşerturi şi pustii ale iubirii cei ce iubesc pot incanta ‚iubirea e puternică’. Iubim pentru a nu ne pierde numele şi chipurile în depersonalizare, pentru a nu ne rătăci sufletele; iubim pentru că iubirea e o cale de cunoaştere, o învăţătură, o cărare etică, o cale existenţială, un drum al vieţii. Iubim şi cei mai mulţi greşim sau toţi greşim. Iubirea poate exila înţelepciunea din castelul plin de uriaşe vitralii gotice al sufletului. De asemenea, înţelepciunea poate excomunica iubirea. Sau, în acei aleşi, iubirea poate îmbrăţişa înţelepciunea şi înţelepciunea poate umple iubirea. Iubirea şi înţelepciunea nu sunt separate în sine, sunt un yin-yang, un contrast, însă inextricate una în cealaltă asemeni a două arabescuri tăiate în fildeş şi împletite unul în celalalt. De aceea cei lipsiţi de înţelepciune nu iubesc şi de aceea cei ce iubesc – fie şi cât de puţin – nu sunt cu totul lipsiţi de înţelepciune. Iubirea e asemeni unui râu plin de farmec şi de frumuseţe de femeie tânără, pentru că tu eşti frumoasă asemeni unui râu incandescent printre pietre şi pentru că eu sunt o piatră plină de imanenţa frumuseţii tale de femeie, o piatră în templul tău. Părul tău chihlimbariu este asemeni apei vibrând prin pietre în momente când frunţile noastre sunt lipite una de alta în sanctuarul lichid al părului tău de apă sau vânt, sanctuarul de ametist al iubirii tale, al frumuseţii ce-ţi umple trupul asemeni vinului şi mierii, iar sânii tăi sunt plini, plini de miere. – Priveşte amurgul ce ridică lumina la cer picurând-o în stele şi stai la lumina lor în patul tău de femeie şi lasă-te atinsă de sărutul singurătăţii, singurul sărut ce ţi-l pot da, fiindcă eu nu sunt acolo lângă tine şi plângi că iubeşti un lama în veşminte de culorile portocalei şi a buzelor tale. Plângi, femeie, până durerea va trece; şi eu voi plânge, dar nu lângă tine, nu lângă tine.

Avem ziua de astăzi, dar o avem la fel am avut ziua de ieri şi iubirea e frumoasă dar nimeni n-ar mai iubi iubirea pentru frumuseţea ei dacă iubirea ar îmbătrâni în moarte. Şi adevărul nobil e că iubirea îmbătrâneşte devenind lipsă de iubire, din cel mai frumos lucru devenind contrariul a tot ceea ce este. De ce să iubesc, de ce să iubeşti ceea ce nu merită iubit, de ce să mă iubeşti? Pot într-adevăr să-ţi dau tinereţea mea dar tinereţea mea este asemeni unei lacrimi căzute într-un râu, - într-un sacru râu cu unde corintice –risipindu-se. În plus, sunt atâţia oameni care aleg altceva, aleg ceea ce este invizibil, aleg nimicul – cum spunea doamna Mona - împreună cu singurătatea şi tăcerea. Ce aleg de fapt acei oameni, ce aleg acele femei pe care nimeni nu le va vedea niciodată? Ce aş putea alege eu dacă aş alege aceasta? Dacă tu eşti un intelectual, există oare vreo ieşire din existenţialism şi dacă există o poţi urma? Cât despre mine, văd atâtea fiinţe umane oferindu-şi reciproc iubire animalică şi certându-se şi bătându-se ca maimuţele; nu, nu pot iubi o femeie cu inimă de animal, fie de acea inimă bate şi în cel mai supranatural trup de femeie. Şi, cum spune Teologia: lumea e atât de complexă din punct de vedere etic încât nu poate fi decât rezultatul muncii lui – nu poate decât să fie făcută de un Dumnezeu, iar omul, la fel, e un animal etic a cărui complexitate spirituală nu poate decât să indice asemeni magnetului spre un Dumnezeu care a considerat că a-l face pe om e un lucru bun. Iar pe aici prin locurile astea spre munte cei numiţi înţelepţi în timpurile vechi spuneau că fie că te
căsătoreşti, fie că nu te căsătoreşti, pe urmă tot regreţi şi-ţi pare rău; iar dacă treci printre cărări eşti conştient în fiecare zi că trăieşti în păcat. Acestea sunt proverbele lui Felix către fratele său, către sora sa. În plan etic, plăcerea singură înrăieşte, suferinţa cu Dumnezeu îmbună. Dorinţa exclusivistă după plăcere transforma omul în călău, rezistenţa în suferinţă îl învaţă pe martir. Dezmierdările într-adevăr sunt înşelătoare, cum spune Înţelepciunea, frumuseţea este într-adevăr deşartă, cum spune Împărăteasa, dar un sărut, ce e un sărut?

Ella ştie ce e iubirea. Ştie biata Ella la dulcii ei 16 ani ce e iubirea, iubirea ce i se refuză cu atâta patimă de către destin sau poate doar de către oameni. Dacă aş fi trăit în St. Louis-ul anilor ’30 i-aş fi spus frumoasei Ella McShane că noi, cei ce ne numim oameni, am respinge şi iubirea propriului înger păzitor dacă Hristos i-ar încredinţa crucea epilepsiei. Ella McShane, o lady, cu sufletul Mariei în trupul Mariei. Ella. Nu ştiu dacă a fost iubită până la urmă de iubirea pe care a iubit-o atât. Dar toată iubirea mea e iubirea ta, Ella, fiindcă frumuseţea nu poate decât să fie iubită. Aaron ţi-a dăruit o pisică mică şi delicată, Stephanie; nu cred că pot concura cu ceva aşa de frumos, dar vreau să-ţi dăruiesc şi eu ceva, tocmai am împlinit 14 ani şi vreau să pun între degetele tale de mărgean sufletul meu. Te iubesc, Ella, spuse omul de a cărui adevărată iubire nu avea nimeni nevoie.

Cuvintele Îndrăgostitului, fiul invizibilului, om pe pământ. Orice femeie cu adevărat frumoasă este cea mai frumoasă femeie. Era atât de frumoasă Ronnie Spector, dar febleţea mea e cea de-a treia fată de la Ronnetes, cea căreia puţini îi mai ştiu astăzi numele. Un înger cu părul atât de întunecat şi pielea nespus de măslinie, un înger de flăcări stinse chihlimbar şi noapte. Be My Baby? Un lucru pare sigur, de va mai veni peste oameni şi anul 19601, - oricât de sofisticaţi vor putea fi – aceştia vor mai asculta şi cântecul fetelor şi vor suspina după frumuseţea lor, cum fac eu acum. Ronnie, Estelle şi cea de-a treia fată, febleţea mea. Dacă aş fi fost Mogul pe ea aş fi făcut-o Mogulă.

Ca să revin la lucruri mai serioase, eu Îndrăgostitul acestor cuvinte, sunt un fiu al invizibilului şi din cauza aceasta nu am prea avut succes în iubire şi – atât cât l-am avut – l-am respins. Fetelor nu le plac nici invizibilul nici copiii invizibilului. Celor mai multe fete le place un sărut bun, ori dacă nu un parfum bun, sau - în alt plan - o maşină bună, ori - la un alt nivel - un cont bun. În nici un caz nu le place un invizibil bun. Iar pe mine acum invizibilul ăsta bun aproape m-a capturat şi aşa ajungem în ziua de azi. Invizibilul ăsta poate să-ţi dea toată viaţa peste cap şi să te trezeşti aruncat în cer în timpul vieţii. Ceea ce este invizibil e femeia mea, o femeie mai frumoasă ca oricare altă femeie, o femeie care nu va îmbătrâni niciodată. Şi – dacă vreţi – femeia acestui Îndrăgostit e Înţelepciunea, fiica lui Dumnezeu – dacă înţelepciunea poate fi femeia cuiva. Nu sunt singur, poate tu eşti mai singur ca mine.

Realitatea finală. Realitatea finală înseamnă că dacă puzzle-ul visurilor tale alcătuieşte o sirenă, să nu fii silit să trăieşti cu o balenă. Şi cât timp poţi fi căsătorit cu o sirenă până să se transforme în balenă? Iar mai apoi balena în dinosaurian? Realitatea finală e că în basmul Albei-ca-zăpada, Albă-ca-zăpada şi vrăjitoarea bătrână şi rea sunt una şi aceeaşi fiinţă. Toate domnişoarele când le vine vremea de cules sunt pline de graţie ca Albă-ca-zăpada apoi timpul trece şi te pomeneşti că o ţii de mână pe cealaltă. Şi, în plus, habar n-ai că tu din Elvis ai devenit Frankenstein. Nimeni n-a fost scutit de gluma perfidă a timpului, nici cei mai frumoşi, ca Sarah Bernhardt, nici măcar cei ce au luptat cu el, ca Cher. Realitatea finală spune că sunt oameni care pleacă în kibbutz-uri monastice, pentru că sufleteşte sunt cei mai superficiali oameni şi cele mai fluşturatice fete. Vor o fericire pe care nu le-o poate da nimeni şi atunci oamenii aceştia merg în faţa legământului şi spun: ’...mă căsătoresc cu tine, eternitate, pentru că tu nu te vei urâţi niciodată, nu vei îmbătrâni niciodată, nu te vei prosti niciodată, nu vei înnebuni niciodată, nu te vei înrăi niciodată; te iubesc nu pentru că sunt constrâns să o fac ci te iubesc pentru că eşti perfectă.’ O rugăciune care în afară de dumnezeire nu poate fi spus nimănui în ţărâna aceasta nefericită unde cele mai frumoase frumuseţi se transformă ca într-un film science-fiction.

Un sentiment al scopului. Iubirea ar trebui să ajungă până la fiecare fiinţă ce are curajul de a o căuta. Chiar şi pentru cei mai frumoşi şi mai nefericiţi dintre noi, cum sunt Ella McShane, Fran Kubelik, cum sunt şi eu, cum sunt toţi cei ce suferă, cum a fost bietul Ciprian Nickel, cum e Keith, Gelsomina, Donald şi Isabelle, Holden, femeia tânără şi bolnavă care cerşeşte în staţia de troleibuz, Fran Glass şi orice altă fiinţă îndeajuns de nefericită pentru a spera şi încă îmdeajuns de naivă pentru a căuta iubirea. Şi nouă, poporului nefericirii, de nu ne va fi frică să iubim vom găsi în iubire vindecare, pentru că iubirea vindecă. Un sentiment al scopului. Un cântec pe beat reggae chemând poporul Zyprexa în lumina iubirii. Chiar de nu ne va iubi nimeni niciodată, măcar să visăm, cum şi Christos pe cruce şi în moarte a visat la apă, la viaţă.

Sufletul meu curge în şuvoaie printre pietre aici în munţii singurătăţii unde vântul din amurg aduce noaptea, aici unde e iubirea şi unde nu mai e nimeni altcineva, aici unde îmi plânge iubirea printre pietre. Doamne, poţi să auzi râul? –
Iar noaptea aceasta care se difuzează asemeni acuarelei indigo în apă este asemeni marii iubiri pe care nu am întâlnit-o niciodată. Şi cel mai îngrozitor lucru e că viziunile acestea schetice, halucinaţiile acestea solipsiste sunt trăite de fiecare om, sunt dramele tuturor oamenilor; cea mai bună carte de vizită a speciei umane ar fi un copil necăjit, imaginea aceasta ar trebui imprimată în platină şi argint şi aşezată cu pietate în sondele spaţiale. Cât despre Dumnezeu, acei ale căror suflete, în vremurile de demult, i-au văzut sufletul, ei ştiau că frumuseţea lui Dumnezeu e o revelaţie dar ştiau că frumuseţea lui Dumnezeu nu e una comună, obişnuită. Dumnezeu e cel mai frumos însă frumuseţea lui, fără a fi o frumuseţe crudă, asemeni marilor zei ai Indiei de exemplu, totuşi este o frumuseţe divină, inumană. Ochii minunaţi şi frumoşi ai lui Dumnezeu pot privi putem spune aproape impasibil timp de ani de zile cum – de exemplu – un copil paralizat se chinuieşte în fiecare secundă. – Aşa cum în mai zăpada de pe munţi se transformă în ape repezi de munte, tot aşa de multe ori şi iubirea se transformă în suferinţă. Rachel Joy a avut multă iubire, lumea în schimb, pentru ea, a avut doar uriaşă suferinţă, atâta suferinţă câtă încape într-un încărcător de armă. Acum, când ascultăm râul curgând peste tot în jurul nostru, tot ce mai ştim de Rachel e o carte uitată undeva pe o piatră pe râu, un zâmbet sublim, o frumuseţe spirituală şi teologică, un zâmbet prin care însuşi Dumnezeu îşi promovează imaginea. Rachel, aproape doar Rachel e femeia supranaturală din tot ce cunosc. Îi privesc fotografia de pe carte şi ştiu că ea nu mai e printre noi, dar pe de altă parte o simt aici, în cerul ăsta ca o petală udă, în frunzele panteiste de lângă apă, în râul acesta ce mă înconjoară asemeni unui Tahiti, asemeni unui vitraliu liricist, lichid, asemeni unei muzici iluzorii şi infinite. Rachel e arhetipul femeii, a femeii care îmbrăţişează cerul, al femeii cereşti. Frumuseţea lui Rachel e acea frumuseţe semitransparentă, o frumuseţe cioplită în imanenţă transmutată în sfinţenie, acea frumuseţe, acea femeie, acel om, acea fiinţă care de abia a coborât dintre heruvimi pentru a se întoarce aproape imediat iarăşi între ei. Iar ceea ce totuşi s-ar mai putea numi trist e că Rachel, acea aproape o semideitate, ştia ce e suferinţa şi durerea. În acest conflict între lume şi Rachel, Rachel era aceea care lupta prin compasiune şi iertare; iar Rachel era aceea care avea tot dreptul să câştige împotriva lumii, iar lumea şi diavolul aveau tot dreptul să piardă şi să se dezintegreze în moarte şi eternitate, dar cu toate acestea - deşi Rachel avea un Hristos în cer – Rachel a pierdut aşa cum pierzi o întrecere de fugă la grădiniţă, iar lumea – această lume îngrozitoare, monstruoasă, pe care toţi o iubim în rătăcirea noastră – a câştigat, iluzoriu vorbind. Unde eşti, Rachel? Şi unde sunt eu, oare pe unde sunt eu?

Cuvintele Înţelepciunii, acesta fată cu ochi indigo:
-Sufletul omului e un phoenix. Moare, moare ars de flăcările suferinţei şi apoi – inexplicabil – învie. Eşti un om. Chiar de vei muri în acest ceas târziu de beznă, te vor învia zorile, ca pe ghiocei, ca pe fluturii cu petale de sticlă semitransparentă.

Acestea au fost cuvintele fetei către om, către omul în Munte, către omul una cu Muntele şi către Muntele care priveşte asemeni dumnezeilor cu o mie de ochi o dată, cu ochii a o mie de lacuri, cu ochii a o mie de frunze şi pietre, cu ochii a o mie de oameni. Muntele, uriaşul a cărui respiraţie e Vântul, acest înger nevăzut cu o puzderie de de aripi invizibile şi ample ca norii de praf stelar, sacre aşa cum sacru poate fi doar nevăzutul. Muntele acesta reflectând purpuriu norii în amurg tăcea de la începutul pământului şi tăurilor, vorbind doar spiritul Muntelui, Râul, acest duh bolborositor, neînţeles, al tainicului apei, al tainicului pietrelor, al apei prin pietre, apei trecând prin pietre şi al pietrelor trecând prin apă, al apei devenind una cu pietrele, pietrele deasemenea devenind una cu apa, pietrele rămânând distincte de apă şi apa rămânând distinctă de pietre, pietrele devenind una cu pietrele, apa devenind una cu şuvoiul de apă, totul fiind una, totul fiind un singur unu, însă totul fiind distinct, ca un yin şi yang de apă şi pietre, ca o mandala lichidă, ca o rugăciune, totul în această lume unde soţia lui Iov îşi spune puţinele cuvinte, cu glas răguşit, în urechea fiecărui om, cu fiecare zi ce vine. Dar ce i-am spus eu oare, oare ce i-am putut eu spune Celei ce mi-a vorbit şi ce i-am spus Muntelui şi ce i-am răspuns Râului bolborositor? Tot ce am putut spune a fost multă suferinţă – un mormânt plin de suferinţă – şi puţină tăcere, tăcerea ucenicului în faţa învăţătorului, o demonstraţie algebrică asupra invizibilului, stând aici lângă turmele de mesteceni fără număr.

-Eu sunt – într-adevăr – unul din Îndrăgostiţi, dar Fata Cu Ochi De Cer Înstelat e singura femeie ce mi-a oferit mânuţa ei de femeie frumoasă, singura pe care am iubit-o, singura ce mi-a plăcut.

Acestea au fost cuvintele Râului, sufletul meu, sufletul Muntelui, cuvintele Muntelui, cuvintele omului în Munte, cuvintele mele, cuvintele lui Adam când Eva era doar un vis. Şi Fata Încununată Cu Stele spune:

-Nu fă ce vrei să faci, fă ceea ce nu vrei să faci. Pentru că ceea ce vrei să faci de fapt nu vrei să faci şi ceea ce nu vrei să faci de fapt vrei din tot sufletul să faci.

Muntele, purtând nimbul său de frig, sfinţenia picurând ca apa pe rămurelele sale înverzite şi ude, Muntele umplându-te asemeni verdelui unei tăceri, asemeni unei tăceri care să-ţi umple ratările sufletului tău de om, nimicnicia care te sărută în fiecare dimineaţă când te trezeşti nemaidându-ţi drumul din braţele ei de prostituată până târziu în noapte, când visul înşelându-te, te face să crezi că te eliberează asemeni unei injecţii cu heroină. Muntele care tace, învăluit în sfinţenie, tace asemeni lui Dumnezeu de la începuturile acestor pelerinaje, ale pelerinajelor acestor pagini, tace de pe vremea fricii, bombardamentelor şi sărăciei, tace de dinaintea începutului legendei istoriei, tace de dinainte să fie retezat de Fata De Uriaş, Muntele, sălbatic şi sfânt asemeni tronului de cedru încrustat cu ametist al dumnezeilor, al Dumnezeului care suferă cu trei inimi, ai cărui ochi sunt în acelaşi timp doi, trei şi unu. Muntele e tăcere pentru că piatra e tăcere, dar Muntele e văz pentru că cerul e văz, vederea Muntelui e o viziune omniprezentă, atunci când Râul ce curge din Munte curge în sufletul omului din Munte, în ciudate momente când devii una cu Muntele şi de o parte a muntelui eşti tu, Adam, iar de cealaltă parte a Muntelui sunt Ei, Dumnezeu.

Înainte de Eva, înainte de Revelaţie. Cuvintele Râulu, cuvintele Râului au fost scrise în şuvoiul de ape, cuvintele Râului au fost acestea:

-Odată ce devii în sfârşit om, Mensch cum spune dr. Dreyfus, poţi să faci orice. Ţi-am dat puterea, glasul meu de apă în şuvoaie ţi-a dat puterea lui, Muntele ţi-a dat puterea lui, Dumnezeii ce păşesc cu paşi de Vânt pe Munte ţi-au dat puterea, ce mai vrei? Du-te omule şi fii un om. Abia apoi din Râu va ieşi Eva de drumul tău va duce la ea.

În suferinţă, eliberarea nu este de ajuns. În credinţă, virtutea nu este deajuns. Nici o iluminare nu poate face din tine Buddha îndeajuns şi doar suferinţa – acest intro al morţii – poate face din tine un mic cristos – un Hristos mic, de dimensiunile unui vierme – pentru că doar ea te pune pe cruce pentru tot restul vieţii tale şi te ucide în fiecare zi, ucigându-te iarăşi după ce învii şi iar şi iar până moartea va muri, daca într-adevăr moartea ta va muri. Gyatso este – bineînţeles – mai înţelept decât Plotin, dar... când Dumnezeu e nebun poate că nebunia e mai înţeleaptă decât înţelepciunea, iar creştinismul, - această sacră formă supremă de nebunie, această expresie a nebuniei suicide a zeului pentru ceva ce doar el a văzut, - este cheia de boltă nu doar a universului creat ci a întregii existenţe, fie ea vizibilă sau invizibilă, Ochiul ce le răsfrânge pe amândouă în acelaşi timp. Gyatso şi toţi înţelepţii popoarelor primitive ne pot învăţa extraordinara lor înţelepciune comună, pentru ca mai apoi, cândva, toţi să învăţăm cu adevărat divina şi umila nebunie creştină. Cât despre Eva, Eva a fost pentru Adam, în inima nici unui Ioan nu a fost loc pentru nici o Evă. Adam a privit în sine şi Ioan a privit în sine şi fiecare şi-a urmat calea. În această nouă lume în progesivă disoluţie, în care şi familia a devenit nonfamilie, poate că e mai bine să fii Ioan, dacă ai inimă de Ioan. Lumea nu e ce vedem în videoclipuri şi în comediile romantice, lumea e ce vezi pe stradă: păcat şi suferinţă, ignoranţă şi rebeliune; lumea nu e ceea ce vezi în videoclipuri, lumea e cee ce vezi în oglindă. Trebuie doar să ajung la ţărm, sau să realizez că apa asta sărată în care mă înnec e cerul, lacrimile Dumnezeilor.

