Saga despre Felix fiul Agnesei a Avei Mariei Cartea întâi + F. R Constantinescu

Autor : Const Felix
 
455 Vizualizari
Saga despre Felix fiul Agnesei a Avei Mariei
Cartea întâi

F. R Constantinescu
1999+2009+2017+2019+2020

”Fericirea e a trăi pentru alții.”
L. N. Tolstoi

”I Hope You Dance”
Lee Ann Womack

PREFAȚĂ
Omul și homo sapiens

Un Om nu poate decât să se întrebe cât de dezvoltat cu adevărat este homo sapiens? Dacă ne gândim că acest om al înțelepciunilor nu ține nici măcar una din cele zece porunci, mai degrabă ar trebui numit homo pecattum sau homo furor, omul păcatului sau omul nebuniei. De asemenea acest om al înțelepciunii nu are nici măcar o credință adevărată, este incapabil de credință. Viciul, vițiul, este ce-l caracterizează de pe vremea Eugeniei Grandet și din vremurile vechi. Dacă un Suflet se dedică la observarea lumii, a umanității, a roiului de popoare ale pământului, cu răbdare și industrie, poate vedea Nebunia sălășluind în palatele țărilor, în băncile trusturilor, în tronurile bisericilor. Nebunia atotputernica Nebunie, mai vorace asupra bietelor creiere omenești decât pe vremea lui Erasmus și William Shakespeare. Când societatea și societățile însele suportă, sprijină și pormovează viciul, corupția, degradarea morală, intelectuală, religioasă, națională, umană pentru că ea însăși este coruptă până la ultima familie și până la cel mai îndepărtat bătrân și până la cea mai mică minte de copil, mai mult respingând și persecutând puținele și sacrele scrieri care predică adevărul, mai mult educația care se face pe banii de pâine, alimente, haine și întreținere, educație meschină pentru obținerea unui _post_ sau „construirea unei _afaceri_”, studenții și elevii care se prostituează pentru haine și bani de buzunar, mizeria colectivă demnă de picturile lui Bosch, oamenii simple bestii fără ideal ori Credință, batjocura atotputernică și banul care îngenunchează tiranilor cele mai nobile spirite și cele mai curate femei, bisericile de papagali fără minte și partidele de javre gata să-și înghită aproapele, fratele, sora și mama, la ordin, și toți părinții imaturi care își jertfesc copiii propriilor pofte. Urăsc această lume, spune D-zeu. Descopăr în mine Axa Dickens, Sabato, Gorki...

Păclișa, 3 aprilie 2017.

Prolog
MY LOVER MY DEMON
Roman

Felix Rian-Constantinescu

Nostalgiei lu Cărtărescu..

Because I know now that You love me, sweet Eliza, I will begin tell You the story of my family because it deserves to be told, of story of tragedy through life and love through tragedy, generation after generation ever since the times of the Round Table Enchantresses. As you probably saw I haven t managed to write any real book for years now because of my excessive sinapses, but I will try to sing this Medieval ballad of Love and Torture to You and return to my F book page again and again, day after day, month after month, by grace, seeking beauty and truth. It all starts with my family.
As I can say writing the book of Death, short-circuited my brain, because of the intense pain and work, and for years I believed I reached my epic climax. But I will try again. You must understand that I am haunted by three spirits just like old Ebenezer Scrooge. I will tell you about them.
The first is the Ghost of Christmas Past, my Mother. I don't know what to tell You about Her. Probably all I know about Her is that She loved me very much. I was blessed as they would say. Yes, She loved me, truly, madly, deeply, with unconscious Catholicism and mysticism, this was her life, Love. For me mostly. I was the reflection of the third Spirit, but I will tell you about Her. It's Her book.
Who was in between? Hamletian question -- The Ghost of Christmas Present, with roast apples and roast chicken, with food and drink, and women, and joy, far from home. A demon Spirit, a deceiver, not a man, nor beast, but a monster of logic. One day he left and the next day we knew Nothing of him. But my Mother, The Ghost of Christmas Past, this Blueroses, made it, and I believe on her own, and loved Christmas, the Christmas who did not love her. This is the story of the Scrooge of the postcommunism. I, this masonic Scrooge, payed in full the debt of Communism and camaradery. I payed But I don't know for who. I payed for a few pictures, a name, and this body that I have, and for this blank space I have in my brain when I think of Him. And for my all-life ignored cousins. Anyway He s dead as a dead man, and I don t know what happened to Him, is He with William Blake or not? I don t know. But, sweet Eliza, I want to introduce you after the day he left for good to the third Spirit, The Ghost of Christmas Future, Ana.
Well I don t know if I am right, but from small Childhood I felt Ana was all I have, do you get that? And I had her, for the most, until the years of madness came and of rising son. This is my biggest regret. Well, my Friend, I will close the manuscript now, because I cannot write.
For the first time in my life, I believe, I asked myself now how would have been if Ana, my, were happy instead of a Buddha, but we all were, and maybe this is Cora's destiny. I know that you love the Bible, and I know it is true, in the simple perception of the universe, I know because She loved Him until sudden death. This is the secret I believ of my obsessive faith unvanquished not een by the hedonist psychyatrists. You all my life I asked why I suffer, and answers came only at old age. I would like to make of this an English novel but it's not, it's Romanian, and black, and catholic. The wife faithful with her whole body like the holy relics until the other Lover comes to take Her to the Palace Sans-Souci. And it's true that we see the calvary and not the Angels.
We all carry stories with us. We hold them înghiocate in our brain, like unripe nuts, and this are our Torahs like Rabbi Mark Bloom says, our truth, the truth we do not know what to do with. With our death this truths will return to God and History, and millenia will pass over our tombs, but I maybe the stories are more important than us. They are our models, we are have at least one, but for you Montague Ana was a pagan... You have to understand me, Beatrix, for years I believed I found the truth, in the arms of the Bishop and before at the table of Hermits, but when Death came I thought for the first time of a banned church in a faraway unvisited village, where She went when She was like You. In you I find not my Mother, but my Ana, or I don t now what I find, my Eliza. But there s nothing wrong with it. It is just that for me Saints are real and Mary is God. But I am not a preacher, I am just a Mary worshipper. Where was Mary when God created the world, I think. Where were You and Me. And yes I lived my life thinking of Ana.
These pages are feminine, I know, because I have both brains, but maybe my message is what beautiful would heve been if She lived and we had had known her. My Mom died too, and now I am Catholic. I no longer depend on churches. Mary is with me. My dream - is to make a church for Mary and women here in your village. But I am not holy, I am just a pilgrim, a Russian pilgrim. I am sorry if I have haunted you for years. I am sorry. But you are the way back into love for me. I wandered for centuries and you are Mademoiselle Pogany. And yes maybe I am a demon too, but I didn't want to be. And maybe always I believed we need to fiind an instinct beyond instinct.
If I spoke to You, would you be mad? There is a tear in Christianity. You go and speak, use your brain, to get to God and grace, we, to speak truth for once, go humbly kerouacs and worker-women, and sing our love, or profess our love, or just try to yoga our love to God, Jesus and Mary, that s all we do. Aren't we Christians? This is our hurt, after been the traitor of the gint. We sing, the ones who can, as you would have sung to me. Maybe more than sing, we return home, to the beautiful icons and ancestors, the white walls of Calvary, and the meek priest which we love. We are not that educated, but believe our mothers, don't you? Just we go to our Church, and maybe one day we'll die, maybe, or maybe other generations will love Mary. What do you think?
Who is Mary anyway? -- Mary is my Ana's reason. Ana's love killed her, but is She really dead? We are the traitor useless church. And confesion does mean nothing, the Montague say. We are the sinning church, worthless, worthless, taking money for a place in heaven, the Church of the Holy Pope and the holy witch, but so, bad, and ignorant, and idolatrous, love you, and this is all we can say, all we can really think. Our churches sheltered us when we were bums and we still so. When you confess your sins you're nobody anymore. But I am God's prophet, so it's easier for me, I confess to the stars. Da, viața începe cu mărturisirea. And I became a Yoda? of confesson. A rat, but not a snitch. I love my soul more than my life, and God is soul like Ray Charles.
But I see that I don't keep track of the story. I will insert here a fairy-tale that I wrote walking to our dam in may? 2015 from my unpublished book POVESTIRILE CE NU VREI SĂ LE CITEȘTI.
Mocănița
A fost odată ca niciodată o fată. Pe fată o chema Ana și era dintr-un sat de munte de peste Strei numit Livadia de Coastă. Era frumoasă pentru că era o rohmăncuță.
La un băiat dintr-un sat din jos numit Ponor îi plăcu de Ana și o ceru de soție. Ea îi spuse:
-Bine, dacă ne suntem ursiți, nu scapi tu de mine și nici eu de tine.
Se căsătoriră și fu mare bucurie. După un an li se născu o fată pe care tatăl o numi Valeria după o bunică de-a lui. Era în noaptea de 21 spre 22 noiembrie 1947 cu zece minute înainte sau după miezul nopții.
Mai trecu un an și apoi în următorul li se născu un băiat pe care îl numi Adrian. Era în anul 1949.
Un timp fură toți patru fericiți. El nu lucra nimic, dar era bun de gură. După un timp ea lucră femeie de servici. Mergeau în Hațeg la Grădina de Vară și ascultau Guajira Guantanamera.
Pe urmă o femeie rea puse ochii pe Ion. Îl momi și el o părăsi pe Ana și veni într-o noapte să fure amândoi copiii. Valeria, mama mea avea opt ani. Ea spuse că nu merge, că mama are dreptate. Adrian a fost mai mic și nu a înțeles lucrurile, așa că îl luă de la Ana pentru totdeauna.
Ana, bunica mea suferi imens și îl iubi imens toată viața. La început citea cartea „Ion” de Liviu Rebreanu și se gândea că nu i-a mai rămas decât să se spânzure. Își spuse că nu mai poate să se întoarcă din nou în sat din comuna unde Ion fusese primar doi ani până atunci, comuna familiei Pollya. Își luă fata și plecă în lume.
Merse la Hațeg și se angajă muncitoare la Fabrica de Marmeladă, fiind cea mai bună muncitoare din Fabrică. Era prietenă cu o fată mai tânără Profira, Fira, venită cu trenul foamei și care era din ținutul Herței. După un timp o măritară cu un om Vaida, care deveni alcoolic cu timpul și începu să o bată toată viața până când muri de băutură pe la cincizeci de ani, Fira rămânând singură și având doar o nepoată de mătușă. Tanti Fira este moașa mea.
Când veni muncitoare, își făcu un portret la fotograful maghiar artist din Hațeg Horváth Jozsef în care își puse un ștreang de mărgele și era îmbrăcată în doliu.
Ea era foarte sensibilă. Pe strămoșii ei îi chemase Vladislav și mai înainte, Albu. Eh, asta-i viața. Suferi și suferi pentru nimic. Viața ei nu se deosebea mult de a lui Iuliu Hossu. Muri la patruzeci și cinci de ani în 1973. S-a născut în Livadia de Coastă, pe data de 11 mai 1928, și a murit pe 1 octombrie 1973 de cancer la sân. Înmormântarea lor s-a ținut acasă pe 4 octombrie 1973 într-un bloc sărăcăcios care apoi avea să devină blocul țiganilor. Stăteau la etajul unu în partea dreaptă cum privești blocul. Geamurile erau orientate către Strei.
La înmormântare au venit o mulțime de oameni.
A venit și Adrian, pentru prima dată. Oamenii l-au întrebat:
-Ai venit la înmormântare?
-Păi, am venit la mama lui Valerica...
-Cum, nu știi? E și mama ta. Nu ți-au spus?
Cartea ei preferată a fost “Ion”, povestea ei dorită a fost “Înșir-te mărgărite, iar cuvântul ei iubit a fost:
ursit
Dear One, just in the phorum again, thinking I have said everything..

Capitolul -1
Learning to Pray

Felix Rian Constantinescu

2017

It was 1986, the year of Tschernobyl and Mother was very worried that I in the neighboring Romania was no longer speaking correctly. I had some speech problems, talking like an old country record.
So one evening She took me by the hand and we went to the apartment of a Psychology teacher who lived with her older Daughters near the little San Francisco bridge in my town. I was four years old.
-What’s wrong with this kid, Mother said. Is he lame?
-No, Valy, dear, there’s nothing wrong with him.
And after joking with me a bit She said:
-Can you say after me, or are you just a little Child? River...
-Liver...
-Litlle-rattle...
-Little-lattle...
-Branch...
-Blanch...
-Rick!...
-Lick!...
-...could not say...
-...could not say...
-River, little-rattle, branch!...
-Liver, little-lattle, blanch...
So learning the poem I became normal again and she taught me the Our Father and the Angelus prayers, one more believer in the Red Romania, telling me to say them every evening before going to sleep. And I became the disciple of my family, they all sat and listened to my prayers.