TOATĂ LUMEA E UN SINGUR DRUM






1
Noi pământul

Nu avea nici un ban. Trecu pe lângă buticul de dinainte de intersecţie şi când ajunse la colţul străzii o luă la dreapta pe lângă casele cu porţi săseşti luminate de înaltele felinare electrice în Sebeşul scufundat într-o cosmică noapte, scânteierile electrice ale oraşului fiind parcă reflexii ale constelaţiilor tridimensionale din univers. Nu avea nici un ban. Era un început de noiembrie cu un cer acoperit parcă de aisberguri ce se spărgeau unele de altele şi se reamestecau deasupra autostrăzii. Dacă ar fi avut nişte bani şi-ar fi cumpărat nişte eugenii, se gândi, şi o sticlă de Izvorul Minunilor, cea mai bună apă îmbuteliată. Dar aşa nu avea nici măcar bani de drum. Întocmai ca un vagabond, se gândi, ori întocmai ca un budist, îşi spuse cu autoironie, întrebându-se apoi oare cum le-ar fi spus Gautama însuşi şoferilor ce ar fi oprit să-l ia cu maşina că nu are bani. Boppo, un băiat american îi spusese că în America n-ar avea curaj să facă autostopul, dar ce bine se gândi băiatul, că în România poţi încă să stai la ocazie chiar de nu ai bani. Acum stătea pe marginea intersecţiei Sibiu-Cluj-Deva, din Sebeş; era întuneric iar semafoarele electrice îşi schimbau luminile din două în două minute. Treceau multe camioane dar până acum majoritatea o luau la dreapta spre Cluj ori veneau dinspre Arad, destul de puţine fuseseră până atunci maşinile care mergeau în direcţia lui şi majoritatea erau fie pline fie prea luxoase. Trecuseră şi două jeep-uri. Jeep-urile nu opreau niciodată. Într-adevăr se poate formula o adevărată lege a lui Murphy în legătură cu autostopul. Legea statului la ocazie. Porţiunea neasfaltată dintre şanţul drumului şi autostradă era brăzdată de bălţi proaspăt strânse, reflectând lumina răsfirată a felinarelor de pe stradă împreună cu progresia cinetică de lumini şi umbre ale destul de puţin numeroaselor maşini ce treceau spre Deva împreuna cu maşinile ce veneau din sens opus, luminand mai difuz şi mai slab. Când trecea vreun camion de tip mare bălţile străluceau pe rând în lumina farurilor asemeni unor bălţi de aur topit. Prin geamul deschis al unui Land Rover ce se îndrepta spre centru se auzi:
-„I can feel it in the air tonight/ O, Lord/ I’ve been waiting for this moment...”, la boxe, cântecul compus de Phil Collins.
Acum era opt seara. Fusese patru jumătate când plecase din Cluj, venind din Grigorescu, urcând calea Turzii, trecând pe lângă toate casele acelea mari de pe partea dreaptă a străzii, trecând de magazinul alimentar, apoi de Cimitirul Eroilor în care erau înmormântaţi militari români şi maghiari din primul război mondial, din al doilea război mondial, militari sovietici tot din al doilea război mondial, revoluţionari de la Revoluţia din Decembrie 1989, şi puţin mai încolo şi de cimitirul evreiesc, cu pietre vechi asemeni pietrelor adormite în ochii închişi ai râurilor. Doar acum ajunsese în Sebeş fiindcă mult timp nu-l luase nimeni. Plecase supărat de acasă după o ceartă cu taică-său şi mama sa, plecase de acasă din apartamentul de bloc din cartierul Grigorescu. Nu mai voia să-şi amintească toate discuţiile şi nervii, în casa familiei, apartamentul cu două camere burduşit de cărţi şi locuit de singurătăţi. Uneori era îngrozitor în casa lor cum trebuie că este în multe case, în multe acasă de sub cer, ca şi cum un blestem se afla deasupra lor, ca şi cum umbra unei întunecate păsări măiastre bătea din aripile ei uriaşe deasupra păturilor lor; poate că Dumnezeu sortise şi nu e chiar o coincidenţă că modelul de pe uşa de lemn lăcuit de la intrarea în apartament era o cruce întoarsă. Când comandase uşa tatăl său spusese că nu crede în superstiţii şi alesese să pună uşa aşa. Până la urmă poate nu conta atâta uşa oricum ar fi fost ea, însă atmosfera din casă fusese întotdeauna una plină de conflict, sincopată, urâtă. Covârşitoare erau momentele când, asemeni lui Kevin McCallister, parcă îşi dorea să nu mai facă parte din familia nimănui. Plecase supărat, traversase tot Clujul pe jos din Grigorescu trecând pe lângă Someş până sus la ocazie pe Calea Turzii şi după aproape o oră şi jumătate de stat pe marginea drumului reuşise să plece. Iar acum era în Sebeş şi pe stradă se auzea cântecul lui Phil Collins şi, Doamne, oare ce putea în sfârşit să vină în viaţa aceasta care ţinea de o viaţă? Privind mai bine prin geamul deschis aproape pe jumătate văzu că la volan se află o fată cu nişte aripi mari, albe ca o rochie de mireasă ce umpleau întreaga maşină, dar nu se vedea prea bine. Când voi să se uite mai bine se făcuse verde şi maşina deja se îndepărtase, trecu de semafor, cântecul auzindu-se tot mai slab. În plus nu se mai distingea chiar nimic din cauza geamurilor întunecate ale maşinii mari de teren. Oraşul poate fi un peisaj bun pentru meditaţie. Ar fi vrut ca Roverul să oprească, sau să se întoarcă, sau să-l poată ajunge din urmă şi să o întrebe pe îngeră ce e ceea ce vine în aer în noaptea aceasta şi să-l ia din drum şi să vadă unde-l va duce, unde l-ar putea duce maşina aceea miraculoasă în care cel mai probabil nici n-ar fi avut loc să intre de aripile acelea uriaşe ce umpleau întreaga maşină, aripi acoperite cu pene albe mai mari decât penele de acvilă şi, de altfel, şi decât penele celor mai mari vulturi. Pe cer, lângă Lună, într-o spărtură în vălătucii de nori, pâlpâiau stele ca nişte reflexii îndepărtate a felinarelor electrice şi a oraşului, a farurilor argintii şi aurii de pe autostradă.
Trotuarele pietruite cu bazalt tăiat cubic erau pustii iar în dreptul băiatului ce stătea la ocazie la una din porţi se putea vedea o cumpănă de fântână ridicată oblic. Cumpăna, cioplită în lemn, îl făcea să se întrebe de ce nu şi-a făcut omul o fântână cu lanţ, căci – după cât se putea distinge din stradă – casele erau destul de înghesuite, probabil de pe vremea când Sebeşul era un biet târg, fiind aproape zidite una în alta. Casa săsească în curtea căreia se afla cumpăna fânânii era dată cu var de culoare verde, casa de lângă ea era într-o nuanţă gri, iar casa de pe colţ din intersecţie avea poarta pe strada cealaltă. Dincoace de şanţul de pământ acoperit de iarbă al drumului se aflau băltoacele aurii, stâlpii de curent cu felinare aprinse, iar de unul din stâlpi era ataşată o pubelă de gunoi în care băiatul aruncase încă de când ajunsese un ambalaj de praf de capuccino pe care îl mâncase în timp ce urca partea de sus a dealului pe Calea Turzii, în Cluj, în lumina mirifică a o mie de felinare aprinse pe bulevarde în timpul zilei pentru verificări tehnice. Era una din zilele de noiembrie, la ora opt şi ceva seara şi acum era în Sebeş şi supărarea parcă i se mai uşurase, parcă îi mai trecuse, pe jumătate măcar. Numărul infim de copaci de pe marginea drumului majoritatea pe partea celalată a străzii, mai mic decât numărul de degete la o mână, parcă mai umaniza un pic locul, ca în stampele orientale, ori ca în miniaturile indiene, ruseşti sau occidentale ori ca în poveştile indienilor americani în care un copac este un motiv de a trăi mai departe, în care un copac este un suflet, sufletul tău, neînvins chiar şi doborât la pământ. Ca în acele amintiri în care un copac este un motiv pentru o tăcere în plus, pentru încă un răspuns fără cuvinte, fără limbaj, în momente când pentru a-ţi spune numele, adevâratul nume, taci.
Puţin mai încolo pe stradă, dincolo de semafor, pe partea stângă a Sebeşului se aflau bisericile vechi ale oraşului, îşi amintea poarta metalică a uneia din ele, o biserică luterană sau calvină, cu o poartă de grilaj vechi de fier şi aproape ruginit, cu o plăcuţă pe care scria „NU SE VIZITEAZĂ LUNEA”, după care se afla un câine destul de nehotărât între a alunga vizitatorii ori a primi un semn de bună înţelegere de la ei cum ar fi o bucată de pâine sau, mai bine, o bucată dintr-o chiftea de hamburger. Pe partea cealaltă a străzii, după semafor şi dincolo de pod erau blocurile între care avea să mănânce pe un cub de beton cu Buddha, un rocker motorist cam vagabond, în drum spre Sighişoara, într-un pelerinaj către ignoranţă sau poate către iluminare, al unei iluminari amestecate cu lipsă de pietate şi vodcă. Acolo se afla cubul de beton pe care încă nu se opriseră să mănânce, un punkist rebegit şi un motorist fără motocicletă, cubul de beton care probabil lui, băiatului, îi va supravieţui, atunci când el va fi demult transformat din ceva viu în pământ mort, va fi tot un cub de beton, loc de popas al pelerinilor viitorului, neschimbat, cel puţin în comparaţie cu durata vieţii lui de gânganie, cu sfârşitul neobservat ca stingerea flăcării unuei lumânări la partea viilor, în bisericile ortodoxe ale copilăriei. Mai încolo, tot pe partea dreaptă, erau magazinele în casele vechi, dar toate acestea nu mai contau, de fapt încă nici nu le văzuse, acum stătea în drum şi aştepta să-l ia careva care să-l ducă acasă. Land Roverul trecuse de semafor îndepărtându-se, iar acum cântecul se auzea tot mai slab:
-„No, you don’t fool me/ Cause the hurt doesn’t show/ But the pain still grows...”, luminat de camioanele uriaşe ce veneau dinspre Sibiu. Şi atunci îşi aminti ce visase în noaptea dinainte, într-adevăr fusese un vis, o viziune, ceva tare. Visase că se afla la un triaj de cale ferată de unde plecau şi unde soseau nenumărate linii, un oraş de linii cu şine de metal întortocheate, iar el privea în jos la şine. După un timp în care îşi dădu seama că nu ştia la ce se gândeşte, se trezi din transă, din visarea ce îl pătrunsese cum pătrunde zahărul ars orezul cu lapte şi privise în lungul şinelor văzând că două dintre ele trebuiau să fie probabil ale unui montagne-russe, fiindcă urcau în bucle, în ape semisferice. Trebuiau să fie fără îndoială aşe unui montagne-russe foarte mare că nu le vedea capătul, cât privea la oriziont calea ferată nu se termina urcând tot mai sus şi mai sus, devenind tot mai înaltă pe măsură ce se îndepărta, norii plutind pe sub şinele ei curbe. Nu ştiu câte minute sau ore sau cât timp aşteptase fiindcă sufletul îi fusese furat iarăşi de visare, dar când se trezi văzu cum pe montagne-russe-ul acela se apropia un tren. Nu plecă de acolo fiindcă era curios ce tren vine şi unde ar putea pleca cu el dacă şi-ar lua bilet, deşi biletele de obicei nu se iau de la triaj. Trenul coborî în ape luminând înainte cu un far alb aflat în partea de sus a botului locomotivei şi când în sfârşit ajunse şuierând de şapte ori la triaj băiatul văzu că de fapt trenul era alcătuit doar din locomotive Diesel, - şi ele nenumărate ca şi liniile de cale ferată ale triajului, - legate una de alta, fiecare cu câte un far mare şi alb aprins în partea din faţă. După ce trenul se opri merse până lângă el, privindu-l. Locomotiva din faţă era o locomotivă obişnuită Diesel, doar că avea un far foarte mare, uriaş. Privindu-l, parcă farul aprins începu să se mărească, lumina lui devenind sticlă luminoasă, iar băiatul merse spre locomotivă şi intră în far. Farul era mult mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară, şi – după ce intră înăuntru şi se obişnui ca lumina covârşitoare să-l înconjoare din toate părţile – după un timp văzu că acolo în steaua aceea incandescentă se mai afla cineva. Nu îl observase la început fiindcă era chiar mai luminos decât lumina din jur. Cel pe care îl văzuse acolo era el. De fapt, nu era el, dar arăta ca el, se poate spune că era el, era ca el, numai că nu era om, ci era un înger. Era ca un om făcut în întregime din lumină şi cu nişte aripi uriaşe acoperite cu pene de lumină. Era îngerul lui. Arăta întocmai ca el, cum spune Scriptura, numai că era mult mai frumos şi arăta cumva, mai înţelept. Arăta cum arătase cumva şi el în copilărie. Şi îngerul nu îi spuse nimic cu excepţia câtorva versuri din „In The Air Tonight”:
-„I’ve seen your face before, my friend, but I don’t know if you know who I am/ Well I was there and I saw what you did I saw it with my own two eyes/ So you can wipe off that grin I know where you been/ It’s all been a pack of lies...”
Probabil că dăduseră muzica tare în barul ăla nenorocit de lângă bloc. Apoi farul locomotivei s-a stins şi el asemeni unui Buddha în nirvana şi el s-a trezit. Îşi putea aminti tristeţea îngerului, o tristeţe nesfârşită, asemeni valurilor unei mări, asemănătoare tristeţii unui lama ce priveşte un gândăcel de Colorado aflat în mijlocul unui ogor otrăvit. În visul său, prin somn, se gândise că nu mai ştia dacă în povestrea lui Kafka, nu mai ştia dacă îi fusese milă cuiva de gândacul Gregor Samsa, cineva afară de Gregor Samsa - şi Franz Kafka fusese un profet al modernităţii, oricum -. Cu el era diferit, era înconjurat de milă din toate părţile de parcă s-ar fi aflat dintotdeauna şi mereu în farul uriaş cu lumina albă, farul locomotivei Diesel din visul său, farul alb al locomotivei venite din cer.
Era student acum în anul al doilea la Muzicologie la Academia Gheorghe Dima şi stătea într-un cămin cu zece etaje plin de oameni tineri şi ignoranţi. În cămin abundau mândria şi suferinţa. Cele zece paliere ale căminului proiectat de comunişti aveau fiecare câte douăzeci de uşi, coridoarele arătând cumva intimidant asemeni unor coridoare de închisoare, un loc lipsit de aproape orice compasiune şi în vremea când stătuse acolo nici el nu avea această compasiune; un nenorocit ca şi toţi ceilalţi. Odată, la o beţie, privise prin geamul mare cât peretele şi acoperit cu zăbrele şi numise căminul geamăn de vizavi – în limba engleza, limba meditaţiilor sale -, îl numise pentru sine: ‚house of the bad people’, duhul lui pronunţând cu sufletul ars de băutură, acest drog, şi picurând asemeni ploii. Da, căminul era în mare parte un loc de poposire al oamenilor răi, iar el era unul dintre ei. Acum era la Sebeş, în centrul României, în sursa triunghiului, în nexusul drumului, în centru, chiar şi în centrul lumii, căci oriunde te afli poate fi centrul lumii, dacă se află un om îngenuncheat în el orice câmp nearat sau acoperit de zăpadă poate fi o Mecca, poate fi Mecca. În plus, ceva în preajmă trebuia să fie plin de sfinţenie, însă nu ştia ce putea fi, poate bisericile, poate noaptea ori poate, cine ştie, chiar drumul. Cum spune Pasărea: ‚Sfinţenia e nevăzută. Poate fi oriunde. Este oriunde, ca un pui de vultur adormit într-un ou. Poate fi oriunde. Mai ales când drumul este drept, ca urma sufletului prin nisipul plin de cioburi sparte de scoici al unei rugăciuni.’ Era ceva sfânt pe undeva, dar probabil că nimeni nu ştia ce. Oricum, poate nu era nimic deosebit, poate doar un necunoscut ori să zicem o bătrânică ori un călugăr ce stătuse la ocazie în locul acela înainte să ajungă el, spusese o rugăciune, cine poate şti de ce. Locul ăla plin de noroi şi băltoace, luminat de farurile maşinilor ce treceau, se sacralizase, sfinţenia rugăciunii spuse plutea în noapte; în noaptea electrică din împrejurimi a oraşului, difuzând şi răspândindu-se ca cerneala în apă. Totul era frumos ca un basm şi adevărat ca un film neorealist, ori un montaj de amintiri proiectate din nou şi din noiu în cinema-ul sufletului în lumina nostalgică a regretului după iubire.
De abia începuse noua zi, noua zi de o mie de ani şi timpul stătea, uriaş şi nedescoperit, înainte, ca un râu mitic, cu nisipurile presărate de perle şi mâlul tulburat de zbaterile somnilor în undiţă printre pietrele verzi de mătasea broaştei de pe fundul apei. Începuse noua zi pe pământul acesta unde nimeni nu ştia câte alte zile au trecut, începuse noua zi sau poate noua noapte, toate mergând la acelaşi loc cu celelalte nopţi, în mormânt sau poate în cer. Iar noaptea aceasta, - în ziua aceasta mistică şi mitică – intersecţia strălucea asemeni unui suport de pahare într-un pub irlandez ori asemeni unei biserici pline de lumânări aprinse, o bisericuţă mică de piatră plină de toate lumânările aprinse vreodată pe pământurile acestea de la începuturi, lumânări de seu şi de ceară, galbenă, albă şi roşie, atât de multă lumină era în seara aceea acolo în intersecţie.
Cât despre familie, familia nimănui nu rămâne aceeaşi, familia se schimbă în curgerea timpului la fel cum se schimba culoarea cadranelor anumitor fabricaţii de ceasuri mecanice de mână, odată cu fluctuaţiile de temperatură din aer. Ce ar fi spus bătrânul Carl Gustav Jung despre asta, despre modul cum familia se schimbă de fiecare dată când o priveşti, asemeni unui râu, asemeni norilor – evanescenţi -, ori ai unui chip uman, toate acestea în perpetua transformare asemeni unei păpădii suflate în văzduh de un copil, de el când era copil, răsfirându-se în curgerea vântului, doar tulpina rămânându-i în mână, sinele păpădiei, rădăcina zborului ei, miezul ei, sâmburele morţii şi vieţii ei. Ceva rămâne parcă neschimbat, păpădia rămasă în mână, dar seminţele păpădiei zburau legănat prin aerul doric, îndepărtându-se undele de altele şi plutind într-un moment magic, într-un moment buddha, în bula de sticlă a unei lacrimi de cer, o picătură de lumină, o aripă arsă şi carbonizată de zbor din care nu a mai rămas decât zborul, într-un zâmbet destinat unui gândăcel, în eternitatea inoxidabilă a unei amintiri din copilărie de pe vremea când şi familia părea un Stonehenge. Ce ar fi spus Bătrânul dacă ar fi fost întrebat, ce ar fi văzut dacă m-ar fi privit? se gândi. Farurile se reflectau asemeni unor stele unele în altele, făcând plăcuţele argintii de pe boturile maşinilor să strălucească stins asemeni argintului-viu, asemeni cerului metalic şi alb al după-meselor de mai. Familia nu e un contract social, în schimb e un Stonehenge.
Totodată, familia e o casă, un acasă, însă de multe ori este o casă fără uşi, ori o casă cu aproape toate ferestrele zidite ca în ghetouri. Sau, dacă are o uşă, de multe ori este o uşă încuiată şi închisă, o casă pustie, o casă umplută de singurătate ca de mireasma cozonacilor scoşi din cuptor două zile înainte de Crăciun; sau, de multe ori, familia e o casă pe care o vezi doar de dinăuntru, aşa că simţi că nu ai şi nu poţi să-ţi faci o imagine validă asupra a ceea ce trăieşti, asemeni casei sau asemeni existenţei unui orb. Stelele sunt într-adevăr o familie, un Stonehenge de dimensiunile universului, o păpădie suflată de buzele lui Dumnezeu, acest copil curat, pe o distanţă de 14 miliarde de ani lumină, cum spun calculele, uriaşele ei seminţe plutitoare împrăştiindu-se prin întregul univers, prin tot universul. În intersecţie începuseră să cadă picuri de ploaie, blând, asemeni unei muzici de pian, după câteva minute pornindu-se puţin mai des şi tulburând bălţile de ploaie dintre şosea şi şanţul drumului. Acum ploua şi acum era doar un om în ploaie ca şi Mike Oldfield şi ploaia era frumoasă, ceva frumos, era ceva frumos să picure tot cerul pe tine, să ţi se scurgă tot cerul în ochi. Mulora le plac grătarele şi soarele, altora – probabil mult mai puţini – le plac ploile, aceste tăceri şi cerul, această Singurătate înconjurată de flăcări electrice şi noapte. Familia noastră e o chitară cu şapte corzi, se gândi el, făcând semnul autostopistului unei utilitare Ford care nu opri, iar băiatul rămase mai departe în ploaia ce cădea afară şi în cerul înstelat de gânduri dinăuntru. Maşina se îndepărtă destul de rapid pe autostrada în linie dreaptă ce ducea afară din Sebeş, cerul întunecat de seară era acoperit cu bulgări de vapori ce se spărgeau şi se amestecau asemeni aluatului. Deşi era întuneric afară, norii se puteau distinge pe ceruri, luminaţi de Lună printr-o spărtură în masa de abur ce plutea în atmosfera planetei acestea ciudate şi vii deasupra pământului şi oamenilor. Familia lor era un cântec, cântecul notelor şi acordurilor acelei chitare cu şapte coarde, ei erau sau măcar puteau fi un acord, o delicată septimă, un simplu Dm7, puteau măcar fi, dacă nu erau, cel puţin de cele mai multe ori. Iar el acum se simţea ca o coardă ruptă, ca o coardă lipsă la această chitară dezacordată care era familia lor. Ce ar fi putut Hendrix, ce ar fi putut John Lee Hooker, ce ar fi putut Segovia face cu o asemenea chitară, ciudată, dezacordată şi deteriorată; ce ar fi putut Vidul face cu familia lor dacă ar fi fost lăsat? De când sosise, doar vreo doi oameni traversaseră strada, probabil nişte oameni care de-abia scăpaseră de la lucru, poate de la vreun depozit de la periferia oraşului, oameni cu şepci chinezeşti, în haine cenuşii, nişte feţe golite de suflet. La întrebarea aceasta nimeni nu poate răspunde. Cum spune personajul lui Thomas Mann, în om, în majoritatea oamenilor, trupul ucide sufletul. În plus se poate spune că oamenii sunt un singur om, aşa cum un muşuroi de furnici sunt o singură furnică, aceasta e religia, o singură Furnică, un singur Om.