Capitolul 0
ISTORIA LATINITATII UNIVERSALE
MOTTO
CAVE CANEM.
Mamei mele doamnei profesoare de latină-greacă Viorica Ciucean.
I
PROLEGOMENE PENTRU ISTORIA LATINITATII UNIVERSALE
„Copilul creştea şi se întărea în duh; el a rămas în pustiu până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.”
Evanghelia după Luca
Poate aceste pagini scrise in proverbe nu vor fi extrem de intinse dar vor reflecta un material istoric imens.
Imi incep prima carte asupra ORBI LATINAE cu o aplecare asupra cartii lui Vergilius. Daca Horatius a scris constitutia epigrafica a universului latin, iar Ovidius i-a doinit dorul, Vergilius i-a rostit basmele originii, triada tragicilor greci mutandu-se in rabojurile gandirii latine. In Romania moderna corespondentul lui Vergilius e Nicolae Iorga.
Indiciile Eneidei ne spun ca triburile italice din care avreau sa se distinga latinii au venit pe mare nu pe continent din munti si Dalmatia. Nu au venit prin Carthagina, marele lor inamic se pare dintotdeauna, nici prin fenicieni parintii punilor, ci prin greci in contextul religiei Citereei in vidul de putere dupa apocalipsul Troiei si invadarea Asiei Mici de noi populatii indo-europene dinspre Iran viitorii romani adusi in coloniile grecesti din sudul Italiei de corabii grecesti. Cei care au luat numele de latini au colonizat pana si patria, Italia.
Profetul Daniel împreună cu YHWH au văzut în latini cea mai mare civilizație a lumii, vârsta de fier a omenirii, cu bunele și relele ei. Se poate spune că profeția lui Daniel despre civilizația despre care și Isus din Nazareth a spus Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, s-a adeverit în mare parte, urmând ca prin Novus Ordo Seclorum să se înființeze o nouă cultură eleno-latină pe întreg Pământul, de care va depinde doar de om dacă va fi o republică decentă ori un imperiu degenerat.
În prima imagine vedem o hartă a țărilor care se autodenumesc latine în ziua de astăzi, cu sensul de hispanice, pe lângă țările Portugaliei ne arătate pe hartă. Lista țărilor hispanice este următoarea, Spania, Guineea ecuatorială, Mexic, Cuba, Republica Dominicană, Puerto Rico, Guatemala, El Salvador, Nicaragua, Costa Rica, Panama, Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru, Chile, Bolivia, Argentina, Paraguay, Uruguay. Sierra Leone din Africa aparține culturii portugheze. În harta doi avem un plan al afestei culturi mondiale. Portugalia, Insulele Capului Verde, Guineea-Bissau, Sao Tome/ Principe, Angola, Mozambic, Macao, East Timor, Brazilia. Portughezii au mai avut portul liber Goa în India. Sierra Leone a fost descoperită de portughezi dar datorită cruntului comerț de sclavi portughezi în lupta pentru eliberare creolii susținuți de popoarele mende și temne au intrat în cultura britanică fiind azi stat independent de limbă engleză. Nu trebuie neglijată latinitatea, hispanică, italică, europeană, portugheză a Statelor Unite și a megastatelor moderne anglosaxone. Deasemenea există țările latine francofone. Franța, Elveția, Belgia, Luxemburg, Monaco, Burkina Faso, Mali, Niger, Ciad, Senegal, Guineea, Togo, Benin, Cote d'Ivoire, Camerun, Republica Centraficană, Djibouti, Rwanda, Burundi, Republica Democrată Congo, Gabon, Congo, Guineea Ecuatorială, Seichelles, Insulele Comore, Vanuatu, Canada. Pe harta a patra avem țările romanice europene., Pe lângă statele menționate deja, vedem Italia cu Sicilia și Sardinia, Corsica franceză, pământul friulan, Elveția reto-romană, România Mare mergând cu limba română mult dincolo de Nistru și deasemenea în teritorul din acte al Ungariei, îngăduit de Franța ca o concesie după primul Război mondial, Banatul sârbesc cu Voivodina și Timocul, o regiune destul de întinsă, Aromânia aromânilor, desemenea întinși pe un teritoriu relativ mare, ostroavele meglenoromânilor și istroromânilor.
Se pune întrebarea justă de ce judecătorul Pilat l-a executat pe Isus știind rațional că e nevinovat și dacă latinitatea poate fi mântuită. Chiar și în credință nu ești ținut mereu în trâmbițe și acorduri de chitară la foc, ci Biserica îți cere să stai în singurătate și reculegere, cu Dumnezeu nu cu oamenii. Chiar și Cristos, latin, e mult mai dur decât cetatea tare a lui Martin Luther și trilogia lui Jean Calvin.
De asemenea e interesant că în latinitate răstignirile nu au încetat. Au devenit însă ritual-artistice, ca în miracolele și misterele medievale, și deasemenea penitențele misticilor și alle flagelanților, și deasemenea în toate Răstignirile cu donatori și troițele lumii. O cultură războinică prin excelență, pentru care și religia și arta și cultura e un război și o știință a războiului, o virtute militară.
Deasemenea latinitatea a fuzionat și a influențat fiind influențată orice cultură a pământul în special cea germanică. Există un tablou preromantic care le înfățișează pe Germania și Italia ca două prietene stând una lângă alta în peisaje specifice, iar Germania mereu a privit către Italia, și nu doar Germania, ca fiind sursa noului cu mult înainte de pictorul Giotto, papalitatea fiind o autoritate unică în creștinismul universal.
Urmează întrebarea, logică, ce a făcut tribul acesta italic de un așa mare impact global. Ei erau niște militari ordinari totuși, nu Isus din Nazareth și a sa Evanghelie. Eu cred că tocmai gândirea lor epigrafică, rațiunea caracteristică, limba matematică, paideuma logică; lumea are nevoie de toate acestea.
Un singur popor respinge latinitatea, autoexcluzându-se din ea. Acest popor este poporul iudeu, și din păcate respingerea, la nivel religios însă, este reciprocă. Pentru evrei Reforma și neoreforma este o adevărată binecuvântare. Aceasta doar ca paradigmă de viața, ca noua Romă, pentru că în plan cultural tot latinitatea în parte este Colhida. Papalității i se reproșează autoritarism religios și bisericilor latine antisemitism, ceea ce în parte e adevărat. Dar și în prezența unor papi ca Ioan II, Ioan I, Giovanni XXI, Pius XII Romei i se resping întâmpinările. Cum de asemenea și unor evrei extrem de luminați, aparținând noii era ca Jerry Seinfeld pentru a numi doar unul atât catolicii refractari cât și sioniștii le retează încercările de sinteză și le neagă meritele.
Faptul că lumea latină primează asupra celei anglosaxonme e că în cultura anglosaxonă mereu apare fata, un mecanism oarecare și bad guyul lucrul ironizat și de serialul yankeu-idiș Seinfeld. În aceasta virtutea romană, de marmură, este mai puțin probabil de a fi pătrunsă de corupția universală.
În cartea mea după jumătatea de mileniu de Reformă, următoarele cinci sute de ani vor fi catolice, un creștinism mai epigrafic.
Latinitatea și restul lumii nu se înțeleg. Occidentul propovăduiește frumusețea obsesiv păcatului, în timp ce Roma eternă știe că doar virtutea e cea mai frumoasă.
Fără a cădea în fascism este evident că latinitatea este superioară culturii anglo-saxone, singurul vârf al britilor peste Dante, Petrarca și sonetul italian fiind Parlamentul englez și acel Hyde Park, în esență năzuințele lui Dante instituite. Dar nu este niciodată momentul pentru a ne bate cu pumnul în piept, pentru că după cum a înțeles cultura Canadiană, civilizațiile trăiesc într-o familie a oamenilor. Dar e păcat că oameni ca românii nu înțeleg limba română și nu o cultivă, mai ales profesioniștii, dimpotrivă în sistemul de învățământ românesc, latina, această știință a logicii, fiind o Cenușăreasă tot mai persecutată în contextul în care un popor întreg își pierde sufletul, depersonalizându-se.

Capitolul 1
SAGA NOBILIS WLAHIS DE WALYS
(SAGA DESPRE NOBILUL VALAH DIN VALEA)

Felix Rian Constantinescu

2012, 2016

Cuvânt înainte

Se poate spune că aceste pagini nu-și au locul în lumea modernă, însă eu mai degraba cred că lucrurile despre care vorbesc nu-și mai au locul în lumea modernă. Am scris o povestire, o pretinsă saga alegandu-mi-l ca erou și povestitor pe Mezerzius, personaj real. Deasemenea i-am dat o atitudine, cumva tipică pentru epocă. Poate am fost nedrept cu canonicul din Alba Iulia. Ce știu e că istoria este un lucru pe care îl avem cu toti în comun, iar istoria - fără nici un alt considerent - merită să fie pastrată de dragul istoriei. Această povestire nu pretinde că românii au fost băieții buni iar ceilalți au fost baieții rai. Ce am căutat în aceste pagini a fost o recuperare a trecutului nostru, asemanator uneori cu al indienilor din America Latină, alteori cu al grecilor din Asia Mică dupa caderea Bizantiumului, ori chiar cu a islandezilor de dinainte de Republica Islandei, un trecut în care noi ca români majoritari în Transilvania am fost secole de-a rândul ori șerbi, ori transfugi, ori cnezi uciși de nobili ori deveniți iobagi sau nobili ai coroanei, deromânizati ori tărăniți.