Yah Weh; cel care nu poate fi descris oricum ai încerca să o faci. Poate că aşa cum nu poate fi văzut, poate aşa nu poate fi nici auzit chiar dacă vorbeşte. Duh, spirit, noţiuni pe care nu le putem înţelege pentru că nu le putem procesa; în calitate de un ceva ascuns putem spune că el măcar din punctul nostru de vedere – nu există, şi mulţi o şi spun, mulţi şi trăiesc adevărul acesta orb. Însă există, există o problemă şi problema nu este asta. Problema este că, - din punctul lui de vedere -, noi existăm. Se poate ascunde, noi nu ne putem ascunde, oricine ar încerca să facă lucrul acesta şi să încerce să se ascundă va vedea ce spun aceste cuvinte, cuvintele tăcerii către băiat. Oare cum poate fi el când până şi un gândăcel care că să-ţi meargă pe degete are nevoie să se agaţe de şanţurile amprentelor tale, este atât de complex, cât de complex poate fi el, cel pe care nimeni nu l-a văzut şi pe care sufletul fiecăruia îl ştie în vârtejul yin-yang al acestui inseparabil paradox al vieţii, asemeni vârtejului alb-negru al timpului, această învolburare. Noaptea se mai limpezise, iar ploaia acum parcă era mai rară cu stropi mai mărunţi, aproape că nici nu-i mai simţea, având impresia că doar picură în intersecţia plină de lumini în travelinguri intersectate. Privea intersecţia luminată, luminată de felinare electrice şi faruri de automobile, de Lună, de oglinzile incandescente ale băltoacelor, însă parcă şi de altă lumină, o lumină ascunsă, şi – firul gândurilor sale ajuns aici -, conştientiză iarăşi sfinţenia pe care o găsise în acel loc, ori care îl aştepta acolo, sfinţenia care curgea peste tot în jur ca mierea umplând totul asemeni hexagoanelor fagurilor, umplând casele, strada, maşinile, oamenii, intrând oriunde găsea o deschizătură, cum umple mierea fagurele. Şi el era un fagure, şi el trebuia umplut de credinţă. Pentru că alegerea, alegerea metafizică – în acel loc unde, nemaiştiind nimeni, nici măcar autostopistul, singurul om prezent atunci în intrescţie dacă facem abstracţie de oamenii cu ochii pe jumătate închişi aflaţi în maşinile a căror trecere semăna cu nişte furnici pe o rămurică acoperită cu răşină şi doborâtă la pământ, cu sute de ani înainte, chiar acolo unde acum era mijlocul intersecţiei Sibiu-Cluj-Deva de la marginea Sebeşului, acoperit de zeci de straturi de asfalt, fusese altarul unei bisericuţe romano-catolice medievale, un loc unde timp de sute de ani rugăciunile s-au transformat în lumină nevăzută – acea alegere de care nu scapă nimeni, nu e o răscruce între plăcere şi etic, alegerea aceasta ce poartă marca înregistrată a atelierului Dumnezeilor, alegerea înlăcrimată este între tristeţe şi miere, ambele metafizice şi reale. Metafizic, adică etern; real, adică real. Picăturile de apă ce cădeau în jur făceau asfaltul să arate negru închis, reflectând galben stins luminile de faruri pătrăţoase ori rotunde aflate înaintea maşinilor ce rulau pe autostradă. Se puteau auzi sunetele a diferitor feluri de motoare, roţile mari ale tirurilor rotindu-se zimţat, aruncând stropi pe autostrada udă.
Dumnezeu. Noi oamenii avem tendinţa să negăm Dumnezeii, aşa cum poate întregul univers exterior ar nega ploaia, inexistentă din perspectiva lui, realitate pentru noi, pământul; ploaia care cădea asemeni lacrimilor, ce sentiment. Pentru cei vechi ploile erau lacrimile văzduhului, ale spaţiului gol, ale cerului, ale zeului nostru al cerului, lacrimi căzute din nimic, din gol, din nici un ochi, din solitudine, din zeu. Astfel plânsetul înăbuşit al ploii este o comuniune aşa cum şi lacrimile noastre de sare înghiţită sunt expresia înfrângerii în faţa dorinţei după comuniune, expresia durerii singurătăţii unei perechi de ochi, a unui suflet, a unui om.
Fiecare om cunoaşte singurătatea, singurătatea e domniţă peste întinderile pământurilor oricărei inimi, oricărui psihic, oricărui suflet uman. Putem numi singurătatea un somn, dacă se stabileşte că împărtăşirea şi comuniunea sunt trezirea din acel somn. Singurătatea e un somn al sufletului, o transă anesteziantă, o comă sufletească întinzându-se pe durata unei vieţi, când chiar viaţa poate deveni o rătăcire somnambulică între întunericul etern şi lumina eternă, între zi şi noapte. Pe lângă întinderea singurătăţii omului, universul e doar nufărul de raze al unei muzici de harpă, chiar şi moartea e doar un sărut al îngerului singurătăţii în ochii transcendenţi ai căruia şi binele şi răul îşi pierd sensul, spiritual, moartea nu începe la sfârşitul vieţii, moartea poate începe la fel de bine în primul moment în care în sfârşit deschizi ochii după primul sărut, deznădăjduit ca o ultimă doză, când deschizi ochii şi nu vezi nimic. Nu vezi nimic asemeni morţilor. Singurătatea e acel despotic rege asirian care te ţine în lanţuri de aramă, acel stăpân care va creşte tot ma mult în timp ce tu vei ajunge în cele din urmă un gândăcel strivit de tălpile lui, asemeni lui Gregor Samsa, dacă nu vei vedea ceva - orice - când vei deschide ochii, dacă nu vei vedea lumea, pe tine, pe Dumnezei sau orice altceva. Acum băiatul se gândi că poate nu-l luase nimeni la ocazie pentru că nu se rugase să fie luat. Totdeauna când făcea autostopul nu-l lua nimeni până nu spunea o rugăciune, cerând Dumnezeilor cerului să fie luat. Privind mecanic maşinile ce treceau începu să se roage. Trecură vreo două minute când fu întrerupt:
-Dă toţi banii ce-i ai la tine! spuse cineva care îl apucă deodată de mâini, ţinându-l strâns.
Privindu-l, văzu că cel care vorbise era un tânăr poate mai mare cu vreo doi sau trei ani decât el, beat. Avea o geacă luată din piaţă, nişte blugi noi turceşti, era tuns cu puţin moţ în faţă, iar în picioare avea nişte adidaşi de muşama Pumas luaţi tot din piaţă. Lăsând capul în jos, băiatul îşi compară pentru câteva secunde bascheţii negri Converse All Stars cu adidaşii celuilalt. Privind în sine observă că se speriase, dar nu îi era chiar frică încât să facă ce îi cere. Tăcu, fără să facă nimic. Dacă celalalt nu l-ar fi ţinut de mâini şi dacă ar fi putut, probabil că – în loc să-l lovească, cum probabil se aştepta celălalt – ar fi fugit.
-Hai, sclavule! Dă o sută de mii, cât ai!
Băiatul tăcu, îl privi cu nişte ochi de animal prins în capcană, tăcu şi privi în jos. Înăuntrul său se gândea agitat: ce fac creştinii acum, ce fac budiştii că tot veni vorba de ei, călugării sufi? Ce e nonviolenţa? A funcţionat până la urmă pentru Mohandas K. Gandhi, Martin Luther King? Se poate trăi prin nonviolenţă?
-Nu...
-Ce-ai spus?! Pronunţă uleios tânărul celălalt, aspru asemeni unui copil ce imită tonul părinţilor atunci când bate sau chinuie un copil mai slab decât el.
-Nu.
Tânărul beat îl apucă cu o mână de umărul drept şi începu să-l lovească, potolit. După un timp spuse:
-Hai, fraiere, dă-i şi tu! Dă, mă, că frate-mio îi poliţist. Hai dă, drogatule, îi spuse tânărul beat, lovindu-l. Hai dă, că te bat, io!
Care sunt cuvintele Filozofiei, care sunt impulsurile instinctului de supravieţuire, ce spune Înţelepciunea, ce spun Dumnezeii? Există un Dumnezeu care să salveze? Ori este pur şi simplu nevoie ca pumnii şi picioarele să te salveze? Trecu un timp în care nu făcu nimic şi doar fu bătut mai departe de tânărul acela beat. Nu era chiar aşa de rău. Ce putea să observe era că nu simţea nu ştiu ce durere şi, oricum, era bine că era încă în picioare. Ca la box, se gândi cu un zâmbet. Era un pic îngrijorat de ceea ce s-ar putea întâmpla mai departe dar „Domnul este păstorul meu” îşi spuse gândindu-se de ce, dacă tot practică nonviolenţa şi pacea în faţa conflictelor exterioare din viaţă, de ce nu poate aborda la fel şi conflictele interioare, dinăuntrul familiei. De ce se ceartă cu părinţii, de ce nu poate fi un sufi, un călugăr lama, un creştin şi la el acasă? Maşinile treceau zumzăind cu farurile aprinse în noapte, cu câte un semnalizator încă pâlpâind după luarea curbei şi intrarea în intersecţie, iar apoi se îndepărtau cu stopurile de pe spate luminând într-un purpuriu electric.
Era destul de greu, băiatul nu ştia ce ar putea să facă şi, de parcă şi aşa nu era îndeajuns de greu, tânărul beat începu să-l tragă, încercând să-l ducă după el spre centrul oraşului, probabil la fratele său. Nu se lăsă tras, aşa că după un timp individul renunţă, şi tot ţinându-l de umărul drept, începu să-i care la pumni, mai ales în coaste. Dacă aş povesti cuiva, se gândi băiatul în timp ce era bătut, despre modul în care am fost caftit cel mai probabil persoana aceea ar găsi destul de comic totul, de n-ar fi aşa de serios. Multe lucruri ce i se întâmplă omului sunt în acelaşi timp comice şi tragice, esenţa lor depinzând doar de perspectiva din care sunt privite. Probabil că adânc în suflet orice bătrân claun e un Lear înlăcrimat asemeni unui copil trist şi îngândurat, asemeni lui Kierkegaard, Jung ori triştilor copii cu trupurile distruse de foame ai Africii.
În timp ce era bătut băiatul se întoarse şi privi trotuarul de unde venise individul care îl lovea calm şi văzu că se apropie trei tineri. Tinerii erau trei băieţi şi o fată. Doi dintre ei, unul dintre băieţi şi fata purtau şepci de bumbac, băiatul avea o şapcă de baseball pe care scria un N şi un Y de la New York Yankees, iar a fetei era cu echipa de baschet Los Angeles Angels. Al treilea băiat avea capul descoperit şi avea părul tuns pâna la jumatate de centimetru. Toţi trei purtau nişte geci de toamnă puţin mai groase, geaca fetei era albă, iar baiatul tuns şi fata purtau blugi mai largi cu nişte buzunare puţin mai mari, pe când al treilea băiat cel cu şapca NY era îmbracat în pantaloni albaştri stins de trening Adidas cu trei dungi verzi-galbene. Toţi trei purtau pantofi sport de piele marca Adidas, iar fata avea la braţul drept o bandană în culorile roşu-galben-verde.
„Băieţaşi de cartier”, se gândi băiatul. Rapperii văzură ce se întâmplă, de când erau la o depărtare puţin mai mare şi probabil crezură că sunt doi care se bat, însă acum putură vedea că de fapt doar unul îl bătea pe altul îar celălalt nu făcea nimic să-şi schimbe mizerabila condiţie. Cel mai mare dintre tineri, cel tuns cu maşina, spuse:
-Uite-l pe Păvăluc. Ce se-ntâmplă, co? îl întrebă pe autostopist.
-Nu ştiu, răspunse băiatul. Dă-n mine că nu-i dau bani.
Imediat rapperii veniră lângă ei şi deodată băiatul se pomeni că nu-l mai ţine nimeni de bluză şi că nu mai este lovit. În schimb individul acela care îl bătuse căzu din câţiva pumni la pământ, datorită beţiei fiindu-i greu să se ridice. Tot încercând să se ridice se agăţă de geaca albă a fetei de cartier, care îl susţinu cu amândouă mâinile şi încet îl ajută să se ridice.
-„Pentru unii sunt poveşti spuse cu tupeu/ Nu stau s-asculte povestea din cartierul meu/ Unii sunt bine crescuţi, vin din lumea bună/ Nu suportă să asculte băieţii care înjură/ E scandalos, periculos să vorbeşti aşa ceva/ Poveşti cu bagaboante despre ce te-nvaţă strada/ Lumea vorbeşte mult şi face puţin/ Nimeni nu se-ntreabă de ce viaţa unora-i un chin, ” spuse fata cântând ori mai degrabă vorbind, foarte repede pe un ton voios în timp ce-l ajuta pe tânărul beat să se ridice, mângâindu-l tandru pe obraz când ajunse la versul al treilea, ca într-o inestimabilă şi cu neputinţă de înlocuit – nici măcar de îngeri - contribuţie feminină la această lume ţâşnită din nimic.
Când omul reuşi să se ridice în picioare ajutat de fată, tânărul beat se strădui să privească în jur, îl văzu pe cel pe care îl bătuse, îi văzu şi pe cei doi care îl bătuseră, o văzu pe fată care încă îl susţinea de mâini şi apoi, cumva parcă nehotărât între a cădea iarăşi şi a rămâne în picioare, găsi suficientă siguranţă de sine, şi – trăgându-şi mâinile din ale fetei – fugi cu o expresie supărată pe marginea autostrăzii, îndreptându-se spre centrul oraşului. Fata îi strigă din urmă nişte versuri, probabil continuarea cântecului:
-„Am făcut multe greşeli/ Nu vreau să le repet/ Dacă azi n-am câştigat/ Mâine nu vreau să pierd./”
-O zis că are un frate poliţist, cred că merge să vină cu el, spuse băiatul.
-Să vină, spuse cel cu şapca NY. Îi un alcolist amărât.
Apoi, pe neaşteptate, opri o maşină şi băiatul trebui să plece; tot ce mai reuşi să le spună celor trei tineri a fost „Mulţumesc! ”, înainte să se îndrepte spre maşina vişinie ce oprise. Înţelepţii întotdeauna au spus că nu putem şti şi nu ştim noi căile Domnului şi voia Lui. Dumnezeu probabil scrisese în cartea lui ca el să ia bătaia aceasta fără să facă nimic să o atragă asupra lui şi fără să încerce să scape de omul acela rău şi tot Dumnezeu hotărâse ca el să scape de cel ce-l bătea şi de fratele său, fără să facă nimic să scape, eliberarea şi libertatea să-i vină gratuit şi nemeritat, asemeni mântuirii. Privind înapoi, înainte să deschidă portiera din spate a maşinii văzu că cei trei tineri ce îl salvaseră era iarăşi pe trotuarul pietruit, cu spatele la el şi îndreptându-se spre oraş. Şi el urma să întoarcă spatele acelui loc şi sfinţeniei din acel loc, să se îndepărteze cum s-au îndepărtat toate maşinile ce au trecut prin intersecţie până atunci, dar fusese plăcut şi adevărat să meditezi în locul acela binecuvântat presărat de băltoace întunecate prin noroiul ud şi înstelat de punctuleţe de aur, un loc unde fusese apărat de rău cum avea să-i spună cândva în viitor o fată oarbă, unul din cei mai măieştri oameni ce i-a întâlnit, o biată cerşetoare, o ţigancă, o fată care nu vede însă care, - asemeni lui August Rush – poate să audă muzica universului. În timp ce-i privea pe cei trei tineri văzu că fata ridică de pe pavaj un casetofon nici mic nici mare pe care nu îl văzuse mai înainte, apăsă pe un buton şi apoi o văzu ajungându-şi prietenii din urmă şi plecând toţi trei înconjuraţi de cuvinte şi muzică:
-„Fiecare zi e o poveste/ O nouă speranţă în fiecare zi/ Aceeaşi poveste de cartier/ Şi mereu te întrebi...”
Apoi se întoarse şi intră în maşină.
-Mergeţi la Simeria?
-Da, Simeria... şi mai departe, spuse o femeie de la volan. Pe locul de lângă şofer se afla un bărbat cam de aceeaşi vârstă cu ea, amândoi având cam patruzeci şi ceva de ani. Închise portiera şi maşina plecă lăsând în urmă muzica, tinerii, amintirea şi sfinţenia locului acela de autostop, toate luminile şi întreaga noapte din împrejurimi. Acum pleca şi noaptea din Sebeş nu va mai fi aceeaşi cu noaptea de pe drum sau cu noaptea din Orăştie, noaptea râurilor din munţi nu e noaptea lacurilor, noaptea mării nu e noaptea pădurii. Pământul schimbă şi transmutează ceva atât de celest şi evanescent cum pot fi noaptea sau zorile. Scăpase şi de Păvăluc şi de fratele său.
Valurile nopţii acopereau oraşul, umplându-l de zgomotul talazurilor întunecate de vânt, noaptea acoperea oraşului, pe tinerii ce treceau strada cu casetofonul în spate, semafoarele mari luminate pe galben, bălţile negre sau galbene, ploaia, Pavel, plăcuţa cu „NU SE VIZITEAZĂ LUNEA”, Sebeşul cu fiecare străduţă a lui, norii luminaţi de Luna aprinsă, bălţile de aur topit şi orice altceva ar mai putea fi. Dacă şi-ar fi putut da seama ce gândeşte ar fi văzut că gândeşte că pe pământ trebuie să te păzeşti, ai nevoie să reuşeşti să te fereşti de atâtea lucruri, cum spun mulţi trebuie să ai ochii deschişi, trebuie să ai sufletul deschis şi să vezi asemeni unui discipol al Căii. Pentru a ajunge la celălalt mal al vieţii avea nevoie de o invariabilă în ecuaţia propriei existenţe. Ar fi văzut că gândeşte lumină. Asemeni luminii din mai bine de jumătate de sticla de vodcă pe care la cămin Matei Mărmăţoni i-o puse lângă pat după ce aflase că el tocmai se lăsase de băutură, cu vro două săptămâni înainte să-i spună că dacă îl mai priveşte ironic, îl ia la bătaie. Era un tip mare, Mărmăţoni, om solid, românaş verde, român din butuc, încă un om de care trebuie să te fereşti încă dinainte să-l cunoşti, încă unul care, asemeni lui, are nevoie să fie iertat. Ajuns aici băiatul îşi aduse aminte şi spuse în gând o rugăciune din cinci cuvinte după care spuse alta din şapte cuvinte, privind în acelaşi timp pe fereastra din partea dreaptă a maşinii. Mulţi ani mai târziu avea să vadă tăcerea, avea să vadă singurătatea, avea să vadă vidul, pietre verzi într-un râu de munte spălat de curgerea rugăciunii şi iertării, un îngheţat şuvoi venind din izvoarele uitării. Un râu în sufletul lui curgând printre pietrele uriaşe din munţi, în râu de lacrimi de fericire, un râu îngheţat curgând spre o nirvană hexagonală a crucificării în ale cărei ape mari peşti pântecoşi cu solzi de porţelan pictat stau nemişcaţi la patru centimetri deasupra nisipului şi bucăţelelor şi cioburilor de silex din apă. Pe bancnota de un dolar francmasonii au desenat ochiul deschis de deasupra piramidei, un ochi care fiind al lui Dumnezeu putem considera că este sursa reflexiei ce suntem fiecare dintre noi; în viitor el avea să să străduiască, inconştient, să închidă acel ochi, reflexia acelui ochi, să vadă măcar o clipă ce e înăuntru, care e reflexia dinăuntru, să vadă oricât de puţin până în eternitate lumina de la celălalt ţărm al yin-yang-ului miniat pe portulanul sufletului său.
Maşina înainta spre ieşirea din Sebeş prin întunericul serii de noiembrie. Ploaia încetase şi spărtura din care ardea Luna parcă se mai lărgise. Pe partea dreaptă a drumului în direcţia unde privea el, porţile săseşti se perindau unele după altele, cu porţile mari din lemn închise în rama de cărămidă tencuită. La casetofonul din maşina ce-l luase de la ocazie se auzeau nişte manele, oricum nu era prea atent şi nu asculta cele ce se petreceau în exterior, de fapt – inconştient – îşi asculta sufletul, un lucru asemănător pănă la un punct cu gestul medicului de a pune stetoscopul pe pieptul dezbrăcat al cuiva. Tot ce distinsese la un moment dat a fost doar – probabil un refren de manea – ceva ce spunea: „...nici loc mai sfânt ca dealul Clujului...”. Femeia de la volan şi individul de lângă ea vorbeau despre ceva, relaxaţi, iar el nu înţelesese despre ce vorbesc; camioane mari veneau din sens opus luminând tot interiorul întunecat al maşinii cu farurile lor mari, galbene. Interiorul maşinii era din când în când, - odată cu trecerea tirurilor – luminat ca sufletul unui Buddha; femeia deschise geamul din partea şoferului pe jumătate dorind să lase să iasă fumul de ţigară şi aruncă un ambalaj de ceva pe fereastra deschisă a maşinii, iar când în maşină se făcu frig roti cu mâna stângă manivela de pe portieră închizând geamul la loc.
Mai erau poate o sută de metri de case cu autostradă luminată şi după aceea aveau să iasă din oraş. Băiatul, obişnuit acum cu atmosfera din maşină privi mai atent în jur; primul lucru ce îl văzu au fost trei icoane mici de carton plasticat puse pe apărătoarea de soare din locul de deasupra şoferului, vizibile deasupra coafurii roşcate a femeii de la volan. Acum la casetofon se puteau auzi nişte manele cum se făceau mai demult cu un sunet strident de orgă electronică pe un ritm cibernetic, mereu acelaşi, exact, sintetic, fără nici o greşeală se poate spune. Deodată interiorul maşinii în care se afla băiatul fu luminat de farurile unui tir de 17 metri lungime care venise până aproape la vreo trei metri şi ceva în spatele lor şi acum se angaja în depăşire. Parcă tot automobilul în care se aflau ei se umpluse de şehina, avea să se gândească mult mai târziu. Femeia de la volan încetini, lăsând tirul uriaş, un Volvo, să treacă. Pe când camionul îi depăşea încet, băiatul văzu pe muşamaua tirului de pe remorcă un graffiti mare. Sub literele imprimate industrial cu firma companiei care era proprietara camionului „Day&Night Circle Inc.”, scris cu litere butucănoase şi groase ca nişte gogoşi, însă destul de distincte, cu spray galben pentru vopsit maşinile: „poate s-a născut şi El pe stradă”, iar dedesubt pe structura metalică a tirului ca şi pe muşamaua respectivă scria cu litere caligrafice, mai mic: „La Familia”, lucru ce îl făcu să-şi amintească de tinerii ce îl scoseseră din bătaie. Poate şi ce ascultau ei era aceeaşi muzică. Nu ştia; le cam încurca pe toate, lui îi plăcea albumul cu Louis Armstrong şi Duke Ellington în concert înregistrat în 1961, când erau amândoi destul de bătrâni şi, într-adevăr, destul de înţelepţi, - avea caseta. Tirul începu să întoarcă în faţa lor pe partea dreaptă şi acum se afla înaintea lor cu stopurile luminând dreptunghiular, carmin în noapte. Privind în jur văzu că se aflau în câmp. Părăsiseră oraşul.