Autorul
Hațeg, Păclișa

Dăm de știre făcând cunoscut prin cuprinsul celor de față tuturor cărora li se cuvine despre sfârșitul lui popa Sthojka, care locuia într-un sat ca o bortă spre munte, într-un district despre care oulahii obișnuiesc să spună că pe aici și pământul te cunoaște, de aceea ți se pare că ești mai fericit însă inima omului n-o vede decât Dumnezeu. Cât despre noi, un lucru dat de sus celor luminați de Biserică, cioplitori vrednici ai Noului Om pe care Aceasta l-a născut până nu demult, o ființă făcută din oase și membre respectând canonul dat omului de către Făcător, ne este dat să-i civilizam pe acești sălbatici mai nefericiți ca noi înșine, fie că sunt de la capătul lumii oriunde armata Papei a ajuns, fie că sunt de pe pământurile noastre închinate spre slava lui Dumnezeu de asemenea Romei, preschimbându-i și învățându-i adevărul pe acești sălbatici pletoși, bărboși, mițoși, împuțiți, ignoranți, de falsă credință cu nimic mai buni decât sarazinii ori chiar păgânii lui Mahomedus, crezându-se romani și fiind doar niște barbari coborâți din munți pocind fără seamăn latina deprinsă de la negustori, crezându-se creștini din vechime și fiind doar niște creștini falși cum după cuviință am spus pe drept cuvânt anatemizați de Sfântul Părinte împreună cu întregul Orient, eretici vrednici doar de a fi legați pe ruguri aprinse pentru ispășirea păcatelor, care au preoți asemeni celor înfățișați aici, urâți, nebuni, cu mințile răvășite și închinători la diavoli, ce nu sunt cu nimic mai buni decât niște vrăjitori ai vechii Grecii ori măcar decât vracii tătarilor, ori în mod excelent decât ciudatele obiceiuri a căror veste a ajuns în întreaga Europă creștină din pământurile numite Orbis Novus îngenuncheată la picioarele lui Dumnezeu, Gesu și Sfânta Fecioară de tăioasa cruce a roții de sfântă pietate a Regilor Spaniei abia de câțiva ani, scriu eu canonicul Mezerzius din episcopia din Alba Iulia în anul Domnului 1504 în grațioasa limbă latină, din mamă deprinsă, a întregii lumi după toate calculele matematice învățate în negurosul ostrov al Islandei pe unde rătăcii ca în infern pentru aproape trei ani, povestea unor oameni proști și întunecați vrednici mai bine de a se fi născut mai bine în erele întunecate de dinainte de unguri, când aceste locuri erau doar sânge și păduri.
În principatul închinat de Dumnezeu pe vecie crucii maghiare și Sfintei Familii sunt multe țări și nici un district nu seamănă cu altul. Pământul prin care trec acum în drum spre capitala lumii, districtul Hatzak e un pământ straniu aflat în răstoacele din spatele castelului celor doi Corvini, îndepărtat însă într-un mod nedefinit de parcă s-ar fi aflat de xcealaltă parte a munților pe pământul unde bisericuțele schismaticilor își caligrafiază cruciile stranii cu trei brațe pe un cer verde. În pământul ăsta se află sumedenie de pietre de felul celor dezgropate de Sfântul Părinte în colina căreia istoricii îi spun Wotycaun. Plugurile blackmenilor mai mereu scot din ogoarele Regelui câte un capăt spart ori o coloană ruptă, vreo piatră acoperită de litere geometrice ori niște (...) șlefuită (...) pardosele îmbinate de cărămidă, acesta este miezul acestui pământ, aic pământul e ca un bour care a înghițit stelele de piatră murind cu genunchii zdreliți și ochii luminoși precum Asfințitul și Răsăritul, aici constelațiile au murit și s-au lapidat curgând în statui, cerul murind prăbușit la pământ, fiind pământ. Acesta este un pământ al pietrelor și al întunericului. Nimeni din lume nu știe de unde sunt aceste pietre și nici de unde sunt acești oameni. Unii scriu că aceste pietre sunt aici de dinainte de Geneză fiind cărțile djiniilor și demonilor și de asemenea și acești oameni înapoiați, iuți și care nu își pot nici măcar scrie numele. Aici și catedralele sunt zidite din pietre care nu există, avâdn pe lângă ziduri coloane spurcate și îngeri păgâni și stâlpi luciferici scriși parcă cu degetul pe care nici unul dintre acești sărmani nu poate să le citească și pe care meșterii lor au pictat idoli inexacți. Inima plină de compătimire a epicopilor și a sfinților noștri regi ne îndeamnă să avem passionaria spre acești sălbatici și să facem universul pentru împlinirea acestei sacre pietăți ce-am moștenit-o de la veacurile eterne.
Mi s-a povestit la mănăstirea Sfântului Francisc din Hathzak și aici unde mă aflu acum, pe câmpul plin de pietre din satul Brythonia. Mi s-a spus de către oameni care preschimbă oamenii în litere că se preumblă un sat pe aici pe un drum care se pierde în munte, un sat noroios în valea unui pârâu cu apă mocirloasă în care oamenii își spală cojoacele înainte de iarnă. Satul este scris Walya și nimeni n-a știut niciodată nimic despre el. Aici în Walya era preot schismatic și cneaz un oulah numit Sthojka împreună cu fratele său erau stăpânii satului, fii lor având cei mai frumoși cai din sat iar fetele lor cele mai frumoase catrințe. (...) sat schismatic, locuit doar de boloi falși. Nu am fost niciodtaă în partea aceea, dar toate inimile catolice și mințile luminate ale literelor latine din locurile acestea spun că Walya este un pământ înapoiat cum doar un sat de blakmeni poate fi. Cum am mai spus wlahyii sunt primitivi, buni doar de a fi biciuți pentru a putea fi puși la lucru, fiind o mare mărinimie din partea regilor noștri că nu-i izgonesc cu totul de pe pământurile pe care sunt ca o îngrozitoare ciumă, care nu s-au ridicat și, îndrăznesc să spun, nu se vor ridica niciodată deasupra satului zdrobit de copite. Astfel legământul Fraterna Unio de acum două veacuri nu arată decât bogata clemență a Principatului nostru al Transilvaniei față de universitas valachorum, pe care departe de a-i trimite de-a dreptul în iad cum fac alte popoare cu israeliții necredincioși, ori de a le izgoni satele, excelenții noștri regi le dau în drept pământul cucerit de părinții lor iar pioșii episcopi îi caută în beznele spiritului acestor rătăciți pe care nu-i poate înțelege nimeni în sânul Bisericii.
Pe drumul ce coboară din munte și apoi o cotește la dreapta, cum spun bestiile pe care poți întâlni cu turme flocoase pe marginea câmpurilor, după vreo patru mii și jumătate de mie de pași se preumblă alt fossatum unde legiuesc alți kenezi, puternici și răi, cei mai semeți rumâni din tot districtul, fioroși și aprigi cum sunt câinii. În satul lor care este mult mai puțin decât sunt ei înșiși, acești Kende, nobilii regelui și ai noștri Kendeffi de azi și-au făcut lângă un pod peste râul Cânda, cu multe mori de apă, o casă veche și vrdnică. Diecii din Brythonia cunosc multe despre excelenților lor nobili catolici Kendeffi despre care sângele albastru zavistuiește că odată nu erau decât zăvozii turbați ai lui Ioannes Corvinus în cruciade, exemplul lui emulându-i spre un suflet mai drept, spunându-mi și mie povestea lor. Din câte cunoaștem noi și din câte a uitat lumea a fost cu veacuri în urmă un om ieșit din noapte, totul după el fiind beznă ale cărei ghețuri sunt reflectate în ochii clocotind ai Ursei. Omul acesta Nicolae zis Kende era oulah, dar despre cei dinainte de el, despre propria sa homogeneză nu se mai știe dacă erau wlahi ori sarazini; era knez în Râu de Mori și avea pământuri în sus spre munte. Kende era omul de frunte în satul lui mereu călare însoțit de cetași și-și purta tot timpul sabia pe braț. Avea o barbă sură, iar părul îi era pieptănat despicat, căzându-i pe grumaz. Hainele îi erau albe brăzdate cu fir de aur, dolmanul ce-i acoperea spetele fiind cea mai prețuită haină după cele ale popilor lor, poate doar în castel la Hathzak să fi fost ceva mai viu ori în lada de lemn înmnegrit plină de tapiserii a vreunei copile, fie ea catolică ori infidelă. Acest om a fost primul Kende, cel mai mare care îi conținea pe toți ceilalți ca idolii cneazului Novgorodului.
Când acest Nicolae I zis Kende primise ochi, o femeie sarazină adusă de tătari în rătăcirile lor pe pământurile de dincoace de păduri îi ghicise mamei sale scriindu-le la amândoi cu cenușă câte un triunghi de trei semne neînțelese în mijlocul frunții și privind în ele le spuse că vede pentru bărbatul ei mult aur care se va curăți în flăcări (...) secolele, devenind tot (...) va avea tâta aur încât va putea să dea întregii lumi. Iar un vânător care era sihastru în munte, în pădurile și stâncile din vestmântul Retezatului îi spuse că vede pentru Nicolae al ei glorie coborâtă din ceruri strălucind asemeni pietrei filozofale a sfințeniei, plină de raze asemeni zidurilor Ierusalimului. Nici un oulah nu era mai puternic decât el în părțile acestea unde toți oulahii trăiesc din sapă în vreme ce el trăia din sabia sa venețiană. În satele lui el era urasag și rabszolgatarto, la război era ofițer peste oamenii lui, iar în pământurile lui era aproape ca un duce; doar episcopii, principele și regele erau peste el. Știa totul și toți erau ori oamenii lui ori vitele lui. Avea o nevastă pe care i-o dăduse un kenez, iar cele mai mândre giupânițe din satele lui îi erau ibovnice, reușind să le ferească de cavalerii și clericii unguri. Era primul om. Iar preoți greci ai wlahilor îl iubeau, la un loc cu nebunii sfinți din munți și țăranii olahi pentru că Dumnezeu punea în el putere pentru ei toți.
Șerbii spun despre acest Kende că asemeni tuturor fiilor săi era un războinic și mai mult decât un războinic, era un principe cum era privit și în cnezatul Letwya și mai târziu dincolo de munții sărmani la blestematul Thocomerius, însă asemeni vechiului Odysseos a tânjit după ceva mai mult voind să-și zidească un nume. După ce l-a îngopat pe sihastrul Ciprian în pământurile sale, a hotărât să zidească acolo din piatră o cetate un zid (...) vreodată ca tătarii să ardă tămâie (...) locurile păstrând o amintire înfrigurată de cavaleri ai Apocalipsului după cum scria și sfinția sa Arhidiaconul Toma di Spalato fie că ar veni vecinii de dincolo de dealuri. Astfel pentru a avea unde să încerce să se apere de astfel de urgii Nicolae I Kende Olahul începu să zidească un turn la vreo patruzeci de Crăciunuri după moartea lui Ogodai și după vreo douăzeci de ani încă lucra la zidărie, țăranii lui urcând pietrele sparte din munte cu măgarii păstorilor sau în brațe și într-o zi un călugăr însoțit de alți călugări care venea din Țara Sfântă îi se opri cerându-i îndrumări în grecește pentru drumul spre Thuringia, la care Kende îi spuse să se întoarcă puțin din drum și să meargă pe troian până la Temeschwar. Diacii vorbesc că omul acesta care se numise ca Eckhart von Hochheim din Paris și Thuringia îl sfătuise să facă o biserică burg acolo, fie ea oricât de schismatică și Kende până la urmă o zidise dincolo de pârâul care iese din cetatea Koltzy. Și așa fu biserica fortăreață făcută, cu ziduri groase de piatră ca la Babilon și aproape fără ferestre.
Al acestui Nicolae I a fost vlăstar Mihail I zis Cândea, „dictus Kende de Malowiz filius Nicolai dictus Kende de Malowiz” în documentele grele de sigilii din Terra Harzoc, scrise de diacii răspândiți în târguri și satele nobile, ori prin satele Kenezilor ori în orașele coroanei, care a fost tăiat ca în Țara Olăcească a Moldovei de principele Andrei Lackfy Voievod al Transilvaniei nimeni nu mai (...) măcar nobilii Kende... (...) satele abia (...) mai târziu înapoi vădanei sale cernite, RiudeMory, Nukzsoara și Kissebes. Lui Mihail I mortul i–a urmat Cândea I, căruia i s-au născut Ioan Cândea, Mihail II, Cândea II și Clara care primit Râu Bărbat. Lui Ioan Cândea i s-au născut Ana, Ladislau I Kende Kendeffy, Nicolae II, Ioan Kenderessy și Cerna, fii lui Ladislau Mihail III Kendeffy care a avut mulți copii. Oamenii vorbesc multe. Ladislau I Kendeffy spre deosebit de sfântul nostru rege cavaler din veacurile trecute, era un om gras și gros, burduhanos și cu fața îngropată în slănină. Purta nume de cavaler dar arăta ca un abate confesor, gras și cu fața înnegrită și învârtoșată de vita bona. Era atât de gras că nu putea nici să meargă călare. Stătea mai tot timpul la curte părintească la Malowiz ori mergând doar la vechiul castel la Hațeg unde era pârcălab, spre urgia tuturor el era castelanul de Hațeg. Cum fusese străbunicul său în fossatum el era cel mai puternic om din tot districtul, doar preoții de la Sancta Maria și mănăstirea franciscană de lângă râul Hatzak erau peste el. Era așa de puternic că nici măcar nu privea oamenii și toate acestea pentru că el era primul Kendeffy și pentru aceasta fusese uns. După bogăția veche, noua bogăție spun pizmașii schismatici.
Se spune că problemele au început în AD 1418 sfântul roman al Ungariei a dănuit familiei Kende... (...) Valya, lui Ioan Cândea (...) cător de Hathzak și fratelui său Cândea. Când a intrat în lume excelentul nostru rege Matthias Corvinus, popa Stojka și fratele său Kendres au găsit grație în ochii auguști, iar conflictul pentru toți purta un nume. Ladislau, primul Kendeffy fusese preot schismatic până să fie înnobilat sfânta coroană și i s-a născut Mihail III, care când a crescut s-a făcut flăcău arătos adorator al Florei Italiei. Aici în Brythonia se povestește că odată Mihail, fiul lui Ladislau cum vorbesc barbarii aceștia mergând la vânătoare cu ceata lui de flăcăi fără căpătâi, se rătăci și ajunse singur pe jos pe un lan de secară din jurul Brythoniei. Calul își rupsese un picior într-o groapă și îl lăsase acolo...

[Restul manuscrisului este pierdut]

Capitolul 2
EVANGHELIA HRISTOSULUI MINCINOS

Felix Rian-Constantinescu
2017

CAPITOLUL I

1. Și s-a născut Felix de mama sa Valeria în spitalul orășenesc din Hațeg cu o viață înainte de a doua stea.
2. Mama lui era foarte bucuroasă și se rugase în tăcere vorbind cu burta ei și Dumnezeu să-i dea o fetiță,
3. un an și un copil frumos, deștept, talentat, numai sănătate nu ceruse.
4. Toți copiii se nasc sănătoși doar, spunea.
5. Tatăl lui suferise mult în singurătate, văduvit de prima muiere,
rămas cu trei copii și o mamă bătrână, Eleonora.
6. A fost mare bucurie că venea un prunc în casa Constantinului.
7. Numai Flavius, fratele ceva mai mare era trist că nu avea să mai fie
8. mezin.
9. Când a rămas grea Valeria mama lui Felix a spus mi-a dat Dumnezeu aur în locul plumbului lacrimilor mele și ale Anei mama mea. Și înșira la zâmbete și lacrimi.

CAPITOLUL 2

1. Prietenele ei s-au bucurat că va avea un copil dar ziceau să-și lase bărbatul pentru că era rău.
2. Mult a suferit Valeria dar nimănui nu-i păsa de ia.
3. Elevele ei mai plângeau în batistă și o căinau.
3. A-mbătrânit în doi ani cât în cincisprezece.
4. Oamenii o urau că era fată de comunist dar săracii o iubeau că era dintre ei.
5. Prietenele ei cele mai bune au plecat în Israel în 67 și cât a fost Satana la București nu le-a mai văzut, pe Tamara niciodată.
6. Valeria era o fată cuminte care toată viața muncise și învățase,
7. își făcea singură supă de pe clasa a treia.
8. Iacă o fată săracă
9. și prea deșteaptă; normal că era urâtă.

CAPITOLUL 3

1. Veni și ceasul ca Valeria să nască și merse la spitalul din cetatea Hațegului în procuratura Transilvaniei;
2. atunci venise poruncă de la Cezar Satana să se nască mulți copii, fiara avea nevoie de carne.
3. Maternitatea, palatul copiilor, era sub puterea unei doamne care se trăgea din îngerii ce au înfruntat dracii cu o viață înainte.
4. Ei mult ăi plăcea trupul însărcinat de femeie și începu să o atingă pe mama dumnezeului nostru
5. înainte să fie fătat.
6. Valeria, care nu era înger dar nu era nici diavoliță, tăcu
7. și Maria, doamna se mânie, Maria doamna se mânie foarte tare,
8. Maria se îndrăci.
9. Mai mult când auzi cuvintele tatălui despre fiul său, Seamănă cu Isus. Copilul rămase două săptămâni fără mamă în clădirea purpurie a spitalului din...
(Restul manuscrisului e pierdut)

Capitolul 3
SAGA CELOR DOI STUDENTI DIN CSULAY

Felix Rian Constantinescu

Ni s-a spus si marturisim ilustre Mezerzio din Alba Iulia ca in satul in care a ars biserica si s-au pustinit oamenii a fost in vremurile fara glorie un presbyter maghiar foarte devotat coroanei noastre. Cam in aceste vremuri un tanar csulayn pleca la Krakow in tara Lengyel si se intoarse popa papistas. Numele lor erau Ioannes Olah si Stephanos Hohenzollern. Popa Ioan ii spuse sa mai aduca un magistru pentru catolicism in toata tara aceea si Stephanos il chema pe Ana Fausyus, un grec trecut la catolicism in imprejurari misterioase si se intoarsera amandoi plecati la picioarele parintelui Olah la manastirea din Csulay sub protectoratul lui Csulay insusi, de un secol intors la Sfantul Parinte Papa. Faptele care au dus la arderea bisericii si a intregii biblioteci si apoi pustiirii satului datorita superstitiilor locurilor au fost mincinoase si au tulburat poporul doua secole pana azi cand n-au mai ramas decat conacul de iarna si cativa serfi la vii. Dar Csulay cand merge acolo este insotit de cei mai grei oameni din comitat, Puy vizitandu-l adesea si insotindu-l la vanatoarea de iarna. Atunci multa lume a inceput sa vina la catedrala cu trei doctori, laudandu-i harurile. Chiar atunci murise Matia regele tuturor si coroana era stralucitoare.
Dupa cinci ani si nespunand nimanui nimic excelenta sa Ioannes se lua si pleca din propria manastire incercand o colonie catolica la Walya care insa nu razbi retragandu-se in sfarsit dupa cativa ani la o cetate pe care si-o zidi la Hathzak, lasandu-i pe cei doi tinerei cu zdroaba Crucii Sfantului Parinte si a ambitiosului Csulay. Presbiterii de la capelele fostilor cnezi si bisericile Sfantului Francisc vorbeau in dodii. Stephanos era laudat de toti, dar intunecatul Ana pusese totul la inima. Metodic ca paingul ce isi zideste cetatea incepu sa isi mituiasca prieteni. Nici copiii nu scapara din planurile sale. Era plin de uneltiri. Biserica devenise un Babilon.
Citind indelung cartile magice si florentine, cu inteligenta draceasca isi atrase voturile nobililor si taranilor catolici din Csulay si toti incepura sa-l invinuiasca pe Hohenzollern obligandu-l sa-si supuna omiliile de duminici si sarbatori sigiliului lor de arama. El, cruciat din Betleem, avea o sora bolnava pe care o intretinea iar in Csulay devenise tinta ocarilor nemaifiind iubit decat de curte. Trebuie sa-ti impartasesc excelente Mezerzii ca fara binavointa fostului cneaz Csulay nu ar fi izbandit.
Eu am fost martur al taraseniei dar diac fara minte cum sunt socotit am fost tinut departe de faptele intunericului. Oamenii stiu ca Stephanos era pedepsit duminica de duminica in numele Tatalui al fiului si al sfantului spirit de infernul acela de nobili si vechili, Fausyus insusi mult falindu-se cu suferinta lui Stephanos numind-o daruita de Dumnezeu. Preotul a tacut si nu s-a marturisit nimeni putand sa-i smulga zambetul din frunte nici macar necuratul.
Intr-o zi de taina Csulay insusi ii spuse ca micii nobili, hulpavi ca niste caini, nemesimea si Ana cu mandria lui si cautand mereu stipendii au devenit suparatori cu galcevile lor si ca vrea liniste in biserica sa. Pentru ca nu voia sa intre in conflict cu Paulus inchizitorul din cetatea umanistului nostru Nicolaus Olahus avea sa ii lase pe ascuns si sa zideasca o capela in cetatea sa de la Tusta, la noua sa curte...

[Restul manuscrisului este pierdut prezentand urme de flacari]

Capitolul 4
BARAJUL DE LA PACLISA

Am vrut sa merg pe camp sa umblu pe digul ud si printre maslinii salbatici dintre bolovani, sa vad putinele pasari inghetate in discul de apa in acest ocombrie insorit, sa ma plimb iar si iar pe vechile drumuri gandindu-ma la nimicul vietii mele dar am obosit. Stau aici cu soarele in spate si scriu in registrul mare furat de la tata despre baraj, despre plopi, despre icoana ce mi-am facut-o in miile de pelerinaje pana la izvorul sau misterios.
Un loc al electricitatii, al stalpilor de inalta tensiune care calatoresc pana in Occident, al cablurilor groase ca niste coarde de violoncel grupate cate cinci, in piramida, ori cate trei, in shamisen, al ogoarelor de porumb ca o racla plina de odoare de aur preserate pe ici colo cu smaralde false, campul si drumurile acoperite de aceasta iarba incurcata ca un arabesc, incalcita ca un ciuf de scolar, verde si galbena si cafenie si neagra ca privirea poetului Nichita Stanescu, si cerul mai mereu acoperit de o burta de nori, azi insa albastru ca un vesmant de Madona transilvana, presarat de runele albe ale darelor avioanelor stergandu-se precum timpul si vietile noastre.
Mi-ar placea sa adorm pe iarba lui dar pamantul este rece si alcatuit doar dintr-o marna deasa de bolovani rotunjiti de apa asemeni zambetelor lui Constantin Brancusi si pietrele de pe Jiu si inghetati de parca imbratisarea nici unui om nu le poate insufleti. Asa ca ratacesc ca o pasare mare si singura, cu capul tare si gol, infrigurata si inghetata, solitara si dejnadajduita, cantandu-si painea si moartea, ratacesc pe baraj laolalta cu suratele mele, pasarile calatoare, pasarile de primavara si pasarile de iarna, singurele mele surate, gastele salbatice.
Intr-un sfarsit de iarna am ascultat cantecul balenei cu cocoasa pe malul lacului de la Paclisa si cand am revenit pasarile disparusera, plecasera poate catre Marea Alba si Oceanul Inghetat sa ii povesteasca despre mine balenei celei uriase, regina marilor.
Barajul este mereu in visele mele, tinta tuturor calatoriilor mele consimtite, de mult ma atrage, magnetic, pentru mine este marea si Dunarea la Giurgiu si la podul lui Anghel Saligny, si oltul la manastirea Coziei unde stramosul meu voievodul Mircea Basarab umbla pe ape noaptea.
Ascult vantul alecsandrin cum tulbura satul dincolo de ferestrele subtiri di adormit pe jumatate in caldura zilei de ieri vad barajul acest straniu obiect al fascinatiei mele. Dintotdeauna am dispretuit tehnica si nu stiu ce ma atrage la acest dinam ciclopic, poate pentru ca inconstient simt in el inteligenta, sinapsele anorganice purtate pe curentii de apa asemeni unor axoni lichizi intinsi ca firele de meduza pe zeci de kilometri. Poate e amfiteatrul continut in el, circul glaciar gravat in beton excavat in ultimii ani ai Epocii de Aur, ori toate icoanele si desenele in carbune si sacaz, argila si bca-ul ros de apa gasit printre gunoaie, macesele moi si caramida sparta si veche, acesta mi-a fost visul sa consacru barajul, sa-l sfintesc cu mainile mele nemiloase si bicisnice ca loc de strangere a tacerii pe ape, in catedrala pietrelor botezate si a bolovanilor dintre marile sgrafituri de beton, pentru sufletele noastre. Nu stiu daca am reusit, dar de mult nu mai sunt apostol. Barajul a fost frumos dintotdeauna, iar raul, raul e sfant.
In letargia mea cosmica de ourosbouros fara sange il visez cu ochii deschisi in bezna, tocut in noaptea pe moarte, luminat de cele doua centrale si de stelele, vitraliul acestei basilici, ma gandesc mereu la el de parca barajul e biserica mea, prietenia mea, familia mea, de parca si barajul se gandeste la mine cu sinapsele lui in scurtcircuit pe 15 kilometri.
Sunt putine lucruri pe care le pretuiesc la fel de mult ca pe acest baraj. Poate pentru ca e tot ce am. Unul din ele sunt nucii. Nucii domnisoarei Pogany. Si pe nuci ii suspectez de inteligenta, o inteligenta tacuta, soptita doar vantului, ca si cum nucile lor ar fi tot atatea celule nervoase, neuroni plini de semnificatii, iar emisfera lor hranindu-se din cer ar fi insesi arterele inimii universului, ca si cum universul cu toate gandurile si galaxiile lui ar fi un om. Da, barajul e locul intrebarilor mele, cu digul umplut si izvorul sapat de copita mea si copita turmelor in alergarea mea dupa margaritare de piatra daruite de o alta dimensiune, de toate formele si culorile, asemeni planctonului Insulei Pastelui din Oceanul Pacific, iubesc acest baraj mai mult decat pe oricare altul, desi nu l-am iubit intotdeauna.
Putin mai in jos este Galileea, la marginea drumului dinspre munti, o margine de camp brazdata de maslini salbatici zbuciumati de vant in vara sau in noapte ca pletele amestecate ale Katerinei si ale lui Heathcliff, chiar langa vechiul turn de apa si castelul verde al Domnisoarei. E ciudat ca traiesc si ma plimb aici chiar la curtea Domnisoarei Pogany, dar asa e. Si mereu cate o carte; si ochii buiaci de poezii.

Capitolul 5


IRINA
(Roman în două părți)

Prolog
I TRY TO LIVE RIGHT

Au trecut mulți ani și poate multe din predicțiile Cetății și Turnului s-au adeverit asupra mea. Pe mine nu mă interesează. Privind în oglinda sufletului meu văd, îmi văd propria viață și văd că și eu am una.
Oamenii despre care am scris au fost dezamăgiți în iubire. Eu atâta timp cât am o costiță și o omletă în tigaie nu mă interesează iubirea ca pe Huck Finn. Dar am fost și eu dezamăgit de o altă iubire, de oameni, de Biserică, de mireasa lui Dumnezeu.
Tot ce mi-am dorit a fost o viață de apostolat și am văzut an după an începând de la convertirea anului 2005 cum oameni sunt mulți și apostoli nu.
După toate dezamăgirile, oameni care îmi judecau tatuajele, ori mă batjocoreau toată ziua la lucrul cu ziua, sau râdeau de mine între ei în coduri, sau pur și simplu mă numeau dilău și nebun îmi amintesc ultima dată când am îngăduit Bisericii să mă chinuie.
Era prin 2012, mama mea murise, eu eram trist și în doliu, în negru cred în întregime, și am mers la o capelă de fițe. Acolo din întâmplare cânta o domnișoară foarte de treabă, una dintre puținii tineri de azi care se mai interesează cu adevărat de literatură, church and out. Fata aceasta mă iubea cred, lucru care pe mine nu mă interesa, dar nici nu puteam fi indiferent. Dar nu despre mine este vorba.
După închinare, am ieșit afară așteptând pe cineva și am observat că a ieșit și ea cu un chitarist mai mare ca mine, cu familie, minte la cap și tot tacâmul și cum le aud eu pe toate am auzit.
-De el? e dilău.
Și m-am gândit și mă gândesc că în ce mă privește toată valoarea bisericii stă într-un cuvânt, dilău. Înțelegeți omul acela era un om cu minte, un apostol, un părinte, un creștin.

A.
DIALECTICA SEXUALĂ A LUI FELIX SUPERMANN



1
Maternitate sadică
Întreaga viață a lui Felix Supermann a stat sub semnul sexului, încă de când era tânăr, încă de când era copil, băiețel, embrion.
Dacă nu era pacient n-ar fi vorbit despre asta, dar cum meseria pacientului este să-și spună probleme încerca să spună. Că fusese bătut și abuzat încă după concepție de către tatăl său. Că înainte de naștere la maternitate a avut drept moașă o asistentă obsedată alcoolică lesbiană care îi pipăia mama în travaliu. După ce s-a născut a fost luat sub oblăduirea maternității două sau trei săptămâni. acolo asistenta l-a abuzat și torturat pe domnul Supermann care atunci era făt pentru vina normalității mamei sale. Nu știa exact ce îi făcuse cu mici excepții, primele lui amintiri, dar uneori avea viziuni ca și cum ar fi stat lângă un șarpe uriaș, monstruos și lipicios. Coșmarurile lui repetitive din copilărie se petreceau la maternitate, însă el credea că au loc undeva între cer și pământ, stele și iad, în spațiul dintre filele cărții vieții, acolo unde proorociile sunt țesute. Și toată copilăria și viața a crezut că avea să moară martirizat.
Amintindu-și unul dintre vise putea să reconstruiască poate prima sa zi pe pământ ca om. Niște oameni se uitau la el, și îl drăgălășeau și cineva spusese:
-Arată ca Isus!
Și îi arătau dealurile verzi din jurul maternității și înțelegea că sunt ca un amfiteatru.
Și apoi în jurul lui se făcea gol și el era gol și deodată apăreau niște oameni care se strângeau în jurul lui și se uitau la el și o femeie spunea pe același ton dar cu o răutate malefică:
-Arată ca Isus!!
Și îl strângea în scutece ca într-o togă romană și apoi îi strângea pieptul ca într-o cămașă de forță poate sufocându-l dar asta nu-și amintea. Apoi îi râdea în nas și toată viața avea să-și amintească râsul, răutatea și buzele drogate ale femeii aceleia, monstrul de la maternitatea din Hațeg din martie 1982. Și se trezea sub brațul mamei.
-A fost halima la maternitate, spunea îngerul. Prin 1985, mama sa rămase iar însărcinată și avortă, de ce doar Allah poate ști toate cele o sută de motive, motiv pentru care avea să moară înainte de vreme în același spital, după 26 de ani, la reanimare.
-Celălalt vis, ambele visate până la vârsta de cinci ani iar și iar, era cu o casă în care intram, spunea, care acum văd că de fapt era creșa, actuala Judecătorie din Hațeg, unde cineva la intrare îi spunea că trebuie să-i spună ceva, și îl întorcea și răsucea pe toate părțile cumva ca în niște haine. Oricare ar fi fost tema, cert e că avea piciorul drept și rădăcina penisului mutilate, piciorul ținându-și-l perpendicular cu celălalt și în urâtul său penis neavând stabilitate. Cine poate să judece însă toate? Ar trebui să fie oameni mulți pe pământ, atâția încât să nu mai aibă sfârșit.
Am primit educația sexuală la maternitate și am continuat-o la creșă, spunea.
Epilog
Ehei, dragii Moșului, au fost multe ale peripeții în viața supereroului care ar putea alcătui un bestseller de 600 de pagini și poate va fi scris cândva cu apă pe apă într-o altă viață. În schimb mă mulțumesc cu această povestioară pe care cred oamenii o vor citi cu tot atât nesaț cum citesc Verdictul.