2
Cuvintele lui Buddha

Zgomotul puţin hurducat al maşinii ce îl luase din Sebeş era fondul unor chicoteli estompate. Lumea era acoperită de întuneric şi oamenii nu puteau decât cel mult să stea cu ochii deschişi în întuneric. Şi cum spun cuvintele familiei oamenilor, a venit Corbul, a venit Omul, a venit fratele lui Gavriil, a venit Cel Ce Şi-a Deschis Ochii, a venit Înţeleptul, a venit Singurătatea Care A Auzit, au venit mulţi alţii însă lumea a continuat să rămână în întuneric. Şi cineva, unul din cei ce au venit, poate unul cu câini ori poate unul acoperit cu litere a spus scuipând – dorind să-şi dovedească adevărul – a spus că iertarea poate fi o lumină în această lipsă de lumină. A spus că iertarea nu va aduce lumina, însă iertarea poate aduce lumină, asemeni unei candele. Şi mitul familiei oamenilor spune că cei care au venit au spus. Iertarea e lumina care intră în tine, om întunecat, preschimbându-ţi chipul, de la cel de cimpanzeu cu suflet de demon, la altul. Corbul a văzut că oamenii din familia oamenilor erau răi, Omul a văzut că oamenii din familia oamenilor erau răi, fratele Îngerului, Cel Ce Şi-a Deschis Ochii, Înţeleptul, Singurătatea Care A Auzit, cei mulţi şi ceilalţi, cei care cântă cântecele vindecării, toţi au văzut şi arhitectura trupului delicat şi plin de răni al Iertării a luat locul statuii reci şi încremenite a Dreptăţii de marmură în acest templu. Aşa a fost, când a venit lumina. Acum şi tu ai în mâinile tale lumina. De multe ori, în minute de singurătate încerca să existe. A exista pentru el – a încerca pentru el – era, spiritual, să existe asemeni unei pietre mari încremenite în mijlocul râului asemeni unei pietre vii ce a prins muşchi pe curgerea tablei de go, ori asemeni unui samurai meditând în mijlocul bătăliei, înconjurat din toate părţile de yin-yang, de cele două şuvoaie ale nimicului şi anti-nimicului. A exista însemna – odată pentru totdeauna – a fi asemeni unei pietre, sufletul său să fie plin asemeni unei pietre. Însă pentru aceasta singura metodă ce funcţionase până acum fuseseră rugăciunile; nimic nu se compara cu ele. Găsise ceva asemănător cu ceea ce căuta într-un episod din „Doctor în Alaska”, dat la ProTV cu ani în urmă; Marilyn Whirlwind, fata grasă indiană; se lăsa umplută de existenţă, topită şi incandescentă până la adevăr, încât se poate spune despre ea că exista asemeni unei flori de colţ crescută sus pe pietrele din munţi, ori asemeni unei stânci acoperite de muşchi ud şi aproape negru mustind de apă în noaptea ce se risipeşte asemeni unei amintiri, existând de la începutul istoriei şi de dinaintea lui. În faţă cei doi oameni din maşină discutau despre ceva, însă băiatul nu era atent la cele ce vorbeau. Le spusese că nu are bani, făcuse ce trebuie, iar acum aştepta să treacă de bifurcaţia spre Cugir şi apoi de Orăştie şi să ajungă la intersecţie. Tăcea şi încerca să-şi facă sufletul să tacă; ori să se roage, ceea ce e totuna. Cumva încerca să-şi aprindă feştila sufletului de la bricheta de plastic albastru cu o mie cinci sute de lei a femeii de la volan ori de la chiştocul ţigării aruncate pe geam, ori de la înjurăturile omului de lângă ea. Afară, maşina era scufundată în întuneric până la celalalt capăt al universului, singurele lumini fiind două beculeţe pe bord, semnalizările unei Dacii gri care oprea înaintea lor şi Luna de afară, pâlpâind slab asemeni jăraticului unui foc de munte ce se stinge. Şi în puţinele stele ce se vedeau pe cer e scris că omul e cel mai îngrozitor animal atunci când lumina se stinge, scris că în viitor soarele va deveni un soare mort - cum mort a fost soarele cinci ani deasupra Auschwitz-ului -, asemeni nouă. Când negarea este zdrobită începe tristeţea, când tristeţea este crucificată şi ucisă începe viaţa. Şi rugăciunea, va începe odată rugăciunea, în această viaţă?
Dincolo de geamul maşinii se puteau vedea doar câmpuri în beznă, luminate de Lună şi de maşinile ce treceau, ori umbrite, negre de întuneric, pline de buruieni în partea de lângă drum, iar pe o porţiune de doi kilometri ogorul şi şoseaua fiind separate printr-un mic val de pământ, ridicat în ani de zile de aruncarea buruienilor moarte şi devenite pământ, ca la grădina lor de acasă. Femeia fredona vioi pe muzica de manea ce se auzea în maşină, totodată într-un fel cumva cu răutate, cu o expresie de răutate în gura care cânta printre dinţi:
-Ta, rao, ta, rai, ta, ta, tai, ra, ta...
În timp ce cânta uneori făcea gestul care imită tăieturile pe braţe, gest tipic pentru paranghelii şi discoteci de ţară. Întorcându-se la meditaţiile sale, băiatul îşi notă pe suprafaţa aspră a pergamentului sufletului său că dacă răutatea omului ar putea lua chip, dacă putea avea un chip, atunci chipul acela ar fi chiar chipul omului, chiar chipul lui. Un om orb care este vindecat, vede; şi, dacă, găseşte o oglindă, se vede şi pe sine. După o viaţă obişnuită trăită în acest cimitir care este lumea, credinţa face din tine un proroc şi-i urăşti pe toţi, cum spune Scriptura, şi te urăşti pe tine, cum spune Hristos. Dar dacă tot urăşti, şefule, nu poţi să mai urăşti. Cum era în basmul acela vechi cu Buddha şi cu Cea Plină De Ispite în care se povesteşte cum Buddha rătăcea ca un vagabond prin lume, ajungând la un moment dat în locul unde acum se află centrul oraşului Lhasa. Atunci, în vremurile acelea vechi se afla acolo doar un templu circular acoperit de sculpturi indiene. Toate sculpturile reprezentau femei fără nici un fel de îmbrăcăminte iar sus pe cupola templului se afla zeiţa căreia îi fusese închinat templul, o zeiţă a vremurilor vechi al cărei nume a fost uitat. Era un templu numit un templu al dragostei. Cei care făcuseră templul aveau credinţa că zeiţa coboară printre ei şi zeiţa cobora într-adevăr, însă nu putu fi văzută vreodată decăt de Buddha datorită faptului că de la Trezire Buddha avea vedere înainte. Zeiţa dansa goală pe golul sferic din mijlocul cupolei ce acoperea templul, iar templul era plin de oameni slabi, bolnavi, leproşi, buboşi, agitaţi, nefericiţi, şchiopi, toţi nenorociţii acelor pământuri care căutau vindecare în dragostea zeiţei pe care nu o putea vedea ori atinge niciunul. Zeiţa, dansând pe golul din cupola templului era albă, întunecată, galbenă, portocalie şi albastră în acelaşi timp. Cine ar fi privit-o putea să-şi dea seama că nu se gândeşte decât la un singur lucru. Sânii îi erau plini, pântecul îi era puţin ieşit în afară, iar cealaltă parte a trupului ei era o reflectare a primeia. Era zeiţa târfă care dansa deasupra globului templului plin de oameni nenorociţi căutând disperaţi un ajutor, stăpâna pământurilor ce îşi lua partea însângerată din fiecare suflet când omul îşi părăsea învelişul. Prin vrăjile ei l-a ridicat pe Buddha, Cel Trezit, lângă ea pe cupola semisferică a templului, stând amândoi pe golul de aer, zeiţa dansând ca Salomeea în jurul lui, atingându-l, acoperindu-i ochii deschişi cu mâinile ei catifelate, vorbindu-i în şoaptă, făcând să-i picure miere de pe buze, făcând ca întregul templu să se rotească orbitor asemeni unei mandale. Siddartha nu zicea nimic, doar stătea acolo, nemişcat, tăcând, sufletul lui tăcând sau rugându-se – totuna e. Târfa îl strânse în braţe şi – văzând că el rămâne tot nemişcat îi spuse:
-De ce eşti prost?
Tăcând şi cu ochii săi deschişi privind ochii închişi ai zeiţei, sufletul lui Siddartha rosti una din mantrele Trezirii:
-Nu nu vreau să ţin sânul tău în mâna mea
Pentru că sânul tău e plin de viermi
Nu nu vreau să ţin sânul tău în mâna mea
Pentru că mâna mea e plină de viermi
În acea clipă vrăjile se rupseră, halucinaţia se risipi şi templul fu rispit de vântul dinspre munţi asemeni unui castel de nisip năruit. Buddha stătu în acel loc pe o piatră mare în meditaţie şi rugăciune timp de şapte perioade de timp după care se ridică şi plecă pe drumul de lângă râu, locul acela fiind numit Lhasa după ce Buddha îl părăsi, un loc unde diavolii au pierdut cum spun literele aduse de ocean. Muzica ar trebui să fie la fel de frumoasă, chiar de nu mai eşti orb. Cum ar fi sufletul lui, dar de fapt nu sufletul, ci amintirile, memoria. Când intra în amintirile sale avea impresia ca amintirile sale sunt un întreg Bucureşti, plin de străzi ample cu clădiri mari ce fiecare pot fi un univers autonom de vechituri şi flashuri, cu tei mari foşnind din loc în loc, cu statui ale lui Eminescu şi ale eroilor sanitari morţi în Primul Război Mondial, străzi pentru care îţi trebuiau hărţi şi pe care îţi trebuiesc zile întregi să le străbaţi cu piciorul, ca în Ninive cetatea din care odată nu se mai curma jaful, străzi pe care poţi să te pierzi asemeni unui ban de argint în praful uliţelor din satul copilăriei. Nervurile ferigilor uriaşe ce erau amintirile lui erau un labirint, un uriaş labirint natural organizat de trecerea ciclică a timpului asemeni cercurilor concentrice în degradeuri din trunchiurile arborilor.
În buzunăraşul mic de la blugi din partea dreaptă avea un bănuţ mititel de aluminiu, un bănuţ de cinci bani din 1975. Era foarte mic, de aproximativ, un centimetru în diametru şi avea stema socialistă ca o coroană mortuară cu steaua roşie în vîrf pe o parte şi literele „REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA” şi inscripţia „5 BANI 1975” pe cealaltă; unul din banii cu care nu s-a putut cumpăra niciodată nimic, o amintire în metal - degradat şi acoperit cu un strat de oxid -a socialismului românesc. Îşi vârî mâna în mânerul fix al portierei de pe partea lui, degetele lui bătând darabana în plasticul polimerizat, ceva în genul unei linii melodice din „In The Air Tonight” de Phil Colins pe o linie ritmică din „De ce mă minţi? ”, bucată muzicală semnată Nicolae Guţă, dacă se poate aşa ceva. Cât despre comunişti, din România mai ales - pe ăştia din România îi ştia el -, au fost cum avea să spună cândva scotty372 pe youtube, “people who oppress are weak....”, - „oamenii care oprimează sunt slabi.” În România comuniştii au pretins că reformează întreaga societate şi că – de exemplu - dau libertăţi femeilor oprimate în servitudinea familială în societatea patriarhală, însă în fapt doar au adăugat unei sclavii, o alta. În societatea comunistă femeile mergeau şi la serviciu la stat, la un loc cu bărbaţii, şi în plus îşi aveau de făcut şi vechile îndatoriri, ca şi mai înainte în timp ce bărbaţii beau bere toată ziua şi se uitau la meci – oameni înapoiaţi. Ăsta a fost comunismul, bine că au dat gaură-n steagul ăla, ăia au fost nişte oameni deştepţi. Însă au fost oameni deştepţi şi în vremurile de mai demult, cum a fost anonimul din timpurile staliniste care a scris pe grinda de deasupra privatei din gară de la Şimand: „Căcaneam în gura lui Stalin.” Când lui bunică-su i-a povestit copilul său ce a văzut scris acolo, bunică-su Ştefan i-a spus: „Ăla a fost om deştept! ” Altă dată, atunci când a murit I. V. Stalin şi şi au fost adunaţi oamenii în căminul cultural, spunând – un politruc, probabil:
-Prietini, tovarăşi... a murit tovarăşul Stalin, părintele popoarelor, prietinul nostru... spunea activistul trist şi solemn asemeni unui corb de la masa prezidiului, neîndrăznind nici măcar să bea cu paharul cu apă dinaintea lui.
Tatăl său i-a spus lui Ştefan când s-a întors acasă i-a povestit cum doi sau trei bătrâni plângeau pe rupte, iar Ştefan a spus zâmbind:
-Mă, ăia plângeau de bucurie.
Privind în diagonala maşinii o putea vedea pe cea de la volan, o femeie blondă destul de frumoasă ce arăta cu doar cu puţin peste treizeci de ani. Într-adevăr era manelistă, însă era foarte dulce şi în acelaşi timp făcea impresia unei fiinţe foarte inteligente. Era genul de femeie asemeni unei ciocolate dark intense ce poate mulţumi atât omul cât şi sufletul omului, asemeni unui cântec şamanic în care pe măsură ce cânţi cântecul devine tot mai profund, mai adevărat asemeni cântecelor fără versuri îngânate în copilărie, alergând.
Maşina - cu roţile împroşcând cu zgomot apa din vreo două bălţi - trecu pe lângă o parcare cu câteva mese în noapte în care se aflau vreo opt câini fără stăpân, cinci dintre ei lătrând şi luându-se după ei, în vreme ce trei rămaseră cu boturile pe pământ. Într-adevăr, o femeie frumoasă se gândi el punând paharul de plastic alb înapoi pe sticlă, Doamne, dar cu mine nu merge aşa. Pe un căutător al deşertului trebuie să-l cucereşti, nu merge ca şi cu toţi deznădăjduiţii pământului. Când o să scriu un roman despre viaţa lui Felix Mendelssohn-Bartholdy şi o să iau pe el Premiul Nobel pentru literatură, ori măcar când o să câştig pentru el un milion de dolari atunci o să mă mai gândesc asupra acestui lucru, căci nu? eu sunt Andersenul acestui oraş, este vreun altul? Mai ales că un artist dispreţuit, dacă mai este şi batjocorit nu poate fi decât îngâmfat. Căci şi mie din lucrările dentare ale batjocurilor mele de azi se va construi bronzul de mâine, când voi fi iarăşi ţărână, căci ăsta e destinul tuturor Andersenilor, aceşti nenorociţi, dar toate se duc la un loc cu excepţia sufletului care merge altundeva; dar unde? Unde au mers toate sufletele până acum? Care e locul acela misterios unde nu vrea să meargă nici un om înrăit, acea cameră 101 sau acel loc, acel cer înflorit. Trebuie să mă cucereşti, Doamne, dacă vrei să mă ai; cum şi eu a trebuit să te cuceresc, Dumnezeule, când am vrut să te am, spuse el în gând.
Alergând în acele vremuri de ignoranţă sacră şi fericire, vremuri în care se juca ţic cu îngerul păzitor, vremuri în care Hristosul venea la capătul străzii - ca în vechea Galilee – pe lângă H7, blocul cu ţigani cu tencuiala roşie prăbuşită. Vremuri în care nu coborâse de pe vârfurile munţilor şi în care la fiecare pas Tăcerea îi vorbea spunându-i:
-Ai grijă, copile, acesta e un abis.
Căci se poate observa cum copilăria ca şi dependenţa de heroină au acces la o stare mai pură a conştiinţei, mai apropiată de realitate, - orice s-ar zice -, în care fericirea, Dumnezeirea şi existenţa sunt una, sunt conţinutul aceluiaşi sentiment sferic de magmă incandescentă, asemeni vâlvătăii izvorului de munte. Neştiind ce caută şi numind acea neştiinţă plăcere, urmărind-o în călătoria ei către apus, toţi drogaţii inconştient caută această trinitate a existenţei, murind de altfel odată ce ating apusul, fără ca măcar s-o ştie vreodată – din punctul nostru de vedere – cunoaşterea acestor lucruri fiind lăsată pe seama talmudiştilor şi fraţilor lor. Câte despre copilărie şi copilăria trebuie redusă treptat din sistemul nostru asemeni unei substanţe puternice căci altfel pierderea ei ne-ar distruge, iar de parcă asta n-ar fi îndeajuns, o bilă plină de drogul ăsta mirific al copilăriei noastre ne-a fost injectată de Supranaturali pentru totdeauna în bulgării inimilor, căci cum se spune în lumea noastră: în general drogaţii nu se pot lăsa; rămânem copii de-a pururi într-un fel, noi cei pe care Hristosul de carne şi duh împreună cu restul lumii din afara conştiinţelor şi trupurilor noastre, ne numesc fericiţi. A fi ucenic al Căii implică toate acestea şi implică să fii mai fericit decât un drogat oricât ar fi el de injectat, fiindcă religia în genere e o toxicomanie iar Hristos e doza supremă.
Brusc femeia se întoarse căutând ceva pe bancheta din spate a maşinii, iar băiatul putându-i privi chipul în lumina farurilor din afară putu să constate că era frumoasă, era leită cu fata de la CC Catch, cum e în videoclipul „In The Backseat Of Your Cadillac”. Era frumoasă, manelistă şi frumoasă; probabil că era ceva în legătură cu asta. Era vopsită blond şi avea părul lung până la gât, pieptănat cu cărare pe partea stângă. Avea tenul alb şi era foarte frumoasă, iar în urechi avea nişte cercei mici din aur ca două jumătăţi de sferă şi rujul foarte subţire acoperea nişte buze minunat de atrăgătoare, atât de frumoase încât nici nu aveau nevoie să zâmbească pentru a fi pline de lipici. Domnişoara de la volan era parcă îmbibată de feminitate, cu expresia chipului venind de pe partea feminină a vieţii, cu un chip atât de tânăr şi de neted şi cu ochii precum două săruturi în care nu mai ştii care eşti tu şi care e ea, totul spunea că fumatul era doar un moft şi nu o patimă. Femeia era îmbrăcată cu o bluză neagră din material 60% sintetic, mai subţire, bluză ce urca până la gât iar peste purta o geacă intr-un amestec mov şi roz cu fermoarul închis aproape până sus. Asta era tot ce vedea. Cât despre frumuseţe cândva avea să aibă o epifanie a frumuseţii, un moment asemănător în care îşi simţise privirea ca fiind cumva înstelată, dar nu înstelată, rombică, ca doi rombi albaştri-indigo-pastel în afara ochilor lui, asemeni privirii saltimbancilor, Arlechini şi Colombine, însă asemeni unor saltimbanci ce se pregătesc să meargă cu camioanele lor în cer. Nu era el aşa frumos, fusese doar o epifanie asupra frumuseţii. Însă, în schimb, când priveşti în Ochii lui Dumnezeu, ochii tăi devin la fel de frumoşi pentru că sunt oglindirea Ochilor lui Dumnezeu. Iar în acele binecuvântate momente eşti şi tu un zeu, cum spun în versuri alternate Scriptura şi Teologia, cum vor fi prietenii îngerilor printre îngeri. Privind-o pe femeia aceasta, băiatul medită că o femeie poate fi o cărare ce se intersectează cu ea însăşi într-o multitudine tridimensională de planuri încât să nu mai ştii unde te afli, omule, gândindu-se că poate ai fost şi în cer dar că n-ai cum să ştii pentru că această cărare e un labirint asemenea unui ghemotoc de aţă încâlcită, ca în labirinturile de linii din revistele pentru copii tipărite în România înainte de 1989.
Dacă n-ar fi fost atât de noapte şi s-ar fi putut privi în oglinda retrovizoare de pe partea sa a maşinii şi dacă s-ar fi putut distinge în ea, băiatul ar fi văzut o frunte hamletiană, o pereche de ochi întunecaţi ca două frunze gemene pe un lăstar în noaptea ielelor, două buze tăiate în marmură, un nas cam mare şi puţin cârn, în vânt şi un păr soios de poet romantic. Şi dacă ar fi putut să privească înăuntrul chipului său ascuns în noapte ar fi văzut fotografia în nuanţă sepia a unei amintiri, poate nu atât de veche după criterii obiective, însă din subiectivitatea sufletului dintr-o vreme binecuvânată, din copilăria sa în care primăvara ningea cu petale, o vreme pe când era copil şi pe când era mai mult decât ce este acum; acum într-adevăr credinţa îl face zeu, însă atunci puritatea şi copilăria sa îl făcuseră nemuritor, un nemuritor între nemuritori, asemeni lui Duncan McCloeud, Munteanul. O amintire plină de raze care îţi mai pune blocul imens de piatră al unui altar sacru în psihic, stabilizându-te, o amintire ridicată din fântâna uitării, asemeni pumnilor plini de apă, în această noapte al cărei amurg îl prinsese în vreme ce trecea prin centrul Aiudului. Ieşise afară într-un amurg de iunie târziu ce oglindea un televizor Grundig ce emitea Zona Crepusculară, iar pe aleile din faţa blocului lumina era scurtcircuitată, înserarea era asemeni miezului unui neon scurtcircuitându-se, aprins şi stins în acelaşi timp şi când se întâlni cu ceilalţi copii şi cu Luzio de Lothario, un copil italian, băiatul unor vecini cam cu trei ani mai mare decât el, toţi deveniră un singur pluton cum cei mari şi singuri niciodată nu pot înţelege.
Povestiseră şi se plimbaseră pe aleile şi pe drumul asfaltat dintre blocuri şi râu, Galbena, râul îndiguit ce trece prin oraş. Era vremea când la radio se dădea Milli Vanilli şi Jennifer Rush şi viaţa parcă era mai liniştită. Ţiganii din H7 cântau cântece din „Şatra se ridică la cer”, Luzio şi Grizli nu învăţaseră încă să vorbească ca jamaicanii, iar vecinele de la bloc nu erau aşa de bătrâne. După un timp afară apărură liliecii, zburătăcind sacadat prin semiîntuneric şi la toţi copiii de afară le era frică să nu li se agaţe în păr.
-...m-aş duce acasă, aş pune apă fierbinte în lighean şi mi-aş băga părul în apă, iar când liliacu ar muri ar da drumul la gheare şi mi s-ar descâlci din păr, spusese copilul, care avea părul puţin mai lung ca el sau ca ceilalţi care erau bretonaţi, cum erau tunşi atunci copiii.
Pe maşină ploaia căzuse uniform cu sunet de darabană, în întuneric arătând în parte asemeni unor hărţi de sticlă - în porţiunile în care geamul nu era spălat aproape complet de picăturile mari şi grele de apă ce cădeau din cer, -
străbătută de firişoarele picăturilor de apă arătând asemeni unor vase capilare, ori asemeni unor ramificaţii de nervi, ori unor nervurilor vegetale din holograma verde a frunzelor de brusture ori de ficus, ori asemeni unor râuri fotografiate prin telescopurile unui satelit. Timp de vreun kilometru şi jumătate după ce ieşiseră din Sebeş, după care, după o perioadă intermediară în care se înjumătăţi în densitate, încetă. Li se împlinise visul oricărui copil, păşiseră afară din ploaie. Apoi mai târziu când merseră pe drumul de lângă bloc, a fost un moment sacru pe care nu îl putea înţelege sau cuprinde însă pe care îl putea simţi, cum simţi muzica ascunsă în zgomotul oraşului. Mergeau pe lângă zona verde pe care încă nu fusese parcată nici o maşină, nu erau probabil nici garajele dintre blocuri pe atunci, însă asta nu-şi mai amintea. Dincolo de drumul pe care nu trecea nici o Dacie, Râul bolborosea neînţeles:
-Eu am fost şi am văzut Marea Din Lacrimi, eu am fost şi m-am pierdut în ea şi apoi am renăscut din ea. A fost odată ca niciodată un duh nevăzut şi fără început nici sfârşit. Duhul acesta i-a facut pe oameni din nisip. Oamenii erau pe pământ. După ce au fost făcuţi oamenii au plecat de lângă duh. Nu îi ascultau glasul şi nu îi interesa ce ar avea el de spus. Duhul stătea în cer, umplându-l, şi plângea – nici un om nu ştie de ce sigur. Plângea ca un copil căruia îi fug jucăriile departe, fără să le mai poată ajunge. Şi lacrimile duhului au căzut pe pietre şi nisip până s-au facut toate mările nesfârşite şi uriaşele oceane ce le vedem în jurul nostru sau înăuntrul nostru. Eu am fost şi am văzut Marea Din Lacrimi. Eu am fost şi am văzut Marea Din Lacrimi, eu am fost şi m-am pierdut în ea şi apoi am renăscut din ea. Eu am fost şi am văzut Marea Din Lacrimi. Eu am fost şi am văzut Marea Din Lacrimi, spunea incomprehensibil curgerea apei murdare a Râului, în gura mea e glasul mării.
Era o întunecare încâlcită în nucul mare din faţa blocului şi în plopii ce au fost tăiaţi mai târziu, o întunecare cu puţin înainte de noapte. Nici nu se mai vedea bine şi el chiar se împiedicase într-o groapă lovindu-şi genunchii până la sânge pe asfalt şi pe urmă când merseseră acasă Luzio spusese în timp ce intrau în scara întunecată care nu avusese becuri ani de zile în vremea comuniştilor şi după Revoluţie şi nici cele două felinare din faţa blocului un funcţionau. Urcau pe treptele scării B şi Luzio le spusese că atunci când se întunecă vede fantome, nici astăzi un putea fi sigur dacă Luzio atunci vorbise serios sau doar în joacă. Apoi pe când mergeau în casa scării plină de întuneric Luzio spusese:
-...şi când cobor treptele, aici – şi făcu un semn ca să arate prin întuneric colţul casei scărilor de lângă uşa mereu închisă cu lacăt a uscătorului -, aici mă gândesc că ar putea fi o fantomă. Urmă o pauză după care Luzio spuse: dar nu mă tem, că mă gândesc că nu poate să-mi facă mai mult decât să mă omoare, şi atunci am scăpat de ea, copilul care era el atunci şi poate şi ceilalţi băieţi gândindu-se în timp ce urcau treptele luminate dintre parterul blocului şi etajul unu cât de curajos era Luzio, împărtăşindu-se şi ei din curajul lui, asemeni probabil băieţilor familiilor ce locuiau în peşterile din vremurile de demult adunaţi în amurg în jurul eroilor lor.
Nişte vremuri magice, în care se mira că de ce are trup de ţărână însufleţită şi că de ce nu are trup de aur şi argint, de diamant şi de cristal, de lumină şi de raze, inconştient cu mintea lui de copilaş simţind nevoia trupului de glorie promis de Scripturile cu filele acoperite de litere; nişte vremuri magice într-un loc plin de sacralitate în care încă nu avea habar că toată lumea sa e un târg nenorocit plin de târgoveţi şi târgoveţe, şi colcăind de târgoviciori, - dimpotrivă pentru el în vremurile acelea blocurile văruite ale Haţegului său preaiubit era o Mecca plină de Ka’abe pline de imanenţă, în care Râul îngâna cântece în fiecare ceas de amurg ori înnoptare sub stele, cântece şi rugăciuni pe care trebuia doar să le înţelegi şi să le asculţi, un lucru ce lui i-a luat zeci de ani până măcar să desluşească măcar ceva din curgerea apei, dar totodată o vreme de tablou de Marc Chagall a copilăriei când era atât de uşor, trebuia doar să stai pe malul apei şi să auzi cântecul Râului: -Aceasta e o rugăciune pentru păzirea minţii, Aceasta e o rugăciune pentru păzirea minţii tale. Mintea omului nu e o stâncă, mintea omului nu e beton armat; mintea ta e o pânză de păianjen, udă. Mintea omului nu e o stâncă, mintea omului nu e beton armat; mintea ta e o pânză de păianjen, udă de rouă în vânt; diavolii sunt vânt pe pământ, Hristos este Vânt Sfânt. Aşa că pleacă-ţi fruntea în munte, Aşa că pleacă-ţi fruntea în apă, înalţă-ţi de vrei mâinile în Vânt, fruntea ochii şi uriaşul somn indigo din Mureşul sufletului înalţă-ţi spre cerul electric; cere păzirea minţii şi cere păzirea minţii tale, cere păzirea minţii şi cere păzirea minţii tale. Aceasta e o rugăciune pentru păzirea minţii, acesta e un cântec pentru păzirea minţii tale. Cere păzirea minţii şi cere păzirea minţii tale, cere păzirea minţii şi cere păzirea minţii tale..., - în adevăr un oraş trăgându-se din târgurile lui Isaac Bashevis-Singer şi nedeosebindu-se în esenţă deloc de ele în care nu se află nici un om înţelept, nici unul măcar, toţi sunt ca şi el, un târg în care înţeleaptă e doar noaptea, tăcuta noapte.
Spre deosebire de prezent despre care un bătrân al Patericului a mărturisit că adoarme în păcat şi se trezeşte în păcat asemeni Prorocului, prezentul lui şi al oricui – al oricui de pe aici măcar, cel puţin de când a murit Arsenie Boca -; copilăria lui probabil asemenea tuturor copilăriilor fusese o vreme plină de sacralitate cum după aceea nu mai fusese o alta în care Dumnezeu era asupra sa ca un talith în vreme ce era îngenuncheat asupra peretelui de rugăciune acoperit de două iconiţe micuţe de copil una în culori iar cealaltă în întregime de metal, cel dinspre vest, fiindcă peretele dinspre est era ocupat de mobilă în întregime; - era amuzant că în copilărie cândva între perioada de după ’86 până în ’89 se rugase ca să fie şi la ei în estul planetei ca în vestul planetei, cum era în filmele de la Telecinemateca -. O vârstă a vieţii în care Dumnezeu acest Necunoscut era Cineva din familie, o vârstă a vieţii despre care simţise dintotdeauna şi întodeauna că nu ar trebui să se sfârşească niciodată aşa cum textul unei Scripturi nu se sfârşeşte niciodată.
În schimb orice perioadă de timp, fie aceasta şi copilăria care este vârsta sacră a omului în care fiecare făptură are acces – în plan subiectiv bineînţeles – are acces la sfinţenie, pentru a nu se sfârşi niciodată ar trebui să intre într-un tipar circular, ori de cercuri concentrice, spirale cel mult în care sentimentele, gândurile, speranţele şi dezamăgirile se repetă, aproximativ în acelaşi fel ori în progresia unor variaţii. De aceea florile se aseamănă cu fulgerele şi nu cu roca sedimentară şi de aceea apa în stare pură produce fulgere şi nu şisturi calcaroase. Faptul că electricitatea şi vegetalul au acelaşi tipar arată că există un tipar al existenţei şi că florile - în întregul lor şi nu când sunt retezate şi aruncate la gunoi – sunt nişte fulgere materializate, iar fulgerele sunt nişte flori evanescente şi de neuitat, asemenea oricăror revelaţii. Copilăria fusese o vreme curată care a durat câta durat, o vreme în care el – spre deosebire de restul vieţii sale – parcă nu fusese condiţionat de limite, o vreme în care dacă şi-ar fi propus, ar fi putut deveni chiar şi Buddha, de ce nu, un copil poate orice.
Dincolo de parbrizul maşinii nu mai ploua însă cerul era tot înnorat, chiar şi Luna îl privea acum îndrăgostită prin vălul Sulamitei. Oamenii din maşină acum tăceau, ca şi el. Femeia nu mai cânta, pe bărbat nu-l vedea dar îl auzea cum numără bani, se putea auzi foşnetul hârtiilor.
-De cât îs? îl întrebă femeia.
-De o sută, răspunse omul de lângă ea oprindu-se şi apoi continuând să numere şoptind şi dând din cap la fiecare bancnotă. Probabil că voia să-şi cumpere o drujbă, maşină sau tractor, se gândi băiatul. Nu putea aproxima ce fiindcă nu ştia dacă bancnotele ce le auzea foşnind erau de o sută de mii ori de o sută de dolari, dacă pe ele era imprimat portetul lui Nicolae Grigorescu ori al lui Benjamin Franklin. Trecură pe lângă nişte salcâmi scufundaţi în noapte, cu ramurile pe jumătate pleşuvite de frunze. Stătea în tăcere în maşină privind noaptea de afară şi gândindu-se; se gândea că în copilărie fusese atât de ignorant şi atât de fericit, acum era tot ignorant însă acum era atât de nefericit în lumea aceasta cât trebuie să fie de nefericit probabil un gândăcel ce tocmai a fost vârât de viu şi fixat într-un insectar.
În puţinele dăţi când încercase să-şi imagineze ceea ce se întâmplase în dimineaţa aceea, el îşi imagina că e noapte. Fusese un caz de maplraxis din partea medicului său de la Cluj. Maşina de salvare gonea prin întunericul nopţii spre o anumită localitate din judeţul său, în care un biet copil nefericit nutrea convingerea existenţialistă şi eronată că sinuciderea, o altă formă de eutanasie, este legitimă în faţa pseudo-tragediilor vieţii, această Moiră ce refuză iubirea neiubiţilor acestor lumi, în speţă el. Şi fusese îngozitor, şi la sârşit te gândeşti poate face omul ceva pentru sine şi util pentru a-şi schimba starea, poate face omul ceva pentru sine altceva decât să se roage? Chiar şi mersul în pustie, meditaţia ori transcrierea propriului suflet pe scoarţa de mesteacăn a altui suflet sunt fără de nici un folos ca şi Patericul egiptean dacă sufletul acela nu cântă cântecul unei rugăciuni; dacă nu sufletul nu e cel care îţi strigă, nu te vei face niciodată auzit orice ai face, dacă sufletul nu e cel care cheamă, nu vei primi niciodată, orice ai face şi nu vei fi primit. Aşa că, să-nceapă rugăciunile, îşi spuse; să-nceapă fericirile. Luna era acoperită de nori acum, nişte nori luminaţi imaterial ca în tablourile lui El Greco, misticul spaniol, sinteza picturală între Orient şi Occident. De oglinda retrovizoare atârna un zar mare de plastic galben, aproape rupt în două.
-Îi bun, spuse femeia apăsând pe Eject, scoţând şi întorcând caseta. Pe cealaltă parte era Guţă. În nici un loc nu se simte starea de sensucht mai bine decât la o paranghelie mare cu toţi tovarăşii lângă sufletul tău, cu multă votcă, femei care dau din buric trăgându-şi fustele mini şi un morman de sticle sparte în capul duşmanilor.
Femeii de la volan îi sună mobilul. Acum vorbea ceva cu cineva, spunând deseori „nu” şi „da, ştiu” şi privind-o, înconjurată de electricitatea autostrăzii măturate de aerul nopţii şi în acel clarobscur al feminităţii, femeia parcă se preschimba cumva înaintea lui, cumva parcă toate femeile pământului veneau să umple frumuseţea ei, făcându-i trăsăturile să-i strălucească asemeni unei noi constelaţii desluşite în vis, femeia arăta de parcă magnetismul de iubire al privirii ei era un cer înstelat şi întunecat, buzele ei erau parcă lichide, ca şi cum ar fi fost tăiate în vin. În părul ei cromatic erau fire din părul fiecărei femei de pe pământ şi din timp. Gura ei lipită de telefonul ei celular primitiv, susţinând o conversaţie, emitea pe un fond de violoncel gama tuturor sunetelor ce au înfrumuseţat vreodată vreo gură de femeie din istoria femeilor, nici măcar mâinile care ţineau volanul de plastic şi telefonul nu mai erau de trup plin de binecuvîntat estrogen, ci de lumină de fildeş, de parcă femeia de la volan era Nefertiti. Era un arhetip. Ca oricine.
Încercă din nou să se roage însă mintea îi era obosită şi parcă golită de sentimente, cum este golit de monezi portmoneul unui bluesman. Se afla într-o stare de tocire sufletească asemănătoare zilei în care a stat la baraca lui Cristi, aşezat la masa vopsită cu grund amestecat cu smoală şi peivind o baltă în drumul neasfaltat asemănătoare cu insula pe care se află statele Haiti şi Republica Dominicană, despărţite fiind de o linie verticală produsă de reflexia şi refracţia luminii. Haiti reflecta pe toată suprafaţa liniile verticale şi orizontale ale unui gard de fier ruginit, zăbrelele întinzându-se doar pe jumătate din suprafaţă şi harta Haiti-ului arătând ca două treimi dintr-un tricolor de gratii şi zăbrele, iar picăturile de ploaie ce începuseră să tulbure balta aproape că îi cădeau şi în pelicula privirii, tulburând-o ori limpezind-o, cine poate şti?
Deasemenea în reminiscenţele copilăriei Heruvimul îngenunceat lângă Mormânt, lângă Cruce spuse nepătruns cu ochi închişi asemeni Arhimandritului de vederea unei alte lumi şi fruntea plină de raze, albă de lumină:
-O Mamă, un Copil şi un Mormânt. Toamnă galben arzând. Pe Mormânt sunt frunze de aur, în părul Copilului sunt frunze bizantine, în ochii Mamei iubirea şi frunzele se amestecă cu lacrimi. Şi Mama îi spune Copilului să ţină lumânarea şi să apere lumina de vântul de Noiembrie. Copilul păzeşte flacăra aşa cum îngerii îi ţin pe oameni în braţe apărându-le sufletele. Şi e Mormântul galben acum de frunze, Mama indescriptibilă şi Copilul meditând.
Aripile lui de flacără de lumină albă cădeau mari până la pământ, sabia cu două tăişuri o ţinea pe genunchi, iar El şi Mormântul erau una. Imprejur era luminaţie, tot cimitirul în amurgul târziu era plin de lumânări de ceară aprinse, doar la ei la Mormânt ardea Îngerul, într-un moment când el rece şi cu sufletul uscat, neputând să simtă nimic, îmbrăcat cu o bluză neagră Nike înţelesese că oamenii nu vor fi niciodată îngeri, nici un om nu va fi niciodată înger, nu e în puterea unor biete dobitoace cu suflet, mamiferele nu vor fi nicodată ca Vestitorii, ca să fii Înger trebuie să fii făcut pentru asta, e ca în baschet. Oamenii să fie bucuroşi de pot fi oameni, şi-a spus mult mai târziu privind sabia de lumină a Heruvimului în armură de scântei, cu plete de oţel lichid şi cu ochi de flăcări, incandescenţi cum era odată laminorul la Hunedoara. Şi aşa orbit cum fusese în vremea acelei viziuni şi cât de ruşine îi era privind în jur la oameni care trăncăneau lângă luminile de 1 Noiembrie puse lângă morminte – dacă nu s-ar fi gândit la ce ar fi spus oamenii şi-ar fi scos adidaşii din picioare şi ar fi îngenuncheat lângă Îngenunchere, însă până şi în cele mai clătite viziuni era speriat de gura lumii, cât de adevărat era acest lucru. Doar stătu acolo până se întunecă încet ca într-un fade to black de film şi ieşi din cimitir la lumina stelelor ori poate a lumânărilor, lăsând copacul de lângă Mormânt în urmă, lăcându-şi Călătoria în urmă, asemeni Ciocârliei care coboară în noapte lăsând Cerul ce se ridică încet şi cosmic în urmă până când Cerul incandescent va coborî iarăşi la ea, asemeni unei Ciocârlii îmbătate de Cer de este adevărat că sufletul lui face parte din Ciocârlii.
Cum să te rogi când în grelele şi rarele momente de singurătate când încerci tot ce poţi face e să baţi darabana sau să faci beatbox? Poate că un prim pas, se gândi băiatul mulţi ani după drumul din seara aceea, e să nu te mai consideri important tu sau orice faci tu, nu ca acel muzician de culoare ce a făcut un cântec cu Alicia Keys plin de un sentiment al importanţei de sine, un sentiment greşit; un cântec rap trebuie să fie un cântec rap, asemeni întregii arte are nevoie să fie un nimic inexplicabil şi fără pretenţii, de aceea W e mai bun ca E, deşi poate că nici nouă nici celorlaţi critici de artă nu ne convine. Rugăciunile – asemeni templelor greceşti – trebuie să fie simple asemeni genţianelor şi de nepătruns asemenea lor de aceea o inimă mândră nu poate fi pământ pentru ele şi de aceea – deşi este pământ – un psihic mândru nu poate fi pământ, nu poate fi ce trebuie să fie.
Pe banda casetei muzica de manea se întrerupse şi după câteva secunde de fâşait începu nişte muzică franţuzească, în care o femeie cânta şi un bărbat vorbea în acelaşi timp:
-„...Encore de mots toujours de mots les mêmes mots/ Je n’sais plus comme te dire/ Rien que des mots/ Mais tu est cette belle histoire d’amour que je ne cesserai jamais de lire/ Des mots faciles des mots fragiles c’etait trop beau/ Tu est de hier et de demain De toujours ma seule verité/ Oui bien trop beau...” banda începu iarăşi să fâşâie.
Citise undeva intr-o carte, nu mai ştia unde poate în cartea cu Werther, ori cu Gregor Samsa, ori în jurnalul Virginiei Woolf ori în postumele lui Georg Trakl, poate în addenda la filmul lui Dreyer despre Ioana d’Arc, nu mai ştia unde, oricum era un basm expresonist, un film german al anilor ’20 al cărui subiect era o continuare a cărţii „Suferinţelor tânărului Werther” a lui Johann Wolfgang von Goethe. În film Werther după ce se sinucisese din dragoste ajunge în iad însă prin intervenţia unuia din îngeri este trimis în purgatoriu, iar pentru el purgatoriul are forma unui ospiciu. Din cauza iubirii sale neâmpărtăşite simte nevoia să moară şi este legat de pat ca să nu se arunce pe fereastră. În acea bulboană de suferinţă, din toată frumuseţea şi din toate lucrurile ce le avusese înainte mai avea doar o Biblie veche, iar unul dintre cei ce trebuiau să fie vindecaţi în purgatoriu, un Zigeuner, îi citi din ea ceva, nu-l întrebase ce îi citeşte. Biblia i-o adusese în purgatoriu chiar Iov. Şi după ce condamnatul din purgatioriu îi citise, Werther mâncă acea Biblie şi poarta grea a purgatoriului se deschise, deschisă de mîinile îngerilor care îl ajutaseră să păşească în lumina de afară. Da, era un film, un film expresionist german alb-negru, plin de umbre cinematografice şi pictural de lumini.
Pe casetă, după căteva minute de fâşâieli alternate cu note de manele, cântecul franţuzesc începu iarăşi:
-„...Moi les mots tendres enrobés de douceur se posent sur ma bouche mais jamais sur mon coeur/ Une parole encore/ Parole parole parole/ Ecoute-moi/ Parole parole parole/ Je t’en prie/ Parole parole parole/ Je te jure/ Parole parole parole parole parole encore des paroles que tu sêmes au vent/ Que tu es belle/ Parole parole parole/ Que tu es belle/ Parole parole parole/ Que tu es belle/ Parole parole parole/ Que tu es belle/ Parole parole parole parole parole encore des paroles que tu sêmes au vent.”
Demult, pe când toţi oamenii erau Copii a fost pe pământ un trib de Copii care au vânat în fiecare seară în Pădurea de Urşi a Cerului. Tot cerul nopţii era un crâng înstelat pe ale cărui cărări alergau greoi urşi uriaşi cu labe groase cu gheare mari şi tăioase precum cioburile de stele şi cu ochi hexagonali. Şi după ce i-au împuns ca pe Bouri cu suliţele lor din lemn de salcâm i-au târât după ei prin cer lăsând dâre în Zăpada Cerului. I-au adus până lângă râul lor, râul de pe aici, dar de aici n-au putut să-i care şi să-i târască mai departe până la Peşteră, la peştera ce azi îi zice Cioclovina, şi aşa au apărut munţii prin părţile acestea venind dinspre apus, iar izvoarele îngheţae ce coboară din munţi sunt sângele Urşilor, al constelaţiilor din ceruri, sânge de stele izvorând din împunsăturile făcute de Copii, de Strămoşi. Noi nu mai sunem Copiii, noi suntem Bătrânii şi ne-a luat ceva timp până să aflăm asta, dar slavă Domnului că în amintiri, în amintirile noastre suntem Copii, suntem Strămoşi şi Ursele au murit ca noi să bem lumină. Acesta a fost clipocitul sufletului Băiatului, chihlimbar sângerând din brad înconjurat de noape şi ars de flăcările suferinţei stătea îngenuncheat în propria sa inimă, această sublimă capelă transformată în coteţ de porci. Aceasta a fost rugăciunea lui, picurând ca răşina din scoarţa scrijelită a bradului şi nu mai poate fi spus nimic decât tăcerea aceasta care ajunge până la cer, tăcerea existenţei, tăcerea ontologică a tuturor celor ce sunt.
Trecură pe lângă inersecţia spre Vinţu de Jos, pustie în noape. Atunci când ani mai târziu stătură şi mâncară pe cubul acela de beton între blocuri în Sebeş în drumul lor spre Sighişoara îl întrebase de ce nu vrea să lucreze şi să nu mai fie nevoi să doarmă prin depozite şi săli de maşini prin fabrici dezafectate Buddha răspunsese asemeni tuturor celorlalţi Buddha de dinainte de el, spunând la un moment dat:
-Vreau să fiu liber!
Budismul lui Buddha era un budism ateist, cu multe ţigări, mai puţină băutură, amintirea uni motociclete de viteza Kawasaki Ninja şi visul alteia clasice Honda, cu diferite iubiri nerealizate ce se materializau într-o prietenie statornică pentru o gagică sau alta şi multe chitări, electrice. Era Buddha liber până la urmă? Probabil că aşa cum el poate să încerce întreaga scurta lui viaţă să fie un Hristos, probabil şi amicul său din acea vrema poate să încerce măcar să fie liber, dacă nu poate fi un Buddha.
Femeia se întoarse puţin pe scaun căutând cu mâna dreaptă ceva pe bancheta din spate şi spunând după puţin timp:
-Poşeta! Mi-am uitat-o la restaurant la Sibiu.
Femeia şi bărbatul întoarseră maşina spunându-i băiatului că dacă rămâne aici la ocazie prinde mai uşor ca în intersecţia din Sebeş. Oricum nu voia să se mai întoarcă acolo. Când coborî văzu că se află la o parcare pe marginea autostrăzii în dreptul unui restaurant lângă care mai era şi o parcare de tiruri. Afară de luminile călduţe ale restaurantului în preajmă nici o altă sursă de lumină, parcarea era mocirlită de întuneric. Noroc că începuse încet iarăşi să iasă Luna.