B.
Pedofilie și vitralii

Motto:
"Be nice to strangers, cause sometimes you're a stranger too."
We're No Angels, 1989

I
Giton

Giton, cum ai trăit când te-ai făcut mare? Cum ai reușit? Ai copilărit la bloc la marginea ghetoului, o copilărie frumoasă, dar privește adevărul în față, psihic ai fost un Huck Finn. Cum a fost în ziua aceea? Erai cu prietenul tău pe aleea cu cuburi din spatele blocului și a trecut ea, doamna Freud. Era îmbrăcată în negru și bătrână. Noi stăteam pe aleea pietruită și o priveam. Søren mi-a șoptit că e nebună. Doamna Freud a zâmbit și s-a oprit. Privindu-ne, ne-a spus ceva, nu știu ce. Søren mi-a spus încet:
-Hai să fugim.
Eu nu am fugit. Prietenul meu s-a oprit mai încolo. Bătrâna mi-a spus cu o tandrețe ciudată și duritate, severitate, apropiindu-și gura de a mea, de fața mea:
-Dă-mi o pupă.
Mirosea înțepător, a rom aveam să aflu mai târziu. Am stat fără să fac nimic, tulburat, cu o frică stranie. După un timp, biata femeie privi înainte și își urmă drumul mergând ca Terminator unu. A mai convertit un psihic. Pentru mâine, lectură obligatorie a povestirii O zi minunată pentru peștii-banană, de J. D. Salinger, cu impresii de lectură notate în jurnal. Atenție să nu vă pierdeți mințile! Succes.
Comentariu. Voiam să merg să văd lumea, dar văd că nu am de ce pentru că totul s-a petrecut aici, aici este scena vieții mele. Dar ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat, Giton? Te întreb așa cum l-a întrebat Kramer pe Frank Costanza despre Coreea. Am fost abuzat. Creierul mi-e mucegăit, inert, pe jumătate putred, ca o carie fetidă ori o scoică moartă, iar în el am o perlă uriașă, grunțuroasă, grea, chinuindu-mă ca ochiul de bufniță al unei Erinii. Odată corupt, am căutat cu toată mintea parcă să corup chiar la vârsta aceea de copil și am corupt. Chiar și un copil poate să fie un monstru. Creierul meu, Lotte. Creierul. Creierul meu își amintește ceva ce a uitat. Am primit în copilărie programarea unei educații pe care mama nu a dorit-o pentru mine. Sunt Un monstru. Un psihopat. Am gânduri incontrolabile îngrozitoare. Ăsta și nu eșecul în dragoste este motivul sinuciderilor mele. E îngrozitor când te sinucizi și mori măcar puțin de fiecare dată, ca în sex. Ai un sentiment de regret, de sfârșit, fie că ești credincios sau nu ești torturat de credință, și nu mai vezi decât negru.
Aceasta e povestea mea, nu sunt un zeu care visează oameni. Faptul că am menționat Coreea, înseamnă că sunt o victimă, un ucis.
-Spune-mi, Lotte, mă iubești și așa faustic? Blestemat?
Ca Oedip simțeam impulsul de a-mi înțepa ochii cu ace, dovada că psihologul Freud știa ce spune. Acum dorm și îmi simt creierul dospind, măduva spinării mi se îngroașă ca o viperă cu corn grasă, pântecoasă. Simt trecutul cu mine ca un butuc fixat de gât precum un guler cervantin. Acum nu mai am obsesia sinuciderii. Dar nu știu ce ma în loc. Riscul? Doamna Freud, bestie cu mii de nume și capete cu boturi mirosind a rom, m-a omorât ca pe un melc. Scriu, în patul mamei, lucruri pe care nu le pot citi cu voce tare în locul în care le-am scris. Azi nu știu dacă voi iubi vreodată vreo femeie.


Capitolul 6

PORTRET DE FATA ÎN UNIFORMĂ ALBASTRĂ


Felix Rian-Constantinescu

Motto:
“Alioşka nu minte. Se vede şi după voce şi
după ochi că e bucuros să stea în închisoa-
re.
-Vezi Alioşka – îi explică Şuhov – pentru
tine lucrurile s-au aranjat oarecum bine.
Hristos ţi-a poruncit să stai în închisoare şi
stai aici pentru el.”
Alexandr Soljeniţân

“Zis-a iarăşi: toată osteneala care îţi va
veni ţie, este biruită prin tăcere.”
Patericul

“Oricare ai fi tu cititorule acestei cărţi,
binecuvântează pe bietul scrib care a
scris-o.”
Cartea de la Deer, sec. IX