3
Pâine pentru credincioşi

Era ca în amintirea aceea din copilărie despre care prietenul său Andrei avea să povestească în cealaltă dimensiune a unui vis - într-un mod puţin demodat, aşa cum obişnuiau să vorbească tinerii de-abia cândva în primii ani ai noului mileniu, pe când se făceau până şi calculatoare incunabule şi când încă mai erau bătrâni, sate şi copaci - la bătâneţe unei foste colege de şcoală sau de facultate care-l cunoscuse pe băiat în cumpăna anilor ’80 la Haţeg în şcoala primară pe când era ortodox şi a vrut să renunţe la şcoală ca să plece în Alaska, să traverseze Atlanticul cu o plută şi prin Nord ori prin canalul Panama ori prin Strâmtoarea Magellan să ajungă la muchea pământului unde sunt numai gheţuri şi indieni şi dincolo de care nu mai există decât înălţimi şi genuni, să pună mâna pe marginea tainică lumii ca Păun Umblatul cum îţi întinzi mâinile în mijlocul râului ca să atingi prin apa futuristă celălalt capăt al bolovanului pe care stai, tainicul:
-Icoanele ne umpleau sufletul de aur. Deja minutele se transformau în eternitate când peste noi – în catedrala de Săptămâna Mare – începu să plouă în biserică cu două tunete mari şi picături parcă uriaşe la început ce se îndeseau încetul cu încetul ca bătăile de toacă. Cântăreţii îmbrăcaţi în veşminte negre şi lungi până la pământ spuneau rugăciunile de Paşte parcă de undeva dintr-o altă dimensiune, de undeva de dincolo de un zid de tăcere, aproape nereuşind să răzbată peste sunetul ploii ce ne umplea acum uriaşa biserică pardoseala deja presărată de bălţi mari curate reflectând crucea de aur a Răstignirii Mântuitorului de sus de deasupra iconostasului, el a zis că parcă suntem într-o Zonă, plină de stalkeri şi seekeri clandestini. Privind ceasloavele mari ale cântăreţilor văzui că erau pline de picături de ploaie şi chiar şi preoţii strânşi în şir înaintea altarului aveau părul şi frunţile meditative pline de apă, iar veşmintele lor preţioase cusute în fire metalice scânteiau asemeni unei viziuni prin ploaia deasă ce se izbea de pardoseala de marmură şi mozaic bizantin acoperit cu literele XP ΑΩ şi peşti evreieşti şi cruci greceşti. Ploaia ne înconjura asemeni mântuirii din toate părţile, asemeni glasului 5 de la Heruvic, pe atunci mi-a părut ca zgomotul alb al muzicii concrete al unei învieri universale, asemeni cântecului sau asemeni trezirii din somn sau din moarte.
În parcarea de pe partea dreaptă a autostrăzii erau oprite câteva tiruri şi camioane de tonaj ceva mai mic, toate cu cabinele întunecate. Pe cer, dinspre apus, bolta începea să se clătească de nori, ghintuită fiind de ţintele câtorva stele de diferite mărimi. Încoace norii erau învolburaţi învârtejindu-se într-o bulboană în jurul galbenului vechi şi asimetric al pătrarului de Lună. Nu trecea nici o maşină, drumul era pustiu şi bătea puţin vântul fluturând în prelatele camioanelor şi suflându-i în părul eminescian şi făcându-l să arate ca o cască de pene a indienilor americani. Cât fusese în maşină tot fusese preocupat de cearta ce-o avusese cu ai lui, ceartă pentru nimic după cum obişnuia el să spună, gândindu-se la toate nemulţumirile şi revoltele, însă acum lăsă toate acestea în urmă. Se simţea de parcă se afla în visul unui aborigen, un vis plin de întunecimi, lumină, singurătate şi iubire, în care Luna e chihlimbar încrustat cu bare de aur nativ legată cu şnururi de piele împletită de gâtul tău. Un vis în care el nu era nimic decât un montaj de imagini psihice, un vis visat de acest primitiv care este Dumnezeu, în care pământul e de lumină iar cerul de nisip picurând în lacrimi de sticlă topită în formele pentagonale grupate în constelaţii. Cerul arăta asemeni Mureşului, în bulboană sfărâmând pietrele, norii se învârtejeau în cerul de deasupra parcării asemeni apelor repezi ce curg din stâncile uriaşe din munţi.
Restaurantul era o clădire cu o aparenţă luxoasă, destul de mare zugrăvită în lavabil ultramarin puţin deschis, iar în stânga acestuia era parcarea de tiruri de dincolo de drum în care erau oprite probabil vreo zece camioane mari. Dacă ar fi intrat ar fi văzut că sala restaurantul consta întro singură încăpere potrivit de mare cu stâlpi dreptunghiulari de beton printre mesele şi scaunele negre, pe fiecare masă aflându-se solniţe cu sare şi piper, sticluţe de ulei şi meniuri în coperţi albastre şi negre. I-ar fi văzut şi pe cei aflaţi la mese şi pe chelneriţele care mergeau cu mâncarea de la ferastra bucătăriei la clienţi. Era iluminat doar pe dinăuntru, interiorul său galben electric luminand afară prin ferestrele până la podea de pe partea dinspre autostradă iar în faţa restaurantului erau parcate vreo cinci-şase maşini, două VW, o Solenza, un BMW ce părea a fi făcut prin 1995 şi un Daewoo Cielo vişiniu. Puţinele maşini ce treceau pe autostradă veneau tot din sens opus.
După ce coborî din maşină şi după ce privi puţin în jur se puse să stea iarăşi la ocazie în parcarea de pe partea dreaptă a drumului. Privind rotirea lentă a cadranului stelar în partea de vest a cerului îşi aminti de un lucru asupra căruia meditase când fusese pe drum pe undeva prin Turda. Viaţa e asemeni unui cub Rubik. Nu putea să-şi eplice exact de ce, nici nu putea să înţeleagă prea bine de ce, însă aşa simţea. Şi viaţa e un cub Rubik fiindcă poate fi soluţionată tot aşa cum poate fi rezolvat un cub Rubik, însă mult prea puţini au puterea sufletească să rezolve un cub din acela amestecat. E simplu, toţi ştim, galbenul trebuie să fie un galben, oranjul e oranj, albul e alb, roşu la roşu şi verde la verde, toţi ştim teoretic ce avem de făcut însă doar puţini dintre noi şi fac puzzle-ul. Cât despre cubul lui, a rămas de ani de zile – şi se pare că va rămâne pe veci – nerezolvat. Nu voia să spună că universul e acel mecanism soluţionabil, ci că existenţa care în ceea ce-l privea este mai mare decât universul, existenţa e acel cub misterios de mult prea amestecat. Iar, în plus, în loc de inimă fiecare om poartă un cub din acesta de plastic, cu pătrăţele colorate şi neînţeles de amestecate. La asta se şi gândise atunci când privind cerul pe undeva prin Turda se gândise la cubul lui Rubik ce-l avea acasă. Mai mult decât atât îi trecu prin minte, nu universul ci oamenii, oamenii sunt stele şi galaxii de stele, fiecare luat în parte.
-Ţărâna vorbeşte tăcerii frumoase ca un suflet de femeie ţărâna vorbeşte pentru că Tu i-ai făcut o gură tu care mă înfăşori ca un giulgiu din toate părţile ca o sfinţenie ca sarea unui plâns etern pentru mine eu sunt eu sunt numele meu e ţărână ochi risipiţi de cenuşă singurătatea mea e o oglindă pentru chipul tău nesfârşit chipul Tău chipul Tău ce cheamă rugăciunea asemeni unei ploi, spuse Tăcerea Cu Şapte Aripi, spuse Rugăciunea Cu Şapte Aripi.
Cei doi cireşi din stânga restaurantului se aflau într-o zonă întunecoasă, aproape neluminaţi şi pe jumătate negri, mai că fiind pleşuviţi de frunze în întregime. În altă direcţie decât cea a restaurantului nu se prea vedea bine nici la cinci paşi. Ferestrele mari şi arcuite semicircular - în glet – ale restaurantului îşi proiectau lumina în afară, prin uşa întredeschisă putându-se auzi muzică oldies şi un cetăţean aflat la masa de lângă intrare care îi strigă celei din spatele barului să îi aducă odată butelia aceea de vin. Câteva din boturile maşinilor parcate în faţa restaurantului erau luminate slab, cu geamurile translucide în beznă. În jur era noapte şi el era acolo. Era în noapte. Doar atunci când trecea câte o maşină scena beckettiană ce se desfăşura tridimensional ca într-un spaţiu virtual de joc pe calculator peste tot în jurul său era luminată pasager cum trebuie că era luminat orăşelul profesorului Miroiu de luminile acceleratului care i-o debarcă pe Mona în braţe ca într-un videoclip elegiac şi trist cu Jeniffer Rush, cum e luminat şi cerul nopţii de câte o cometă mişunând de la o galaxie la alta prin univers, mişunând ca un mormoloc prin întunecimile mâlului ori ca un spermatozoid prin ovulul universului.
Cât de materiale fuseră visele acelea în care privise pe fereastra blocului şi o văzuse pe Flora, cea cu trup minunat, îmbrăcată în moda anilor ’80 însă aşa cum poate în acei ani se îmbrăcau doar femeile din Olimp, cu o rochie până la genunchii modelaţi în trup de vis, galbenă şi încinsă cu o centură legată de două ori în jurul mijlocului făcând pliuri în rochie în două locuri diferite. Flora era o fată frumoasă ce semăna cu cineva din alt bloc, semăna cu o fată frumoasă şi statornică şi era sâmbătă seara, înainte de amurg iar Flora mergea la o petrecere peste râu unde avea să fie regina nopţii cu albele petale ale sufletului deschise sub orga de lumini a cerului, iar viziunile acelea erau frumuseţe pură asemeni unei atingeri a celei mai frumoase dintre zeiţe, ca o mângăiere a eternităţii în necazurile lui. Cât despre fete şi despre cuburi Rubik, probabil că de aceea au unii băieţi mai mult succes decât alţii la coşul lor cu fructe, fiindcă fetele speră că acei băieţi şi nu alţii le vor putea ajuta să-şi rezolve puţin, cât de cât, din misterioasele cuburi Rubik ce le poartă în suflet. Iar el întotdeauna se simţise o fiinţă slabă, deşi alţii spuseseră că are ca şi mama lui un suflet puternic. Odată un yoghin observase că are sprâncenele puternic îmbinate şi spusese că este puternic, are multă energie. Nu ştia care era adevărul însă considera că oamenii cu sufletul anesteziat şi abrutizat nu vor prea putea înţelege bine niciodată pasiunile unui artist. Ceea ce altcineva ar fi numit de exemplu obsesie pentru el era doar încă un vârf de săgeată pe care îl dorea cât mai ascuţit, un vârf de săgeată ce trebuia să străpungă atât inima Heruvimului cât şi propria sa inima în acelaşi timp în această înşelătoare şi parcă nesfârşită noapte a lui Iacov, în această veşnică dimineaţă a lui Israel. Iar Pământul, ce altceva e decât un cub Rubik aflat în mişcare de rotaţie şi revoluţie în cer?
-Cândva într-o zi nici măcar Goethe nu va mai spune nimic de aceea cea mai bună artă e cea pretins incomprehensibilă, asemeni unui obelisc acoperit de hieroglife, unui cromleh uriaş, unei Crucificări cu donatori ori a unui trasnet imprimat pe emulsie fotografică, îi spuse el Tăcerii care tăcu, spunând:
-Este miezul incandescent şi palpitând al unui trandafir înconjurat de lumină de petale înmiresmate precum îngerii spinii îl înconjoară asemeni unor săbii de sfinţenie şi flacără pe trandafir sunt caligrafiate arabescuri de litere sacre chiar această lacrimă e scrisă în petalele trandafirului de aur este plin de lumină ca de sunetul hexagonal a şase coarde cât despre viaţă e doar parfum şi oglindire spun credincioşii, spuse Tăcerea Cu Şapte Aripi, spuse Rugăciunea Cu Şapte Aripi.
Tot astfel, poate înţelege cineva pasiunea unui campionat mondial dacă nu a văzut nici o deschidere niciodată? Nimeni care nu a trăit acele momente nu poate înţelege. Nu poate înţelege ce a simţit el stând pe lângă televizorul lor – despre care în acele vremuri nu mai ştia dacă era alb-negru ori color – la Italia ’90, când fiecare meci începea cu „Un estate italiana” şi cât de frumos, cât de ales i se părea cântecul acela atât de modern atunci la doar câteva luni după libertate. Un vânt rece începuse să măture încet norii de pe cer dispre miazăzi de Ocna Sibiului, ochii lichizi ai stelelor privindu-se unele altele tremurând parcă sub adierea lui cum tremură frunzele ce cad în apă în iazul negru din spatele casei.
Îşi amintea cântecele ascultate în copilărie, date la radio pe când nici măcar nu le înţelegea versurile şi pe când pentru ei pentru copii simpla ascultare a muzicii vestice era un act de cultură adevărată, într-o epocă în care copii şi tinerii nu aveau multe lucruri iar uneori un cântec în limba engleză era parcă învelit în staniol, cântece ascultate acasă la Luzio ori în Bujac la bunica, ori la discotecile din taberele copilăriei şi primei adolescenţe. Parcă din tabără la Eforie Nord ori de undeva îşi amintea o melodie, îşi amintea de cântecul despre care târziu avea să afle că se numeşte „Toy Soldiers”, cântecul era un hit sau un şlagăr, cum se spunea, din iulie 1989, însă pe atunci el nu avea să ştie nimic despre toate acestea, cum de asemenea nu avea să ştie cine e femeia care cântă nici cum arăta. Nu-şi mai amintea mult însă era atât de frumos în acele seri în care acum ştia că ascultase şi cântecul acesta în discotecă pe când jucau jocul cu banul, ascuns la spate în una dintre mâini, fata care nu ghicea în care mână era banul trebuind să stea la pupat. Avea şi emoţii temându-se că nu va fi la nivelul celorlaţi, neştiind să danseze şi toate celelalte, însă în esenţă lumea pe atunci era doar un vis al unui copil, un univers solipsist al unui soldat de jucărie care încă nu căzuse niciodată, se aflau în sala discotecii, aproape de faleza unde mai încolo marea se izbea asemeni nirvanei de stabilopozii de pe ţărm, se gândea băiatul, iar noi eram doar într-o cealaltă realitate a vieţii, o altă realitate, un univers de lumini şi sentimente, atraşi unii de alţii pe muzica DISCO cum probabil că sunt atrase stelele unele de altele, de parcă noi cei de acolo eram nişte corăbieri ce aşteaptă seara vântul să se întoarcă din larg, un vânt ce nu mai vine de când ne-am născut şi fiecare fată era o parcă nemărginită mare plină de sare şi alge, cu nisipul minat de valuri prelungi de cioburi de scoici şi cu plajele pline de mormane de scoici, mari, albe, întregi cu valurile izbindu-se de stânci ca nişte arhetipuri în întunericul de amurg târziu pe când plutonuri de grăniceri patrulau plaja povestind încet unii cu alţii lucruri neştiute ce vor rămânea o taină până la descoperirea tuturor lucrurilor, mări ce te pot ţine în alte universuri conţinute în poemele găsite în sticlele aduse de talazuri pe ţărm venite de pe celelalte tărmuri ale existenţei. Cât despre toţi oamenii aceştia minunaţi cu ochii uneori asemeni vitraliilor şi cu suflete de mamifer uneori ale căror tenişi se izbesc unii de alţii pe cărările lor agnostice asfaltate de băieţii de la drumuri în fiecare an, - ce mişună prin oraşe asemeni furnicilor în pământul ăsta ca un deal plin de muşuroaie – pe atunci nu existau şi nici nu se pomeniseră. Erau şi pe vremea aceea, e adevărat, balauri şi ştime care făceau mult rău pe pământ însă nimeni nu văzuse bătrâni cu privire de ziar şi gură de hârtie de bancnotă. Dacă ar fi văzut un asemenea om l-ar fi desenat în peniţă pe pergamentul auriu al planigobului lumii, punând dedesubt o inscripţie în aur în care ar fi scris cu litere carolingiene unciale: monstru necunoscut. Era frumos pe atunci, pe vremurile acelea până şi adolescenţii în general aveau tendinţa să fie mai fericiţi şi să trăiască mai mult.