In camera de la capatul coridorului se aflau elevele Vladislav Maria, Ronaï Roberta si inca una, al carei nume inca nu il stiu si am inteles ca nici dv. nu-l cunoasteti, fiind de-abia azi sosita in tabara. Ronaï citea cartea tovarasului Marin Preda, aparuta de cativa ani, lucru de un extrem prost gust. Nu voi putea intelege niciodata fascinatia tineretului pentru ceea ce numesc ei dreptate, pentru diferite recuperari sau rectificari, in detrimentul politicii Partidului. Eleva cealalta citea un articol aparut in revista Cinema despre o binecunoscuta actrita cehoslovaca. Cat despre eleva Vladislav, despre care stiti, atat de la mine cat si din alte surse, ca e un elev-problema statea in fata ferestrei privind afara. Despre aceasta eleva v-am mai informat ca este orbita de superstitii, ca desi nu o spune deschis doreste sa nu aiba nimic de-a face cu linia Partidului si ca face prozelitism sectar religios. Un lucru pe care am avut timp sa-l remarc era ca pe patul elevei Vladislav era o Biblie si o carte de cantece religioase. Ronaï trebuie urmarita mai indeaproape dar indeosebi tin sa va atrag atentia din nou asupra lui Vladislav Petra Maria, un element destul de periculos pentru sanatatea doctrinara a tineretului comunist din liceul la care aceasta eleva este eleva, ca sa nu mai mentionez ca probabil mediul din care vine e unul tradator pro-american.
Doar o fata stand in fereastra deschisa cu un cub Rubik intre degete, uitat acolo la fel cum uitase si de ea insasi in fata furtunii frumoase asemeni lacrimilor de om. Aceasta povestire nu are sfârşit pentru că viaţa nu are sfarsit pentru cei vii si deasemenea moartea nu are sfârşit pentru cei morţi. Aceasta povestire nu are sfârşit pentru că existenţa nu are sfârşit.
Cartea aceasta e o carte scrisa in genunchi. Dumnezeule cel viu si adevarat priveste asupra copilei tale si indura-te de ea. Indura-te de ucenica ta care traieste in prezenta ta. Pentru ca la tine este mila Dumnezeule cel sfant.
Oare ce vrea să spună? Abia cand se sfarsi cantecul Maria observa ca ceasul rotund de metal asezat pe pervazul ferestrei se oprise. Era un ceas vechi al uneia dintre fete care nu avea decat doua ace groase, care uneori parca abia se tarau. Iar enigma parcă insolubilă a cubului Rubik era parca enigma vieţii ei. Ziua aceea ploioasa de vara fusese totusi atat de cenusie pana cand la radioul din camera fetelor se dadu muzica straina. Maria statea in picioare inconjurata de Tine aa cum ne inconjoara vantul sprijinita de dulapul de metal cu mai multe despartituri de langa fereastra in care fetele din camera isi tineau mancarea si privea ploaia care cadea atat de monoton de parca in orice moment prin siroaiele de apa care cadeau din cerul care acum era un singur nor ar fi putut sa apara un stalker care sa te duca in Zona, în zona aceea înconjurată cu turnuri de pază şi sârmă tăioasă împletită din cununa lui Hristos, în zona aceea unde steme de aur şi Kalaşnikovuri încărcate îţi interzic să ajungi şi unde ştii că trebuie cu orice preţ să ajungi. La radio se sfarsea o emisiune prezentata de Florian Pittis si la incheiere acesta spuse:
-‘…pe data viitoare, prieteni, va spune Florian Pittis de la microfon impreuna cu Mihaela Petrescu din redactie si Radio Romania Actualitati va lasa la sfarsitul emisiunii cu frumosul cantec “Don’t wait too long”, al zambitoarei canterete CC Catch, pe numele ei adevarat Caroline Catherine Müller, nascuta in Olanda in 1963 si lansata in muzica in Republica Federala Germania. Asadar “Don’t wait too long”, care in traducere inseamna: ‘nu astepta prea mult’, si acesta este si sfatul nostru pentru voi de astazi. Va dorim sa nu asteptati prea mult si deasemenea sa nu asteptati prea mult pana cand veti gasi din nou frecventa noastra si ne vom reintalni pe calea undelor. La revedere si nu uitati ca “…un zambet adevarat e mai stralucitor decat soarele de vara pentru ca adevaratele stele sunt oamenii”, dupa cum spunea celebrul Yoşe Lichtenberg, acel Bob Dylan al ghetoului evreiesc olandez, contemporan cu Rembrandt. Pe data viitoare, la buna vedere! ’
Visase. Noaptea trecuta, visase. In visul ei se amestecasera “ZONA” lui Andrei Tarkovsky din filmul “Stalker’, cu o alta zona dintr-o carte de Alexandr Soljeniţân pe care o auzise citita la Radio Europa Libera si cu unitatea militara la care isi tinuse juramantul fratele ei, Cristi. Maria isi amintea cum atunci la juramant Cristi ii spusese ca toti ideologii astia luminati care ne indruma spre veacul aurit al comunismului nu au lumina nici cat o flacara de lumanare; “Tot asa acum cartile lui Dostoievsky sunt laudate peste tot ca si mari carti crestine dar de fapt eu, cel putin, ma cam indoiesc, cu tot respectul…”, mai spusese el. Juramantul ala fusese ceva de vazut insa fratele ei avusese mari mustrari de cuget ca trebuie sa jure. Multi oameni chiar din biserica lor nu intelegeau. Si ei erau crestini, si ei jurasera acum cinci, zece, douazeci sau treizeci si cinci de ani. Cat despre Dostoievsky, Cristi spunea ca era putin probabil ca Augustin, Anselm sau Bonaventura sa fi facut asemenea productii ori ca Pavel, Petru sau Francisc din Asissi sa fi gandit astfel. In esenta Dostoievsky, continua el, se tragea din Shakespeare care provenea din spectacolele teatrale ale Antichitatii, pe care Augustin le condamna intratat. Si apoi il cita pe Mommsen: “Ei se deziseră de literatura elenă, considerată acum a fi pângăritoare”. Astfel, daca radacina este otravita, cum ar putea fi altfel fructul? ‘Dar, cine stie, poate Cristi nu are dreptate, ’ isi spuse ea in timp ce privea amintirile visului ce-l visase, asa cum statea acum in dreptul ferestrei.
Dumnezeu e bucurie, intr-atat de multa bucurie incat nimic altceva nu mai poate fi spus. Nu mai exista cuvinte dincolo de Dumnezeu si Dumnezeu incepe prin bucurie in mijlocul flacarilor si lacrimilor, zidurilor arse si innegrite. Dumnezeu incepe atunci cand esti din nou copil si intinzi mana sa primesti margaritarul vietii fara sfarsit.
Rotea elementele unui cub Rubik, fara sa-i acorde prea multa atentie pana cand vazu ca are in fata ei o cruce greceasca, rosie. Patratelele libere erau toate galbene. Crucea purtata de mainile lui Isus din Nazaret, Hristosul nostru, Hristosul nostru. Adevarul facut din sangele sfant al lui Dumnezeu. Suferinta din Ghetsimani, suferinta din casa marelui preot, suferinta din pretoriu, suferinta din Golgota, suferinta din Ierusalim, suferinta din intregul univers. Suferinta Lui. Lacrimile de sange ale lui Dumnezeu. Cea mai mare suferinta tot Dumnezeu o poate simti fiindca exponentul complexitatii Sale e infinit, dar asta nu e nimic pentru El pentru ca El e infinit. El este ocean de nestrabatut, El este mare fara inceputuri, El este focul care arde in desert, El este focul care nu se mistuie niciodata. Binecuvantati sunt oamenii care l-au vazut pe Hristos, dar binecuvantati sunt cei ale caror duhuri Il vad pe Hristos pentru ca El este viu. Cum ar putea fi altfel daca El a spus atunci ce se intampla acum? Cum ar putea fi vreodata altfel? Cum ar putea El sa nu fie viu cand El a facut viata din pamant, din argila si din lut. Iar lacrimile ochilor nu ajung, cu totii trebuie sa plangem cu lacrimi de duh, eu trebuie sa plang cu lacrimi de duh.
Fiecare om are nevoie de un inger, dar… de ce oare oamenii in care iti pui cele mai mari sperante, te dezamagesc? Si cantecul asta acum doar o intrista. Din cantecele straine Maria intelegea cam doar refrenul, ceea ce totusi era mult mai mult peste media obisnuita in care erau intelese cantecele occidentale de catre tinerii din Republica Socialista Romania. Cantecul o facea sa-si aminteasca de Mihai si nu mai voia sa-si aminteasca de el. Mihai era un baiat din acelasi clasa cu ea, mai mic cu un an decat ea. Ea avea 18 iar el 17. Si era un baiat de care nu mai voia sa stie nimic pentru ca i-l iubea de ani de zile si el parca era de pe alta planeta ori poate nu-i placea indeajuns de ea ca sa-i vada sentimentele. Si lumea era atat de pustie si rece ca o noapte de iarna lasata peste un oras in care nimeni nu iubeste pe nimeni. Ce putea fi mai rau decat sa stea cu el in banca zi de zi, sa-l auda vorbindu-i despre tot felul de lucruri, si de carti interminabile si de idei ale unor filozofi barbosi si despre care este adevarata semnificatie a muzicii lui Johann Sebastian Bach si de ce cartea Don Quijote este in doua volume si nu din unul singur si ce a vazut Dante Alighieri in Paradis si atatea lucruri ca te saturai de arta si de toate lucrurile frumoase ale Pamantului si seara inainte sa se ia curentul cand iti faceai temele la mate erai atat de trista si seara era ca o cutie de scrisori goala si te durea asfintitul si tonurile si nuantele sale de lumina si te dureau zambetele tale de maine pe care le pastrezi doar pentru Mihai si te dureau pietricelele pe care le-ai adus de la munte cate una in fiecare an si te dureau lacrimile si te dureau porumbeii care veneau la fereastra ta si Luna cea frumoasa care te privea cu lacrimile inghetate si te dureau si te apasau aripile ingerilor te dureau cantecele frumoase si te durea noaptea si te dureau camioanele cu prelata ale soldatilor in termen si te dureau pensionarii care veneau acasa cu sticle goale de lapte si te durea trigonometria din caiet si te dureau Daciile 1300 care treceau si te dureau visele si te dureau toate frunzele astea din arborii de langa trotuar care nu stiau decat sa-ti fosneasca in suflet si inchideai ochii si nu-ti mai doreai nimic si trebuia sa te grabesti sa-ti faci tema ca sa nu o faci la lampa cu petrol si mai aveai atatea probleme de facut si viata nu e decat durere anesteziata si omul e facut sa sufere dupa cum scanteia este facuta ca sa zboare cum scrie intr-un loc pe o pagina al carui colt Maria l-a indoit si o durea inima lui Mihai. Fiecare om are nevoie de un inger.
Dar oare ce vrea să spună? Ce vrea El să spună? Ce se află în spatele acestor cuvinte şi ale celorlalte, ce vrea DOMNUL să spună; ce s-a aflat în inima Lui când a rostit Scriptura? “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Maria era sigură ca dacă le-ar fi întrebat pe celelelte fete i-ar fi spus ca astea sunt prostii. Cand le privea îi faceau impresia unor oameni frumoşi şi minunaţi şi orbi cu sufletul scurtcircuitat. Iar ziua aceea cenuşie fusese minunată deşi fetele doar citisera în cameră iar Maria privise ploaia al cărei duruit pe acoperişul cabanei parca i se prelingea prin ochi până în înăuntrul ei făcându-i sufletul leoarcă. Cumva, era opusul lacrimilor. Iar fetele astea deşi nu puteau înţelege în întregime ce se întâmpla în sufletul Mariei erau nişte prietene minunate. Şi nici măcar nu se aleseseră unele pe altele să împartă camera împreună. Iar Maria se simţea atât de adesea ca un om care s-a trezit din somn de ceva vreme dar încă stă cu ochii închişi, înconjurat de zi şi atat de adesea se simţea biata Maria ca un om care nu Te vede si care îşi spune că încă e noapte, ca nu e zi, ca nu va fi niciodată zi, ca va fi noapte pentru totdeauna şi că nu va fi niciodată zi. Ce înseamnă asta? Şi ce înseamnă când te trezeşti dar ochii tăi rămân închişi asemeni ochilor pisoilor abia fătaţi? Ce înseamnă: “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”? Probabil că e un sentiment în spatele cuvintelor acestea, o stare a inimii, un sentiment pe care să-l poţi dezghioca cum scoţi miezul rodiei din coajă. Dar cu toate acestea fetele celelalte i-ar fi spus ca toate astea sunt cele mai mari prostii de pe faţa pământului. Maria nu ştia. Era doar o fată de şaptesprezece ani dar simţea în sufletul ei nişte şuvoaie veşnice şi de aceea îşi repeta în gând cuvinte sacre pe care le vâra în sticle de umilinţă şi le azvârlea în valuri. Si probabil că sentimentul erau însuşi valurile care îi măturau cu zgomot nisipurile sufletului în fiecare dimineaţă, în fiecare noapte, în orice zi, mereu, aducând cochilii sparte şi acoperind cu apă litere scrise în nisip. Aceasta era prima piatră. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Aceste cuvinte ce parcă veniseră aici de pe celălalt ţărm al unei explozii atomice. Erau prima piatră, prima pietricică. La radio, Florian Pittiş nu se mai auzi şi începu cântecul de sfârşit de radio-emisie.
Privind crucea de pe fata cubului isi amintea cand avusese ocazia sa vada intr-un muzeu din Dobrogea un vas de lut pictat. In centru se afla o cruce greceasca trasata cu rosu iar in jurul ei pe marginea vasului se afla un chenar de pesti pictati, cinci pesti, fiecare cu alta culoare. Era un vas din primele secole ale crestinismului. Ca si acum, fusese intr-o tabara – numai ca aceea era o tabara la mare. Atunci, stand in fata vitrinei in muzeu, Maria incercase sa presupuna la ce era folosit oare vasul acela cand fusese facut. Poate in el se tineau fructele, sau apa pentru spalat pe maini la masa. Nu stia. Dar cum statea si il privea reintregit de catre arheologii ce lipisera cioburile se gandea cat e de vechi si cate e de frumos mesajul pe care il poarta; o cruce greceasca inconjurata de un cerc de pesti. Sau poate se tineau chiar pesti in el.
-Dă-i mai tare, dă-i mai tare! Spuse una din fete aruncând cu o pernuţă în Maria care stătea în picioare lângă radioul destul de vechi aşezat pe pervazul ferestrei. Simţind perna ce îi aterizase pe picior şi privind ploaia ce căzând încă afară, căzând asemeni unor lacrimi secrete, Maria trase în sus cele două manete ale sonorului până când radiul începu să hârâie, lăsându-le apoi puţin mai jos. Prima pietricică.
“Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Un diamant făcut din cuvinte. Dar Mariei nu i se intamplase niciodata sa aiba ocazia sa intoarca si obrazul celalalt. Si daca i s-ar fi intamplat, de multe ori nu stie daca l-ar fi intors. In societatea umana atat de multi oameni sunt asa cum sunt si cu toate astea Profetul a spus ca cel care te loveste trebuie sa te mai loveasca odata. Dupa Evanghelie cel care vrea sa fie drept trebuie sa-l suporte pe cel nedrept si sa-i ajute ascensiunea, sa nu-i impiedice cu nimic nedreptatea. Dupa Evanghelie tuturor celor rai trebuie sa le mearga bine, i-ar Dumnezeu porunceste robilor sai sa fie sclavii celor rai, iar cei drepti trebuie sa fie loviti pe obrazul drept, iar ei trebuie sa-l intoarca si pe cel stang, trebuie sa fie persecutati, dispretuiti in fiecare zi; asta este Evanghelia. Si probabil si asta este un motiv pentru care este atat de puternica. Pentru ca sunt unii oameni care vor sa fie palmuiti, persecutati si dispretuiti pentru Hristos. Si eu snt unul dintre aceia, se gandi Maria.
Una din fete, Maria cum stătea întoarsă spre fereastră, nu ştia cine, începu să se mişte prin cameră. Probabil să danseze. Cealaltă din cele care erau acum în cameră se ridică în picioare în pat, Maria putea să observe asta după scârţâit, şi spuse:
-Disco Queen!
Visul fusese atat de frumos. Visase unitatea la care se tinuse juramantul lui Cristi dar in vis era un loc atat de frumos, era o unitate militara in care soldatii erau ingeri. Si Petra mergea pe aleea principala a unitatii trecand pe langa comandament si pe langa complexurile de locuit, niste buncare uriase adespre care nu stia cat sunt de adanci dar la suprafata aveau doar un cate un nivel de doi metri si jumatate pe ale caror terase se parcau tancuri, cu zidurile zugravite in model de camuflaj kaki. Unitatea respectiva la care fusese incorporat Cristi incerca sa fie mai performanta fiind infiintata la o data mai recenta – comparativ cu restul unitatilor militare din Republică, fiind totodata rezultatul unei conlucrari socialiste intre RSR si Iugoslavia. Si, mergand printre buncare – in vis - vazu putin mai departe ingeri stand pe tancurile verzi sau gri. Erau imbracati in haine kaki si doar dupa felul in care straluceau si dupa aripi se vedea ca sunt ingeri.
Maria acum ştia care era cea care dansa pe linoleum şi care sărea pe saltea. Privind ploaia le revedea cu sufletul, aşa cum erau acum în tabăra cu parul lăsat liber după un an de purtat bentiţă de lunea până sâmbăta. Acuma în sfârşit purtau şi ziua nişte haine mai ca lumea şi nu uniforma aceea de care se săturaseră toate.