-Şi totuşi au fost oameni care l-au văzut realitatea e aici învăluindu-ne sferele ochilor cu adevăr un strat imperceptibil de adevăr au fost şi orbi care l-au văzut pe Hristosul realitatea e porumbelul cu şapte aripi nufărul cu margini fără margini îngerul care a rostit eternitatea e ziua fără început şi fără sfârşit realitatea e cifra 1 esenţa ei este esenţa cuvintelor lacrimile şi sângele fiecărui om muzica izvorăşte din ea şi se întoarce în ea e fericirea ale cărei valuri înconjoară şi spală bolovanii universului din toate părţile aşa cum oceanul cuprinde Insula Paştelui deşi ochii mei nu văd nimic Tocmai pentru aceea realitatea palpită împrejur realitatea e fratele nevăzut numele fără nume tăcerea din inimile noastre realitatea e dansul ce învârte universul florile ce vindecă pământul cuvântul alcătuit din literele celor trei tăceri realitatea e un unu sferic şi nemărginit realitatea are ca esenţă pe Hristos un Hristos nesfârşit prezent ca o Prezenţă realitatea e vrăjmaşul de dincolo de mare apa care hrăneşte lacrimile înţelegerea care se pune stavilă dorinţei moartea care se preschimbă în viaţă visul – cealaltă falsă realitate a noastră realitatea e lacrima sărată căzută în talazuri muzica şi sufletul a-l mânca pe Dumnezeu nesfârşirea Dumnezeu e un nufăr înflorit dintotdeauna noi suntem nuferi închişi ori chiar închirciţi în închiderea lor realitatea e triunghiul nevăzut al templului realitatea e lumina căreia nu-i e silă de noi realitatea e plânsul planetei realitatea e acea durere ce nu încetează niciodată realitatea e aici ascunsă realitatea e iubirea – inexplicabila o strângere de mână în deşert sau în noapte sfinţenia unei predici a lui Messiah sursa frumuseţii femeii cântecul vechi şi uitat îngânat de toţi sufletele ne sunt larve în trupurile noastre din care aripile ne vor smulge aşa cum ne vor afla realitatea e o privire o carte cu litere imanente o sfinţenie mai puternică decât un gard cu sârmă ghimpată comoara de galbeni ce stă îngropată sub drum realitatea e frumuseţe şi milă realitatea e ascunsă realitatea e aici şi totuşi au fost oameni care l-au văzut realitatea e aici învăluindu-ne sferele ochilor cu adevăr un strat imperceptibil de adevăr au fost şi orbi care l-au văzut pe Hristosul realitatea e porumbelul cu şapte aripi nufărul cu margini fără margini îngerul care a rostit eternitatea e ziua fără început şi fără sfârşit realitatea e cifra 1 esenţa ei este esenţa cuvintelor lacrimile şi sângele fiecărui om muzica izvorăşte din ea şi se întoarce în ea e fericirea ale cărei valuri se rotesc în jurul bolovanilor universului aşa cum oceanul cuprinde Insula Paştelui Dumnezeu e leul care ne priveşte şi tace îndelung peştele uriaş îngrozitor de tăcut sub noi în ape ghearele sunt îngrozitoare şi colţii cu atât mai mult tăcerea acelei fiinţe din cer realitatea e fratele nevăzut numele fără nume tăcerea din inimile noastre realitatea e dansul ce învârte universul florile ce vindecă pământul cuvântul alcătuit din literele celor trei tăceri realitatea e un unu sferic şi nemărginit da Dumnezeu e bun dar Dumnezeu e Fiinţa noi suntem roboţeii miraculoşi ai Fiinţei ne poate deconecta oricând ne poate dezintegra noi suntem soldăţeii de plumb omuleţii de plastelină iar realitatea e aici realitatea e aici pentru totdeauna noi nu Hristos e leul care ne priveşte şi tace îndelung peştele uriaş îngrozitor de tăcut sub noi în ape, îi spuse băiatul Tăcerii, realitatea e vrăjmaşul de dincolo de mare apa care hrăneşte lacrimile înţelegerea care pune stavilă dorinţei moartea care se preschimbă în viaţă visul – cealaltă falsă realitate a noastră realitatea e lacrima sărată căzută în talazuri muzica şi sufletul a-l mânca pe Dumnezeu nesfârşirea realitatea are un nume pe care îl ştie oricine dar de fapt nu-l ştie nimeni realitatea e încă ascunsă pentru că încă nici un om de azi nu a văzut-o noi oamenii de azi suntem toţi toţi suntem orbi sufletele noastre sunt nişte gândăcei zbătându-se în ac realitatea e triunghiul nevăzut al templului realitatea e lumina căreia nu-i e silă de noi realitatea e plânsul planetei realitatea e acea durere ce nu încetează niciodată nu ştiu dacă realitatea ce se ascunde poate fi văzută dacă Dumnezeu poate fi cu adevărat îmbrăţişat dar ştiu că acesta e drumul Dumnezeu e o lumină o lumină ascunsă asemeni zilei nimeni nu vrea să rămână singur în noapte realitatea e iubirea – ineplicabila o strângere de mână în deşert sau în noapte sfineţenia unei predici a lui Messiah sursa frumuseţii femeii cântecul vechi şi uitat cântecul îngânat de toţi şi totuşi au fost oameni care l-au văzut realitatea e aici învăluindu-ne sferele ochilor de adevăr un strat imperceptibil de adevăr au fost şi orbi care l-au văzut pe Hristosul realitatea e o privire o carte cu litere imanente o sfinţenie mai puternică decât un gard de sârmă ghimpată comoara de galbeni ce stă îngropată sub drum realitatea e frumuseţe şi milă realitatea e aici dar poate că trebuie să te împaci cu gândul ea te vede dar tu n-o vei vedea până nu va vrea ea s-o vezi vei vrea oare să iubeşti mirele pe care nu-l poţi vedea? Realitatea e porumbelul cu şapte aripi nufărul cu margini fără margini îngerul care a rostit eternitatea realitatea e dansul ce învârte universul florile ce vindecă pământul cuvântul alcătuit din literele celor trei tăceri muzica şi sufletul a-l mânca pe Dumnezeu nesfârşirea cuvântul alcătuit din literele celor trei tăceri realitatea e acea durere ce nu încetează niciodată realitatea e Dumnezeu de unde a venit? unde s-a dus? Realitatea e Dumnezeu Dumnezeu e ceea la ce te gândeşti când închizi ochii ce e Dumnezeu? Realitatea e triunghiul nevăzut al templului realitatea e lumina căreia nu-i e silă de noi realitatea e plânsul planetei şi al copilului ce-am fost o strângere de mână în deşert sau în noapte sfinţenia unei predici a lui Messiah cântecul vechi şi uitat îngânat de toţi o sfinţenie mai puternică decât un gard de sârmă ghimpată comoara de galbeni ce stă îngropată sub drum realitatea e cifra 1 realitatea e acea durere ce nu încetează niciodată cât despre noi noi suntem una când suntem embrioni suntem toţi fraţi realitatea e lipsa singurătăţii realitatea e acea durere ce nu încetează niciodată realitatea eşti tu, îi spuse el Tăcerii ţinând o cochilie marină în gură cu muchia mâinilor împreunate tăioasă ca o sabie de suflet.
Era un moment interminabil ca o oprire de tren personal într-o gară de sat neţinând seama de ora din zi nici de sufletele oamenilor aceste raze zdrobite şi pline de mireasmă. Şi, mai ales era o noapte tristă până-n măduva oaselor, o noapte a nici unei treziri, o noapte a somnului şi a morţii, o noapte a inutilităţii sub universul revărsat deasupra capului tău, se gândea băiatul, cerul – o pictură pointilistă despre care nimeni nu ştim ce reprezintă nici cu care parte trebuie ţinută în sus, care parcă ne-a uitat numele ce nu l-am avut niciodată şi nu-l vom şti niciodată. Cerul înstelat începea să fie tot mai liber deasupra parcărilor din câmp stelele picurând parcă şi zvântându-se pe lentila convexă a cerului, căci ce sunt stelele decât lacrimi, noi suntem stelele plânse pentru fiecare din noi şi când noi murim câte unul Dumnezeu îşi mai şterge o lacrimă de pe Obraz. Era doar un băiat sub lumina electrică a stelelor pe câmpurile unde obiectiv nu cu prea mult timp în urmă erau păduri pline de zei şi zimbri cu aceleaşi stele probabil reflectate în bălţile strânse de ploaie în pământul scormonit de gheare şi copite. Era noapte şi nu avea să mai fie mult timp însă era într-un aşa fel încât avea rămână pentru totdeauna îngropat în valurile inconştientului ca Victoria de la Samotrace în Mare Nostrum. Noaptea aceasta friguroasă nu era a nici unei treziri, iar motivul nu putea fi decât unul – neştiut. Drumul era pustiu, doar o caravană destul de lungă de cămile cu o singură cocoaşă venea dinspre Sibiu, oameni cu turbane de in sau fesuri verzi trăgând cămilele de dârlogi din fuioare de cânepă împletită cu fire roşii ori stând sus pe cocoaşa cămilei. Era un moment interminabil ca o oprire de tren personal într-o gară de sat, în care şi noaptea e o femeie străină care dacă te-ar săruta te-ar săruta într-o limbă necunoscută. Era o noapte cinică şi plotiniană neţinând seama de ora din zi nici de sufletele oamenilor aceste raze zdrobite şi pline de mireasmă. Mult după ce nu s-a mai văzut nici o cămilă spre Cugir, băiatul rămase tot în parcare pe partea dreaptă a drumului, numărând stelele din Carul Mare şi făcând piroane în această noapte tristă ca un sărut de vestală.
-Sufletul nufărului e mai frumos decât nufărul iar omul e bourul prăbuşit cu ochii în ţărână ucis cu săgeţi şi strigăte şi cu ochi cât Luna cu ochi de chihlimbar uriaşi cât ochii Ursei arzând emisferele universului prin aceste crânguri noi suntem bourul noi suntem carnea spun celeste izvoare de lumină oricând ne desluşim chipul, spuse Tăcerea Cu Şapte Aripi, spuse Rugăciunea Cu Şapte Aripi, spuse Rugăciunea Cu Şapte Lacrimi.
Ziua aerul era mieriu rece ca mierea ce îngheaţă în borcan, uitată afară din cămară la început de iarnă odată cu bruma, o transfigurare şi o lumină ninsă din bulbul transparent al apei, acest început, această geneză sferică, iar noaptea văzduhul era ca şerbetul rece întunecat de cerneala albastră turnată de vreun copil curios şi ştrengar. Departe de autostradă în câmp urmele oamenilor erau bătute de urme de oi, urmele oilor erau bătute de urme de cai, care erau bătute de urme de vaci, peste urmele vacilor se vedeau urme de tigri, după urmele tigrilor se vedeau urme de mistreţi. Sub Ursa septentrională se auzea chemarea Câinelui, urletul noii vieţi sub ceruri, chemarea câinelui credincios al lui Dumnezeu privit cu atenţie de o pisică cu ochi cât cerul, departe în oraşe în subsolurile blocului mişunau clanuri ierarhizate de şobolani murdari, iar ţărâna câmpului e cafea aromată, sub cerul ca un năvod vărsat de stele în acest ocean nesfârşit. Iar în prag de iarnă pe menoră în fereastra templului ochilor săi ardeau cinci lumini: Tata, Emi, Femeia, Isus şi Mama, toată lumea era un singur drum iar noaptea era o noapte de sâmbătă, sfărşit de sabat şi început de înviere iar el era aici în parcarea singuratică şi întunecată gândindu-se că fiecare om e o Anctartidă, necunoscută. Cum spusese Chris pe postul KBHR adresându-se unui gândac de vară ce intrase pe fereastră:
-Măi Gândăcelule, prietene, ce faci tu, la ce te gândeşti tu, pentru ce trăieşti? Trăieşti oare asemeni mie rătăcindu-te prin uriaşele muşuroaie de asfalt şi beton de pe dealul ăsta singuratic înconjurat de noapte şi pustietăţi, care este numele tău, vreau să spun care este primul tău nume, Gândăcelule, e adevărat că nu ştii mai multe ca mine, cum se poate să ştii să zbori şi să nu ştii mai multe ca mine? Care este părerea ta despre oameni, prietene, la ce te gândeşti când mă vezi pe drum? spusese Chris.
Cât despre el, un om ignorant, un copil – cu care nici măcar părinţii lui nu vorbeau serios -, ce să fie pe vremea aceea decât o fiinţă îndeajuns de proastă pentru a nu fi niciodată plictisitoare, poate că şi acum e la fel, îşi spunea el făcând cu mâna la puţinele maşini care treceau cu farurile aprinse în întuneric. Odată cu adolescenţa vine durerea, o durere care are doar o singură alinare. Dacă durerea încetează pe urmă vine golul sufletesc. Exact cum spune în cântecul „Toy Soldiers” cântat de Martika: „Only emptiness remains/ It replaces all, all the pain.” – „Doar goliciune rămâne/ Ea înlocuieşte toată, toată durerea.” Şi apoi pe drumul existenţei, după cum se jeluieşte duhul rău pentru ea pe sunetul inversat al unei alte muziciene de mai târziu al cărei nume nu va mai fi menţionat: „I left the shell/ So sad” – propoziţie care tradusă vine: „Am părăsit cochilia/ Atât de trist”. După o jumătate de viaţă de gol sufletesc urmează o eternitate de tristeţe dacă nu intervine Nimeni, ceva cu neputinţă de înţeles şi mai îngrozitor decât suta de ani de singurătate a tovarăşului G. G. Márquez. Cam asta e cartografierea aproape completă a jumătate din yin-yangului existenţei, jumătate compusă din durere-gol-tristeţe; iar înainte de toate acestea nu e decât ignoranţa, acel pisic cu ochii închişi.
Fiecare om e o Anctartidă iar universul e un zigurat cu şapte niveluri şi cu şapte pardoseli de mozaic, pardoseala de lumină, pardoseala de cer, pardoseala de iarbă, pardoseala de stele, pardoseala cu desene de jivine şi fiare, pardoseala cu desene de oameni şi pardoseala cu desene sfinte; iar ziguratul acesta neţărmurit şi doric e sferic, asemeni pământului şi universul e rotund astfel că atunci când ai ajuns la ultimul nivel, mai departe iarăşi îl calci pe treptele către primul, astfel că după ce ai ajuns în regiunea vieţii pure calci iarăşi pe prima scară, scara spre primul nivel, şi tot universul devine pur pentru tine. Se afla lângă un tir mare fără prelată cu câte opt stâlpi de susţinere a încărcăturii de fiecare parte. Probabil că era un tir pentru transportat trunchiuri de copac, de două-trei ori mai groase ca omul. Mai încolo, în partea dreaptă era calea ferată cu firele electrice de înaltă tensiune pentru locomotive pe care circulau trenurile, zbârnâind imperceptibil şi reflectând metalic lumina Lunii îmbrăcată din toate părţile în nori asemeni veşmântului baroc la Sfintei Tereza cioplită în piatră de Bernini. Cărarea pe care trecuse Flora trebuie că era acum pustie în întunecarea de după amurgul de sfârşit de toamnă, şi doar acum îşi dăduse seama că aceeaşi cărare duce către roza imanentă de petale şi spini, acea psihică mandala din templul sufletului său. Cărarea, trecând pe lângă cei doi salcâmi mari, centrala termică – acum dezafectată şi transformată în centru comercial – complexul celor cinci blocuri, grădinile de legume şi flori devenite acum teren viran acoperit de iarbă, aleea pietruită, copăceii de liliac mov din care majoritatea aveau mai pe urmă să fie tăiaţi, pinul mare, cei doi cireşi şi ceilalţi pini şi molizii a căror răşină copiii de la bloc o mâncau, molizi care majoritatea au fost tăiaţi, locurile acestea erau asemeni eunei expoziţii fotografice pe coridoarele sufletului său. Apoi avea să fie noapte cu geamurile luminoase şi îngheţate ca în serile de iarnă din copilărie, cu geamurile îngheţate şi luminoase ca într-un desen animat vechi cu Tom şi Jerry în seara de Ajun.
Odată în copilărie s-a dus la fereastră într-o seară întunecată de decembrie şi a văzut jos în spatele blocului faţa geamului în grădina vecinei de dedesubt nişte pari de fasole, iar în jurul unuia din acei pari se învârteau o parte din planetele sistemului solar. A recunoscut pe Jupiter şi poate Uranus. Oricum nu erau toate planetele din sistemul solar. Iar polul nord al planetelor erau legate cu o sfoară de vârful parului de fasole.
-Poruncile tale Suflet Sacru sunt eşecurile inimii iar cerul tău nears mă învăluie asemeni unei îmbrăţişări deşi sufletul meu nu ştie ce e dincolo de linia amurgului iar ochii mei bicisnici – lentile din argilă – nu te văd Vânt Sfânt când ochii mei vor fi sparţi în joacă de mâna de copil a Morţii tu vei spune un alt „SĂ FIE” pentru o iubire tu vei vedea mai departe şi sub tălpile tale te vei juca în lut Copil Veşnic, spuse Tăcerea Cu Şapte Aripi, spuse Rugăciunea Cu Şapte Aripi, spuse Tăcerea Cu Şapte Tăceri.
Ce era tot pământul acesta din juru-i decât istorie şi ce e istoria decât pământ? Zecile de generaţii de dinainte, cei pe care cei vechi îi numeau Strămoşi, născuţi din suflarea dumnezeilor, toţi dezintegraţi şi deveniţi pământ şi lut, pământul înălţându-se şi crescând ca un aluat de pâine odată cu trecerea timpului. Toţi oamenii ce au fost înainte –sau amestecat ca argila frământată pentru un chiup de păstrare a grâului, nobili şi şerbi, voievozi şi principi şi ţărani, şi - cum spune Poetul – apa pe care o bem e sângele Strămoşilor. Şi noi vom deveni pământ sub alte straturi de pământ, la un loc doar cu tăcerea, căci pământul e Omul. Câte zăpezi nu şi-au pierdut treptat strălucirea pe drumul acesta, câte caruţe, câţi ţărani în car, câte poştalioane şi căruţe de poştă nu au trecut pe drumul acesta înainte de a fi vreunul dintre noi, înainte de a fi vreuna din vremile noastre. Soldaţi romani au mărşăluit pe drumul acesta, negustori greci, vizigoţii au trecut prin văile lui, stăpânii occidentali, călugării catolici maghiari ziditori de biserici parohiale în stil romanic târziu sau capele gotice, marii principi trecând în fruntea alaiurilor în drumul spre cel mai apropiat oraş sau castel, nesocotiţii cneji români, cei cu suflet de ţăran sau cu suflet vândut, cavalerii, ţigani fugiţi de înrobirea din Ţara Românească şi Moldova, vagabonzii şi negustorii Evului Mediu, meşteşugarii saşi venind dinspre Siebenburgen, vânzătorii ambulanţi evrei făcând curse între Bizantium şi Ungaria, între Ţarigrad şi Ungaria, toate armatele trecând de-a lungul a sute de ani de lupte de la Carol Robert de Anjou la Mihai Bravul şi la ostaşii români trecând de munţi în Primul Război Mondial în vremuri când oamenii încă mai credeau în război, tot aşa cum şi el trece asemeni unui student vagant din Europa secolului XIII, asemeni unui abur pe care dimineaţa îl va risipi. Era ora 9 PM şi lumea era în întuneric. Îşi aminti pasajul acela de la începutul cărţi Swann a lui Proust pasajul despre somn şi serile de culcat devreme. Spre deosebire de textul proustian el parcă toată viaţa dorise să lungească puţinul timp ce îi fusese dat, dorind asemenea lui Iosua Navi să lungească ziua, stând noaptea cât de târziu putea şi încercând să mai stoarcă puţin din cât mâncase din piersica vieţii până atunci. În prezent însă simţea cu totul diferit, spe deosebire de Faust el nu va mai dori să încerce să-şi dilate clipa vieţii. De abia aştepta să treacă şi noaptea aceasta, şi ziua următoare, nu mai dorea în nici un fel să încetinească timpul pentru că acum ştia că timpul era acela ce îi sufla în pânze îndreptându-l spre Noua Lume, o lume nouă plină de tăuri cu mulţi peşti şi reflectând aripile mari şi albe ale îngerilor.