Astăzi doar Maria purta uniformă, nu stia nici ea de ce o adusese cu ea in tabara. Probabil se obisnuise cu ea si de aceea o purta uneori si in timpul liber. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Întradevăr, în jocul de azi, asta e prima pietricică, se gândi Maria în timp ce îşi repetă cuvintele spuse de Boby: “I am the Disco Queen…” Prima pietricică din cer. Era o stea pe care o avea în palmă: “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Un sentiment o umplea asemeni luminii. Aşa văzu Maria, privind ceea ce ţinea în palmele sufletului, că ceea ce ţine în mână este un diamant. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Un diamant făcut din cuvinte. Si mila Ta este asupra noastra.
Cand rostea cuvintele acestea, ele erau un diamant pe care il tinea in gura.
Daca as fi acasa, la noapte as dormi cu lumina aprinsa ca sa nu plang. Poate ca iubirea e ca-n vorba aceea englezeasca: ‘Lovers are two kinds: buyers and sellers.’ Asta zice si C.C. Catch: “Daytime lovers love for sale.” Nu pot sa cred… eu cred ca indragostitii sunt de trei feluri: cei care cumpara, cei care vand si cei care dau, asa trebuie sa fie; the givers. Eu asta cred. Ca sa nu plang as dormi cu lumina aprinsa. Aici o sa dorm cu becul stins si cred ca o sa plang.
Insa cuvintele sunt acestea sunt totusi incomprehensible. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Nu le putem intelege pentru ca au fost gandite de o Constiinta infinita. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Atunci cand faci asta ai castigat; nimic din lumea asta nu te mai poate invinge. Atunci, si daca mori omorat de lumea asta, pentru tine moartea este o victorie. Si in plus, oricine iti face vreun rau tie sau altcuiva, isi face un rau propriului sau suflet. Vietile celor rai sunt facute din ceara, picurand secunda cu secunda arsa de un foc nevazut. Evanghelia e indestructibila asemeni otelului inoxidabil. Daca traiesti Evanghelia, nu vei mai fi singur, Dumnezeul lui Avram, Isac si Iacov e cu tine in fiecare clipa asa ca nu vei mai avea cum sa fii singur. Si daca traiesti Evanghelia nu vei mai putea spune niciodata ca esti neiubit pentru ca Dumnezeu cel atat de frumos este iubirea ta pentru tine chiar in inima ta.
Terasele buncarelor erau acoperite de urme de zapada si se simtea un puternic miros de rasina. Pantofii Mariei calcau prin zapada care in putin timp avea sa dispara, dar in care se pastrau inca nenumarate urme de pasi. Si atunci, asa cum se afla acolo, - in vis – Maria spuse: ‘Eu nu merit sa ma aflu in prezenta Ta… Nu voi merita niciodata sa vad frumusetea Ta…’, Maria statea cu fruntea in zapada si se ruga Dumnezeului celui sfant si adevarat al intregului pamant si cand lacrimile ii deschisera ochii vazu ca e inconjurata din toate partile de aripi albe de ingeri, albe asemeni aripilor de porumbel alb; ingerii o inconjurau pe Maria din toate partile, asemeni unui glob de aripi, aripa langa aripa, iar in mijlocul acelei sfere se afla prezenta lui Dumnezeu, atat de aproape incat putea fi atinsa cu degetele. Vladislav Maria nu stia cat timp a trecut asa, stia doar ca El e viu.
“Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Mariei nu i se intamplase niciodata sa trebuiasca sa intoarca obrazul celalalt ca sa mai primeasca o palma. Unchiului ei Iosâv in schimb, da – cand era un copilandru; insa palma a doua nu mai venise. Niciodata nu esti prea mic pentru a fi un soldat al lui Hristos. Si copiii pot sa fie Eroi ai Imparatiei Cerurilor. Da, imparatia cerurilor. Tara cea mai tare pe cared majoritatea oamenilor nu o vor vedea niciodata. Toti activistii acestia, toti comunistii, toti fanaticii idealismului materialist si toti ofiterii si secretarii Partidului, toti secretarii cu propaganda, toti ilegalistii si toti informatorii vor ramane in RSR. Ca sa vezi imparatia nu poti ramane activist, comunist, ateu, ofiter de securitate, propagandist pe bonuri la abator, nu mai poti fi mandru ca esti ilegalist daca vrei sa vezi imparatia. Daca esti informator trebuie sa-ti cosi buzele si sa-ti tai mana daca vrei sa vezi imparatia cerurilor. Unchiului ei i se intamplase, in schimb, ca intoarca obrazul cand era copilandru la vacile CAP-ului. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”
Era un vas de ceramica pictata gasit in situl arhelogic al orasului antic Tomis, datat de catre cercetatori ca apartinand celei de-a doua jumatati a secolului al treilea. Era usor aplatizat, si cel mai probabil era un vas cu o destinatie speciala, acum necunoscuta. Privindu-l mai cu atentie in vitrina Muzeului de Istorie si Arheologie din Constanta eleva Vladislav Maria se gandea ca poate era un vas pentru vinul impartasirii cu sangele Domnului. Si poate asta era explicatia pentru ce – asa cum avea un chenar de pesti pe interior -, pe exterior era pictata intr-o nuanta turcoaz verzui o viţa de vie care pornea din centru si se ramifica in toate directiile intalnindu-se spre marginea vasului tot sub forma unui chenar, insa de frunze de vita de vie. Dar nici unul dintre cei ce se ocupasera de vas nu scrisese in notita de pe vitrina aceasta posibilitate a destinatiei de origine a vasului, ori poate nu fusese permis de catre Directia de Stiinte Istorice a RSR.
De ce? Isus nu spune de ce. De ce? Pentru ca asa a spus Isus. Dar cine e Isus? Isus e Dumnezeu cum scrie in Scripturi. Maria isi amintea o gravura in lemn care ii placuse mult numita “Drumul spre Emaus” facuta la inceputul secolului de pictorul Karl Schmidt-Rottluff. Erau doi ucenici tristi si era Isus si era drumul si vantul printre arbori si era soarele care in curand urma sa asfinteasca. Dar cel cu adevarat stralucitor era Isus Hristos, pe care inca ucenicii inca nu il vazusera. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Desi gravura arata de parca era un produs al artei primitive, ii placea pentru ca asa si-l imagina ea pe Isus cand a spus de exemplu cuvintele la care medita astazi: “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Atat de curat si atat de nevinovat incat nu poti spune decat: ‘El este Dumnezeu printre noi.’ Si taci, pe urma.
‘Am nevoie de ceva sfant. Am nevoie de Hristos. De o inima facuta din lacrimi care sa spele picioarele lui Mesia’, se gandea eleva Vladislav in timp ce rotea patratelele colorate ale cubului. ‘Tu care esti viu, invie-ma’.
Povesteste îngerul, fratele Petrei. ‘Dupa visul in care visase unitatea militara Petra mai avusese un vis, despre care simtise ca e de la Domnul. Ma visase pe mine desi pe atunci eram inca departe, in armata. Eu coboram un drum forestier printr-o padure acoperita de ploaia mocaneasca din vis unde am intalnit un inger care luase chipul unui muzicant orb. Cadea ploaia. Mergeam spre oras si am iesit din padure si drumul bun era tot inchis cu bariere din loc in loc. Apoi am ajuns la blocurile orasului si am inceput sa smulgem brusturi uriasi din pamant voind sa curatam locul. Eu si muzicantul orb, ingerul, am smuls brusturii care aveau niste radacini foarte mari dar care se scoteau destul de usor din pamant. Am aruncat brusturii in rau, mergand cu ei prin ploaie. Si raul se umflase cat de cat de ploaia ce cadea. Am aruncat brusturii in rau gandindu-ne ca vor putrezi daca vor sta in apa. Am aruncat brusturii pana cand au venit si ne-au prins. Si ne aduceau inapoi de la rau. Nu stiu ce voiau sa faca cu noi. Apoi am vazut pe un evreu care a fost primul ridicat aruncandu-i-se o acuzatie pe care nu mi-o mai amintesc. Pe cand ne duceau i-am vazut pe altii dintre ei tarand pe un baiat evreu acuzandu-l de faptul de a crede ca un obiect care se deplaseaza cu viteza de 80 de kilometri pe ora se misca mai repede decat aceeasi viteza. Nu am inteles nici enuntul acesta de fizica, pe care nu l-am putut considera nici fals nici adevarat, gandindu-ma ca cine stie ce descoperiri s-au mai facut la nivelul particulelor, si nu am inteles nici de ce trebuia arestat. Baiatul se elibera si fugi inapoi in bloc si eu am iesit afara din mine si baiatul eram eu si privi ferestrele de la parter, urca opt trepte pana la fereastra urmatoare de unde sari pe fereastra ca sa fuga dar fu prins de un om de afaceri care era unul dintre ei, singurul pe care stiam cine e. Tot la fereastra aceea mai erau trei fetite evreice care tineau in gura niste diamante pe care le oferira celor de afara pentru a le scapa dar aceea refuzara sa le ajute dandu-le diamantele inapoi si dandu-le in locul diamantelor niste bucatele de zahar. Si astfel nu scapara nici ele. Si apoi in timp ce realizam ca toata scara e plina de evrei care urmau sa fie ridicati eu am murit, sau poate doar viziunea s-a indepartat si m-am trezit. Acesta a fost celalalt vis al Petrei in care a visat necaz pentru credinciosi sau poate doar pentru mine, sa ne tina pasul Domnul, sau sa mi-l tina’.
Pentru ca El este iubire materializata, o iubire mai mare decat universul. O iubire pe care daca vrei sa o afli, o vei afla, o iubire in jurul careia graviteaza galaxiile asemeni frunzelor galbene purtate de respiratia sarutului toamnei, o iubire spre care curg galaxiile intr-un suvoi aproape nesfarsit, dar vei afla tu toate acestea? Toate lucrurile pe care sufletul Mariei Vladislav le vedea cu ochi facuti din duh amestecat cu Duh Sfant. In acea gravura Cleopa si celalalt ucenic au ochii inchisi iar Domnul are privirea atat de vie, privirea lui Dumnezeu, Domnul meu, care ma vede. In acea gravura Cleopa si celalalt ucenic sunt atat de tristi iar Isus e chair intre ei si ar fi deajuns ca El sa ridice mainile ca cerurile sa se cutremure si universul sa se naruie. Dar Cleopa are ochii inchisi si celalalt ucenic are ochii inchisi si nici Cleopa nu vede si totusi nici eu nu vad, isi spunea Maria in timp ce statea la fereastra si privea ploaia de august ce siroia totul afara.
‘Chem prezenta Ta peste mine si stiu ca atata imi este deajuns’, ii spunea Maria Domnului ei.
Te rog Doamne fa-ma sa-Ti inteleg cuvintele, deschide crinul intelepciunii Tale in ochii mei. Te rog Doamne. Te rog fii viu in mine si fa-ma pe mine vie in tine. Fii mereu la dreapta mea, tine-Ti Mana pe mana mea, sprijina-Ti Fruntea pe fruntea mea, pune inima Ta de Duh Sfant in inima mea. Fii viu in mine si fa-ma vie pentru totdeauna. Fa-ma sa nu te parasesc niciodata. Fa-ma sa traiesc pentru o mai mare glorificare a Ta. Ce inseamna cuvintele Tale, Hristoase? “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Ce inseamna? Te rog Doamne fa-ma sa-Ti inteleg cuvintele si fa-ma sa traiesc pentru o mai mare glorificare a Ta, se ruga ea.
Daca nu e nimeni in jur fata de care sa-ti marturisesti credinta, marturiseste-ti-o faţa de Dumnezeu pentru ca fericirea este o rugaciune in fata unui perete gol. Pentru ca statul in genunchi este mult mai confortabil decat statul intr-un fotoliu de catifea. Saracia e un dar, e bine sa fii umil, e okay sa suferi in fiecare zi, e okay sa ti se intample sa nu ai ce manca seara, sa nu ai nimic afara de El, din cauza sufletului tau. Nu e nimic daca nu primim explicatii, pentru ca teologia e doar reflexia revelatiei asa cum cerul se oglindeste intr-un rau, iar noi avem nevoie de Hristos. Daca tu ai nevoie de altceva atunci nu ai nevoie de ceea ce ai nevoie. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Pentru ca prin lumea aceasta cu sufletul facut din durere tu trebuie sa fii viu asa cum nimic altceva nu mai este pe pamant. Aceasta era exhortatia vietii traita de Maria. Fericirea fara Domnul e nefericire, pentru ca nu-L are pe Domnul. Nefericirea cu Domnul e fericire, pentru ca Il are pe Domnul. Nu te teme sa plangi pentru ca lacrimile suntem noi, nesfarsite precum stelele, nu te teme de durere pentru ca durerea ta esti tu, pentru ca durerea ta este bucurie. Nu da inapoi sa fii viu, pentru ca doar ochii pot vedea lumina desfacandu-se in petale si doar o inima poate vedea adevarul. Nu te teme. Nu te teme asadar. Cat despre moarte, dupa ce vei fi murit, vei vedea ca traiesti. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Oricat de multe lacrimi ar fi pe un ochi o mana buna le poate sterge pe toate dintr-o data. Durerea nu inseamna decat ca esti viu. Aminteste-ti de cum a fost cand te-ai nascut. Acum cred ca sigur te-am facut sa zambesti. Iar Maria… e aici, priveste si asculta ploaia de afara, ganditoare: “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Daca vrei iubire mergi la Hristos, caci doar in inima privirii lui vei gasi iubire. Daca vrei prietenie mergi la Hristos caci doar in El vei gasi un Prieten; de ce? Puntru ca nici tu nu poti fi un prieten si pentru ca nici eu nu pot fi. Toate lucrurile acestea si le spunea Maria in timp ce isi repeta cuvintele din Evanghelie pe care voia sa le invete. ‘Si de intrebi de durere, durerea e o cununa. Iar de va fi sa fii martir, - orice forma ar avea acel martiriu in viata ta -, sa nu-ti fie frica sa fii martir.
Eu, eu am un Zid al Plangerii intr-un perete al camerei mele. Acolo e.’
Cu cateva zile in urma tovarasa profesor de limba rusa Liuba Steinkowsky, care – dupa cum presupun ca stiti – este o profesoara din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste care a venit aici intr-un schimb de experienta, desi ste o profesoara foarte calificata si preda la liceu si nu la facultate pentru ca programul, initiat de URSS, este focalizat asupra invatamantului liceal, totusi a avur neinspirata idee sa proiecteze filmul Solaris, care desi a fost produs de Mosfilm, este plin pana la refuz de imagistica si simboluri crestine. Eu personal, ca si colega a tovarasei sovietice Steinkowsky, mi-am exprimat o dezaprobare ferma, dar avand in vedere statutul preferential al tovarasei profesor moscovite, decizia dansei a primat. I-am spus oricum, ca e mare pacat ca in Uniunea Sovietica se fac asemenea filme si ca in Republica Socialista Romania niciodata nu li s-ar fi aprobat turnarea. Cat despre tov. Liuba trebuie sa va marturisesc ca am oarecare dubii referitor la sanatatea ideologica a dansei, desi a venit insotita de informatii ireprosabile. Dar, dupa cum v-am mai spus, o suspectez si pe dansa de faptul ca devotamentul dansei pentru PCUS si pentru ideologia noastra in general sa nu fie unul suta la suta. Iarasi, dupa cum stiti, probabil tov. Prof. L. Steinkowsky este evreica. Bineinteles ca lucrul acesta nu conteaza in societatea socialista care face salturi glorioase spre comunism dar suspectez – cum am mai spus –ca dansa, desi nu pare, ar putea sa fie legata de trecutul poporului ei mai mult decat este indicat in acesti zori ai comunismului. In tabara impartim camera si trebuie sa-mi exercit devotamentul fata de Partidul Comunist Român si sa va informez ca am gasit in geanta dansei de voiaj o Biblie evreiasca, care era pusa intr-un saculet in care mai erau doua pietricele a caror destinatie nu am putut-o deduce. Deasemenea gestul tovarasei profesor sovietic de a difuza filmul acela arata inca o data lipsa de discernamant ideologic care parca ar incepe sa ia amploare in URSS; (toate acestea bineinteles in cazul in care aceste indicii sunt autentice si nu o acoperire pentru spionaj in favoarea URSS). Trebuie sa va mai atrag atentia si asupra faptului ca unii elevi au aratat un oarecare interes filmului sovietic, in special doua din elevele despre care fac prezentul raport: Ronaï Roberta si Vladislav Petra. Mai ales acestea doua au comentat filmul aproape in intregime (nu l-au vazut tot pentru ca au ajuns mai tarziu de la o excursie la padure), impreuna cu inca trei elevi dintr-o clasa paralela dintre care unul a venit si mi-a furnizat informatia. Numele celorlalti elevi sunt: Cenusa Octavia si Mic Radu. Elevul care m-a informat e in aceeasi clasa cu ei asa ca ii pot supraveghea destul de bine fara sa fac un prea mare efort personal. In timp probabil ar trebui luate masuri pentru ca vad ca unii dintre elevi au tendinta de a nu fi pe linie, fie ca la unii e doar fronda tinereasca legata de muzica populara in randurile tineretului, in special cea straina sau ca e – ca in cazul elevelor Vladislav si Ronaï o opozitie nedeclarata dar reala in convingerile lor, legata de flagelul misticismului.