-A fost un om al pământului, un om al pământului de pe pământurile acestea. Capul lui era din pietrele din râurile din sud, oasele lui erau din oasele pământului, carnea lui era din argila pădurii dinspre miază-noapte, ochii lui erau nisipul spulberat de vânt de pe malurile Galbenei cea plină de gunoaie. Omul acesta avea un suflet albastru şi Pasărea Neagră îl invidia, spumega împotriva lui Pasărea Neagră. Pasărea Neagră l-a chinuit pe omul pământului, împreună cu Pasărea Pustiului şi cu Şobolanul Galben, şi omul pământului a stat şi nu a fugit. Pasărea Neagră, Şobolanul Galben şi Pasărea Pustiului i-au mâncat sufletul omului albastru cum mănâncă balaurii lumina în amurg. Dar omul pământului nu a murit, însă a trebuit să călătorească prin cele trei lumi, a fost prin lumea cerului, a fost prin lumea de sub pământ a fost în toate lumile, iar când s-a întors, s-a întors în satul său şi acum putea să vadă sufletele sătenilor. Unii aveau în loc de suflet şerpi mari albi, alţii aveau coarne pe frunte, alţii în loc de un suflet aveau 6 suflete murdare. Era urât în sat, duhurile vâjâiau prin aer, răutatea avea troiţe aproape la fiecare răspântie, iar oamenii se făceau tot mai urâţi asemeni demonilor. Şi asta l-a făcut pe om să se roage celui al cărui nume nu-l ştia nimeni, şi a trecut timpul până când omul pământului a fost transformat într-o cruce expresionistă care a fost înghiţită încet de pământ. Şi alţii l-au numit fericit deşi nimeni nu ştia de ce, îi spuse Orion, Omul Din Cer, din crângurile şi munţii acum limpeziţi ai boltei înstelate a nopţii. Noi care trăim suntem oamenii de pe pământ. Când pe pământ e noapte privim cerul şi vedem miliardele de stele. Acestea sunt oamenii din cer. Oamenii din cer strălucesc. Acesta e universul. De fapt universul e un sat de stele sau poate un oraş. Dacă universul ar avea un nume ar putea fi poate numit Lancrăm sau New York. Am putea probabil să-i spunem aşa ca să ştim unde suntem. Noi aici pe pământ când este noapte ne înecăm în întuneric dacă nu avem flăcări lichide în jur. În cer nu e aşa. Oamenii din cer răspândesc lumină. De aceea noi îi numim stele. Lor nu le e frică de întuneric. Când un om din cer pleacă să-l vadă pe un alt om din cer se vede ceva ca o dâră prin labirintul de spuză incandescentă al cerului. Asta e foarte frumos. Nu e ca pe pământ. Oamenilor din cer nu le e frică de întuneric. Asta e bine. Ceva asemănător fericirii. La sărbători oamenii din cer se adună laolaltă. Mănâncă, vorbesc, beau vin şi must şi se împărtăşesc, şi apoi cântă şi horesc. Când fac hora se învârt în cercuri şi Lancrămul se învârte. Noi spunem că universul se roteşte. Asta e sublim. Sublimul e ca atunci când mama îţi cumpără o îngheţată foarte bună şi foarte mare la cofetărie în lumina dimineţii şi îţi zâmbeşte în timp ce o mănânci. Şi unii oameni de pe pământ se transformă în oameni din cer. Lucrul ăsta îl face cineva nevăzut asemănător fericirii. Asemănător sublimului. Asemănător dimineţii. Şi lucrul ăsta e cel mai bun. Din primul alfa roata operei ţine harpa salvării veacului până în ultimul omega, neschimbat, neştiut, nepreţuit, spusese şi crinul alb de tămâie şi untdelemn înmiresmat de lacrimi al Stelei Polare.
Întorcându-se văzu că mai încolo în parcarea în care se stătea el la ocazie se afla un camion de tonaj mic în care un om stătea cu capul pe mâini sprijinindu-se de volan. Camionul era o maşină de materiale pentru instalaţii de apă, având pe imprimat pe prelată – o prelată alb-albastră cu caracterele vechi ale unei firme nemţeşti - desenul câtorva dintre produse, robinete hanko, olandezuri, t-uri de cupru, calorifere de tablă, chiuvete de porţelan şi stropitori de duşuri. Merse la omul din camion şi îi bătu în geam, trezindu-l. Omul de la volan era un individ de vreo treizeci şi şase de ani, cu un început de chelie şi cu părul blond stins ca firele de la capătul frunzelor de porumb; purta o bluză galbenă-gri probabil de second şi la gât avea un lănţişor de argint cu o cruciuliţă de aur. Pe volan era sigla metalică Renault. Altceva nu se putea vedea fiindcă în camion era întuneric. Şoferul lăsă geamul jos iar băiatul îi spuse:
-Mergeţi la Simeria?
Şoferul zâmbi şi spuse:
-Acum dorm.
Băiatul îşi ceru scuze, omul din camion ridică iarăşi geamul şi se culcă la loc, iar tânărul merse iarăşi mai în spate la locul unde stătuse mai înainte şi aşteptă să mai treacă maşini, încercând să se roage şi gândindu-se la viaţa lui trecută până atunci, gândindu-se: ‚tinere, când Hristosul, I (i) sus Hristos îţi este prieten de ce cauţi prietenia ăstora, oameni cu sufletele radioactive, cu chipurile sufletelor desfigurate şi cu ochii scurşi? De ce faci asta în mod repetat, de ce ai tendinţa să faci aceasta, de ce te legi sufleteşte şi te laşi dezamăgit de nişte desfiguraţi spiritual şi mutilaţi sufleteşte, de ce nu ai un pic de înţelepciune? ’ – gândindu-se la rugăciune şi încercând să mediteze: ‚Mintea omului nu e o stâncă mintea omului nu e beton armat mintea ta e o pânză de păianjen udă mintea omului nu e o stâncă mintea omului nu e beton armat mintea ta e o pânză de păianjen udă de rouă în vânt diavolii sunt vânt pe pământ Hristos este Vânt Sfânt aşa că pleacă-ţi fruntea în munte înalţă-ţi mâinile în Vânt fruntea ochii şi uriaşul somn indigo din Mureşul sufletului tău înalţă-ţi spre cerul electric.’ Cum încerca el să-i spună mereu sufletului său, şi acum:
-Trebuie să iei o mână a sufletului tău şi să o pui pe cealaltă şi în acest templu să te rogi, încerca el să-i spună adeseori sufletului său, acest copil adormit, acest om ignorant.
Să te rogi pentru că fiecare stea e o pâine pusă în mâna copiilor străzii de studentele la Teologie Neoprotestantă şi Ortodoxă şi cerul e atât de înstelat pentru că noi suntem foarte mulţi şi fiecare umbră a bunătăţii şi oglindire a îngerilor e o pâine pentru credincioşi şi universul întreg e o brutărie, o plăcintărie – ce vrei tu -, o plăcintărie în care stăm la masă cu indienii pueblo, cu Edge şi Bono de la U2, cu Bob Marley şi Luciano Pavarotti, cu Angela Merkel şi Nelson Mandela, cu creştinii din Benelux, cu Foame şi Sărăcie, cu nemţii şi cu ţiganii, cu George Michael şi cu bietul orb care a murit luna trecută, cu Gabriel García Márquez şi Mama Tereza, cu Paul, Andrei şi Raul, cu Priveşte înapoi cu mânie şi Menajeria de sticlă, cu Francisc din Assisi şi cu Ghimpl-netotul, cu IRA şi Armata Salvării, cu sora María Lúcia şi cu James Joyce, cu pretenii şi cu duşmanii, cu Pink Floyd şi Papa Ioan Paul al II-lea, cu Jorge Luis Borges şi Casa Poporului, cu biserica instituţională şi cu forţele UN, cu 4 Iulie şi 30 Decembrie, cu Duminica şi cu Sfânta Vineri, cu Ion Vlasiu şi cu Averescu, cu Tweety şi Metall’ca, cu Durerea lui Barlach şi Torquemada, cu merţanu’ şi cu Loganu’, cu Isabella de Castilia şi Ferdinand de Aragon, cu Cel Afabil şi cu Kruger, cu Mesia şi cu Mahdi, cu Gavroche şi Dumnezeu, cu Samuel Beckett şi cu Imre Nagy, cu Martin Luther King şi Gorbaciov, cu Steve Biko şi palestinienii, cu Lev Tolstoi şi Mahatma Gandhi, cu Andresen şi Kierkegaard, cu zidarii şi demolatorii, cu Yosef Karduner şi Yosef ben Israel, cu Iubirea şi cu rutina, cu Richard Wurmbrand şi cu Radu Gyr, cu Piet Mondrian şi cu Cristofor Columb, cu Felix Sima şi cufărul lui, cu muzica reggae şi Patericul, cu Kahlil Gibran şi cu Voltaire, cu Jean Calvin şi Huckleberry Finn, cu doamna dirigintă şi cu Martin Buber, cu mezii şi perşii, cu Iosif Stalin şi fraţii săi, cu Mecca şi Dharamsala, cu apă şi gheaţă, cu Holden Cauldfield şi Robert Burns, cu Simina şi Gabriela, cu nordul şi sudul, cu SUA şi Mexicul, cu Israel şi cu Israel barat, cu baptiştii şi penticostalii, cu Isus, Maria şi Iosif, cu Thomas Mann şi lumea antică, cu Jules Verne şi submarinele nucleare, cu Mihai Eminescu şi Romică ţiganu’, cu Imagine şi Let It Be, cu Omagiile scuipate şi cu nostalgicii noştri, cu Canada şi Europa, cu Frumuseţe şi întristare, cu aurolacii şi cu politicienii, cu fetele şi cu băutura, cu Istoria antică şi medievală, cu Luna şi cu Streiul, cu Nuredinn şi Bedredinn, cu Sighişoara şi cu vodca, cu amintiri, vise şi reflecţii, cu autostopul şi cu harta Europei, cu credinţa, nădejdea şi dragostea, cu poporul şi cu televiziunea digitală, cu Sacrul şi profanul, cu Dallas-ul şi cu C1, cu scrisul şi cu tăcerea, cu avioane şi rachete, cu Marilyn Monroe şi cu Harfa de iarbă, cu ştampilă şi timbre, cu domnişoara Koch şi cu domnişoara Olsen, cu Brâncuşi şi Anctartida, cu chitara şi tobele, cu Saint Germain şi Hispaniola, cu Felicia şi Camelia, cu Matisyahu şi filozofie, cu înţelepciunea şi greaca veche, cu Lumina şi Stelele, cu cea dintâi durere şi ultimul geamăt, cu hedonism şi SIDA, cu tovarăşii şi Regele Mihai I, cu zâmbetele şi cu lacrimile, cu Talmud şi beatbox, cu Anton Pann şi Mircea Dinescu, cu AK47 şi M16, cu australienii şi aborigenii, cu ignoranţă şi deznădejde, cu Ţuţea şi Pravda, cu Povestaşul şi casetofonul, cu nea Bulă şi cu bătrânul Carl Gustav Jung, cu Puterea şi gloria, cu Che Guevara şi Vladimir Bukovsky, cu tinerii veseli din cartier şi cu creştinii posaci de pe străzi, cu Maxi Jazz şi credincioşii lama din Tibet, cu părinţii şi cu copiii, cu umilinţă şi tăcere, cu fraţii şi surorile, cu cei de la Kundun şi cei de la Naşul, cu Hristos Isus şi cu Saul din Tars şi cu copiii subnutriţi de noi în estul Africii, cu agape, cu toţi – în sfârşit -, toţi suntem adunaţi la un loc în univers, această cantină socială şi acest centru creştin proiectat pentru ajutorarea tuturor ori măcar a celora care văd că au nevoie de ajutor, de aceea trebuie să te rogi, se gândea băiatul gândurile fiindu-i imprimate ca într-o tipografie de ziar - pe măsură ce firele lor se desfăşurau - pe pagini mari de aur, pagini de codex pline de inluminuri sticloase de lumină.
Deosebirea e că cerul asemeni unei lentile de lunete astronomice ne reflectă invers. Privind pe cerul întunecat de noapte văzu în irizările lui de sticlă reflectarea Pământului, văzu toate continentele cu Oceanul Căii Laptelui între el şi înconjurându-le lumina cu lumină şi văzu pe cer itinerariile singuratice ale caravelelor lui Cristofor Columb, ale navelor lui Bartolomeo Diaz, Vasco da Gama, Fernando Magellan, itinerariile corăbiilor arabe ce veneau din India, drumurile drakkarelor vikinge până în America, drumurile molcome ale mătăsii urmate de mii de negustori, călătoriile în interiorul Asiei şi Africii, mărşăluirea armatelor romane spre inima Arabiei, văzu în cer cotul Braziliei, totul era trasat în tuşuri de diferite culori cu peniţa de trestie pe cer, cerul arătând ca un portulan excentric, ca un portulan de ametist şi diamant roz şi oranj al zeilor şi Pinta, Nina şi Santa Maria, São Gabriel şi São Raphael, Trinidad, San Antonio, Concepción, Victoria şi Santiago toate erau constelaţii pe cer cu îngeri pe catarge şi cu pânzele în vânt şi acoperite de cruci greceşti de broderie roşie pe cerul plin de stele rătăcitoare cu omul înaripat de pe bompres spălat de valurile de lumină şi bântuit de furtuni de nisip ca de singurătate şi deznădejde. Da, cerul e un loc minunat şi crud asemeni unei picturi pe ceramică din vreuna din cetăţile Grecilor vechi reprezentând un tigru şi un cerb; fugi dacă eşti cerb, păzeşte-ţi ghearele dacă eşti tigru. Da, cerul e un loc minunat şi crud asemeni nouă cei care încă nu avem un nume şi pe care niciodată nu ni-l vom putea construi singuri din nimicul sufletelor noastre, universul ale cărui stele sunt reflexii ale inimii Dumnezeilor, cerul – copacul acesta mare, plin de frunze şi ros şi mâncat de furnicarul umanităţii.
Sunt multe relatări din viaţa Trezitului, însă eu vreau să spun o veche istorisire din viaţa unui Buddha ce s-a născut în colţul de tigru al Indiei, pământul cu oameni de o vârstă cu lumina ţărânei. S-a născut acest nenumit Buddha în India şi încă de la naştere stelele i-au cântat greaua ursită spunând că la cruda vârstă de doi ani un duh rău îl va răpi pentru a-l duce în ţara umbrelor. Şi când a venit duhul rău după copil, biata lui mamă, biata Savitri a fugit după el pâna la capătul pământului şi până la capătul cerului rugându-l să-i dea înapoi băiatul. Pe atunci, poate ca şi azi în India şi aiurea, oamenii se rugau spiritelor rele la fel ca spiritelor bune şi duhului celui rău i s-a făcut milă de biata prinţesă, de biata şi frumoasa Savitri şi probabil că asta este teza Indiei în antologia filozofică a familiei oamenilor, că la durerea omului din pământ indian nici măcar demonii – or măcar unii dintre ei – nu pot rămâne indiferenţi, aceasta o spun textele sanscrite, adevărul e ascuns însă – adevărul e acoperit de litere. Şi apoi copilul a înviat, învierea umplându-l de lumină şi făcându-l să devină Buddha de la vârsta de doi ani, devenind apoi bietul Tsangyang Gyatso, cel de-Al Şaselea Dalai Lama în 1697.
-Demult am cunoscut un om, avea să-i spună băiatului pământul, un om cu vază, un prinţ, un fiu de voievod. Era pe atunci cu un an mai mare decât tine, spuse pământul spunându-i băiatului pe nume, era un fel de Prinţ Fericit şi a ieşit din castelul său de marmură traforată şi fildeş mergând pe străzile împărăţiei aceleia. A văzut ceea ce vedeţi voi toţi oamenii când vă uitaţi în oglindă şi apoi a plecat pe ascuns pentru a cunoaşte viaţa chinuită a unui cerşetor şi pentru a cunoaşte ceea ce eu nu îi pot spune, spuse pământul în noaptea aceea care devenise destul de rece şi clară ca un prespapier cu un castel în sticlă cu toţi fulgii limpeziţi. Ăsta a fost, un tip tare, un om dintr-o bucată în care sufletul era într-o linie ca o vână auriferă în munte, mai spuse pământul din locul acela.
-Demult am cunoscut un om, îşi aminti băiatul cum îi spusese tatăl său cu mai mulţi ani în urmă în vremea adolescenţei văzândul că citeşte cărţi de filozofie indiană. Era un student la hidrologie din Nepal, un prinţ din neamul Shakya – din clanul lui Buda -, îl chema Saki – cuvânt ce înseamnă învăţător - care a venit aici la Brazi când eram eu profesor acolo la şantier. Stătea în colonie, în barăcile de PFL şi mergea în fiecare dimineaţă sus la baraj. Era un prinţ, era foarte deştept vorbeam mult cu el, vorbeam în română, în engleză, în franceză dar când nimerea între ţigani nu-l mai scoteai dintre ei – şi semănau foarte mult; şi mai ales dintre ţigănci nu-l mai scoteai, avea să spună tatăl său făcându-l pe băiat să se gândească poate cine ştie vreun urmaş al familiei lui Buddha merge la cerşit în faţă la supermarketuri, ori iese la plimbare într-un Mercedes cu geamurile din spate negre sau merge la muncă în folosul comunităţii pentru ajutorul social pe undeva prin Ţara Haţegului.
Pe autostradă maşinile – majoritatea noi şi luxoase, din cele numite de oamenii obişnuiţi vapoare -, câte treceau, schimbau poziţia farurilor orbindu-l şi apoi treceau mai departe. Cerul înstelat era o mână de plancton fosforescent aruncat de cineva. Într-adevăr cerul era un val luminat de licuricii planctonului din care în mod singur un peşte mare avea să apară mai devreme sau mai târziu. Norii indigo asfinţeau învălătucit spre apus ca într-un tablou mistic şi baroc iberic. Chiar şi personalul dinspre Alba cu vagoanele aproape goale şi luminate trecu prin frig fără să oprească. Stătea şi privea parcarea cu băltoace din faţa sa şi restaurantul cât de cât iluminat de peste drum, cealaltă parcare nu o vedea nu era în unghiul său de vedere gândindu-se că era noapte cum nu poate fi decât în România şi totuşi era singur cum numai un român în ţara lui poate fi ori un copil într-un vechi internat şcolar de Colegiu Naţional prin anii ’90. Cât despre el uneori pe drum i se părea uneori că şi bolta Bauhaus a cerului e un tavan de închisoare pentru copii şi adolescenţi. Rămăsese în drum, nu reuşise să plece. În plus era sărac, nici măcar stelele din cer nu mai erau ale lui în această călătorie fără sfârşit în care toată lumea văzută şi nevăzută e un singur drum.
Posteaza comentariu
Sponsori