Cartea aceasta e o carte scrisa in genunchi. Dar totodata, desi lucrurile infatisate aici au trecut - in acele cateva minute cat domnisoara Vladislav a stat la fereastra – prin sufletul ei, forma in care aceste lucruri sunt prezentate nu este aceeasi cu cea in care au avut loc cu adevarat. Si alte lucruri pe care le poti vedea si cerceta pe aceste pagini nu au existat niciodata nici altele asemenea lor dar cronicarul nu stie daca poate face ceva in privinta asta pentru ca zilele sunt rele. Pentru ca toate lucrurile care s-au oprit pentru putin timp in inima Mariei Vladislav sunt trecute prin filtrul cronicarului. Cum s-ar putea altfel? Credeti oare ca mânia lui Ahile Peleianul a fost identica celei puse in hexametri de acel batran orb? Filtrul acestei cronici in acelasi timp reflecta si refracta imaginea Mariei pana cand se ajunge la o altă Marie, de data aceasta facuta in intregime din lumina sufleteasca si poate mai complexa asa cum sufletul si lumina se amesteca uneori devnind altceva asa cum se amesteca mainile noastre incat nu mai stim care e a mea si care este a ta. Exista trei versiuni asupra acestei povesti, prima fiind sufletul Mariei Vladislav cunoscut doar de Dumnezeu, a doua fiind viata Mariei pe care o cunoaste doar ea insasi iar a treia fiind cea continuta de aceste biete pagini mazgalite asa cum crengile si crengutele copacilor maazgalesc cerul acoperindu-l cu complicate ideograme zgariate de copii in noroiul zbicit de langa baltile de dupa ploaie, iar dinte aceste trei versiuni nu aveti acces decat la aceasta stenograma de sentimente, si desi nici eu nu cunosc cartea scrisa de Dumnezeu despre Petra, nadajduiesc ca Dumnezeu cel indurator sa-mi accepte desenul stangaci ca si un comentariu la sufletul Mariei, la sufletul Petrei Vladislav. Si, in plus, la lentila astronomului, cronicarul aici de faţă, - doar un vames nenorocit - adauga ochii îngerilor pentru ca Dumnezeu sa poata fi vazut si Petra sa poata marturisi. Cartea aceasta e o carte scrisa in genunchi si menirea omului este ingenuncherea. Asa se gandea ea. Iar “Un veac de singuratate” e o carte cinstita, e o Scriptura a liberalismului secolului XIX - cum a fost si conceputa de Márquez – si a luptei pentru o libertate neinteleasa si a cautarii unui Ideal fabricat, plina de esec in a fi pur si simplu uman. Desi e plina de abjectii, cartea e o oglinda pusa de Márquez si de Dumnezeu in faţa animalului condamnat la libertate contemporan, urmasul omului de ieri. Pentru ca miza existentei lui Dumnezeu si a credintei in aceasta existenta e atat de mare incat omul nici n-o poate vedea, doar Duhul lui Dumnezeu o poate vedea pentru om. Iar oameni vor fi pana la sfarsit, sau mai bine zis vor fi si oameni pana la sfarsit, pentru ca a fi cu adevarat uman inseamna a-L avea cu adevarat pe Hristos in tine.
Dar nu se poate sa privesti filmul de animatie “Maria Mirabela” fara sa visezi o clipa la frumosul vis rosu al comunismului. Dar pot oamenii sa devina fluturi? Ce ar raspunde cele doua fetite la intrebarea aceasta? Dar, mai ales, – se intreba Petra, care este raspunsul lui Hristos? Care e raspunsul? De ce, daca fantasma comunismului e fermecatoare asemenea unui vis visat de un copilas de sapte ani, de ce, de ce oamenii nu devin niciodata fluturi? De ce nu ne e dat sa devenim fluturi, se gandea Petra in timp ce ploaia ii racorea ochii picaturile ei stropindu-i faţa prin fereastra pe care tocmai o deschisese. Cantecul care de-abia incepuse haraia la radio dar Petra nu-l mai auzea. De ce? Si de ce sunt stelele doar niste scantei nascute din flacarile unui foc de tabara ridicat inaintea de plecarea acasa? “Cantec De Pionier (Partidului): Purtam cravate rosii/ In frunte-avem insigne/ Suntem noi, pionierii/ Republica de maine// Cu steagul rosu-n suflet/ Partidul in privire/ Otel ne curge-n vine/ Si codrul si-al lui fosnet// In inimi Idealul/ Acelei lumi mai drepte/ Sub steaua rosie, sacră/A Cârmei intelepte//Scutieri Domniei Tale/ Iti suntem noi armata/ Conducator al nostru/ Tovaras Nicolae.” Oamenii nu pot sa devina fluturi. Doar copiii pot crede asta.
Petra isi duse mana in dreptul fetei si-si apasă ochii si sprancenele cu degetele. Parca se trezise dint-o transa. Isi lua degetele de pe pleoape si privi ploaia care cadea in fata ei, dincolo de fereastra deschisa, le auzi pe fete tipand si razand si auzi haraitul radioului. Era inapoi. Acum era inapoi. Nu stia unde fusese, dar acum era iarasi prezentă. Da, muzica straina, dans si distractie, galagie si vara si optâşpe ani, frumoşi de parca ar fi optâşpe gladiole. Aerul umed ii inconjura fata si mainile si ploaia purtata de vant facea ca toata imaginea de dincolo de fereastra cu bradul acela crescut chiar langa peretele cladirii si oglindit laolalta cu cerul in doua baltoace de sub geam sa para o fotografie miscata. Si ce spun toate lucrurile vizibile si invizibile? Ce spun toate? Ca va incepe ceva in tara de dincolo de univers. Va incepe atat de curand incat deja se aude muzica nesfarsita a cerului.
‘Dar cel mai inspaimantator lucru de pe pamant este un frigider gol. Cel mai groaznic lucru de pe pamant este un frigider gol, insa cel mai frumos lucru nu e unul plin. Si in zilele noastre de astazi copii nostri flamanzi omagiaza conducatorii iluminati si slujitorii lor satui. Un stadion intreg de pionieri nevinovati adorand Imaginea, ’ se gandea Petra stand la fereastra. “Cantec de pionier (Oda): Purtam cravate rosii/ In frunte-avem insigne/ Suntem noi pionierii/ Republica de maine// Cu steagul rosu-n suflet/ Iubit Partid in inimi/ Oţel ne curge-n vine/ si codrul si-al lui fosnet// Purtam in ochi Ideea/ Acelei lumi mai drepte/ Sub steaua rosie sacră/ Cu marginile drepte// E-al României fiul/ Ne-ndru-ma El spre-un Maine/ Mai bun, mai drept sub steagul/ De purpura-n lumine// El e imboldul nostru/ Sa ne-avantam spre stele/ Aici sub ceru-albastru/ Tovaras Nicolae.” Si desigur, profetii Imaginii. Constantin Noica – sus pe munte - scriind teologia nationala a poporului Imaginii. Iar jos in vale toti ceilalti. Insa noi suntem flamanzi, suntem atat de flamanzi si de slabi si ne taram pe-aici ca niste caini, unii gudurandu-ne, altii tremurand. Aici secretarul general, voievodul Nicolae din Scornicesti inconjurat de soboarele de boieri si boiernasi, l-a inlocuit prin partile noastre pe Mesia. El a venit si ne-pa spus cum sa traim, unde sa locuim, ce sa gandim, cat si ce sa mancam si probabil el ne va spune cand sa murim. El este dumnezeul nostru inconjurat din toate partile ca de niste soboare de ingeri, inconjurat de slujitori devotati care si-ar vinde si mamele si tatii, si fratii si surorile pentru o ciorba din ciolan. Icoanele geniului său, Imaginea sa e in fiecare hala de fabrica, in fiecare camera de interogatorii a Securitatii, Portretul sau e agatat in perete in fiecare magazin fara marfa, e purtat pe brate la fiecare zi de 1 Mai si 23 August, patroneaza fiecare uzina sau fabrica din Republica Socialista Romania, fiecare cladire publica a statului, fiecare sediu al CEC-ului, fiecare sedinta UTC, fiecare clasa de liceu, fiecare grupa de soimi ai patriei, fiecare sala de maternitate si fiecare ghiseu de pensii si trecerea vremii va aseza Portretul in iconostasul fiecarei biserici pentru ca el este domnul si dumnezeul nostru, realitatea ce ne inconjoara e toata creata de el si de ingerii sai si el ne cere acest post care dureaza deja de ani de zile si el e Parintele nostru, el este glorioasa continuare a domnitorilor nostri pamanteni, Neagoe Basarab i-a prefigurat intelepciunea, Stefan cel Mare i-a prefigurat dragostea penru popor, Iancu de Hunedoara i-a anticipat lupta neobosita recunoscuta in afara tarisoarei noastre, Mircea cel Mare i-a anticipat dragostea pentru tara. In el se regasesc Alexandru Ioan Cuza si Balcescu, Horea si Avram Iancu. Traian si Decebal ii sunt doar precursori, iar adevaratul sau corespondent – si acela umbrit de zorii noii aurore rosii si tricolore – nu e altul decat Pericle atenianul, Pericle din Atena, antecesor al lui Nicolae dacoromânul, Nicolae din Bucuresti iar noi parca nu putem face nimic, suntem atat de neputinciosi si slabiti de parca am fi in mijlocul unui vis urat, ingroziti si gata sa strigam daca am crede cu adevarat ca e cineva care sa ne chiar auda, si toate astea inainte sa ne trezeasca Radiojurnalul si sa ne spuna ca soarele e iarasi deasupra lumii noi proiectate de aceasta fiinta perfecta, Tovarasul, care fara indoiala ca nu peste multa vreme se va autosanctifica. Pentru ca doar copiii pot crede in comunism. Iar tu, si daca iti este pusa teava pistolului la tampla sau ai opt baionete de de arme Kalasnikov ce tocmai au fost armate indreptate spre tine sa stii ca Hristos te poate si învia.
Privea cubul multicolor de plastic pe care il tinea intre degetele ei finute. O cruce greceasca rosie pe un fond galben. Arata intrutotul vechilor picturi de manuscris crestin din Irlanda veche. Poate galbenul era un pic diferit de galbenul cald si stins dar totusi atat de viu din vechile evanghelii pictate de crestinii celţi ai primului mileniu din Armagh, Kells, Durrow, insula Iona, Lindisfarne. Oameni care pictau cu aur. Si fata cubului stralucea in fata ei asemeni unei miniaturi de manuscris, asemeni unei cruci grecesti pe o pagina ingalbenita zugravite cu vin gros si aur amestecate cu ulei de maslin, tămâie si rasina. Plasticul cubului Rubik stralucea in lumina furtunii de afara, fata sa pastrand parca imanent Evanghelia asemeni tuturor vestigiilor aflate in vitrinele muzeelor ori pe rafturile colectionarilor sau inca ingropate in tarana care ingroapa totul pentru ca tarana e mantia timpului, toate vestigiile ramase de la alti oameni, diferiti dar cu acelasi vis si cu aceeasi dorinta: Hristos. Marturii tacute ramase in urma drumurilor si vietilor apostolilor. Petra tinea in mana un crucifix pictat in arhitectura tridimensionala de plastic a cubului ei Rubik. Asadar, daca tu vrei sa vezi sufletul absolventei de liceu Vladislav Petra trebuie sa poti spune asemeni apologetului: “Cred pentru că este imposibil.”
Cuvintele spuse in lumina lichida a unui vis al noptii. Cineva parca ma pusese intr-o pictura pe sticla la picioarele Tale, Doamne. Mergeam printr-un desert inghetat care se afla in interiorul unei lacrimi pana cand am ajuns in fata unei picturi pe sticla ce se intindea pana la nori. Cineva m-a luat de mana si am intrat in icoana pana la picioarele tale, Doamne. Eram intr-un tablou naiv care era reprodus pe un plic expediat din Imparatia Cerurilor, o scrisoare pe care o tineam in maini. Tu ai spus: ‘Marie! ’, iar eu am spus: ‘Da, Doamne.” Tu ai spus: ‘Petra! ’, si eu am spus: ‘Iata-ma! ’ Deasupra dealurilor acooerite de padure în vazduhul din tabloul acela era acel pic de lumina facuta din aer incandescent de care aveam nevoie si in tarana Ierusalimului era plin de stele incandescente cu sase colturi cazute din constelatii dintre care unele se sparsera cand se izbisera de pamant si in cer stralucea Elohim ca un Maghen David urias si galben si erai Tu si scaparai asemeni scanteilor transparente ale suvoaielor de munte izbite de stanci, erai Tu si era sfintenia Ta si erai alb ca sudura si in piept aveai o stea galbena. Am privit in privirea Ta si in ochii Tai am vazut doua Maghen David facute din sfintenie in lumina ochilor Tai. YHWH se coborase pana jos la pamanturi, catre noi cei din adancuri. El se aratase ca o stea mare, galbena in sase colturi care se afla in vazduhul de deasupra campului de langa dealul executiei, intre norii intunecati invalmasiti pe cer si praful Iudeii. In departare, la orizonturi, unde muntii pitici cu fasia ingusta de cer senin, cerul fierbea ca taciunele alb. Norii se intindeau pana departe, coborati pana la cativa centimetri deasupra pamantului. In rest aratai la fel de flamand si singur ca si mine si erai intepenit acolo in piroane si sfintenia Ta te invelea asemeni unei mantii de lacrimi si eu te priveam, si putin mai incolo erau si ucenicii si te priveau si femeile care priveau de departe printre care erau Maria Magdalena, Maria mama lui Iacov cel mic si a lui Iose si Salome si Tu erai plin de sange si sufletul iti era plin de lacrimi si pe cap aveai o cununa impletita din sarma ghimpata, atat de oţeloasă incat le-a crestat degetele chiar si celor ce au rasucit-o. Si eu n-am putut spune nimic si si Tu ai tacut.
I-am spus doar soldatului cu sabie si sulita care astepta probabil ca Tu sa mori, i-am spus: ‘Ia-i taranului satul, si militianului casca, ia-mi mie tot ceea ce zici ca oricum nu este si priveste ce ramane.’ Nu mi-a raspuns. Doar a scuipat intr-o parte uitandu-se pe cerul negru si innorat prin care soarele stralucea asemeni unui far de locomotiva palpaind dimineata prin ceaţă. Din mainile si picioarele Tale se prelingea sange pe lemnul gri deschis al crucii curgand prin praf si oprindu-se peste fila unui sul al Scripturii care se afla deschis sub cruce, nepatandu-l ci doar inlocuind literele negre de tus cu litere rosii de sange. Si aproape era un turn de paza facut din drugi si scanduri, acoperit cu tabla. Dar stand acolo cu ochii inchisi si fruntea proptita in praful muiat in sangele Tau mi-am amintit un tablou pe care aproape il uitasem zugravit cu lumina si durere, un tablou atat de bun incat e unic, incat parca putem spune ca Rembrandt nu l-a facut cu adevarat decat pe acesta, ca si cum am putea spune ca Rembrandt nu este autorul decat al unui singur tablou pentru ca e prea bun, daca nu punem la socoteala portretele de batrani si evrei pe care le-a pictat Îngerul Domnului. “Întoarcerea fiului risipitor”, ultima sa pânză în care si-a imprimat sufletul îngenuncheat în faţa Ta. Si apoi Te-am privit si frica din mine s-a risipit asemeni unui abur de primavara risipit de vant si Te-am privit si am vazut ce minunat esti, Cel pe care il cunosc si cersetorii, Cel al carui chip nu poate fi uitat de ingeri si de cei ca ei. Si acel cineva mi-a spus: ‘Teologic vorbind, cei aproximativ şase milioane de evrei care au murit in Holocaust nu au murit pentru ca Isus a fost rastignit acum aproape doua mii de ani ci Hristos a murit pe crucea de pe dealul Golgota pentru ca şase milioane de evrei au fost martirizati in Holocaust.’ Eu m-am gandit: ‘Desigur! ’ si in mintea mea se invalmasira trei pagini de argumentatie teologica care sa lamureasca intelesul cuvintelor spuse de unul din acesti serafimi, care sa demonstreze adevarul Adevarului Tau. Marturisire pentru nestiutori, exhortatie pentru ucenici, silogisme pentru filozofii Bisericii, interpretari teologice pentru slujitorii Tai, comentarii ale Scripturii pentru rabinii Tai, plans, sac si cenusa pentru frumusetea Ta nemeritata de mine. Dar am tacut, cum ai tacut si Tu in timp ce straluceai asemeni smirnei picurata pe ochii mirelui si miresei. Si, dincolo de Tine se intindeau buncarele acoperite de tancuri. Dar ala era alt vis. Si atunci Ti-am spus: ‘Eu sunt Maria! ’ M-am gandit la cuvintele ingerului si mi-am spus: ‘Desigur. Nu a murit o treime din Israel pentru ca ar fi vinovati pentru deicid, ci Hristos a murit pentru ca nu se putea salva altfel nimic din lume, lumea asta in care mor miloane de oameni intr-un razboi, in care oameni nevinovati sunt gazati si arsi. De asta a murit si inviat Hristos. Pentru ca intr-o zi sa nu mai fie profeti ca Nietzche sau Marx si sa nu se mai construiasca lagare de exterminare ori de munca fortata si sa nu mai moara nimeni.’ Asa mi-am explicat eu cuvintele ingerului si in visul meu am visat ca Tu sa-mi spui si mie: ‘Nu esti departe de imparatia cerurilor.’ Asta a fost visul meu. Si stii Hristoase, ce mi se pare extraordinar? Ca asa cum stai acum cu fata plina de vanatai si insangerat, urmand a muri executat prin rastignire, nimeni dintre noi ce te privim nu putem prevedea ce impact vei avea Tu asupra lumii si asupra noastra. Tu esti ca o flacara de la care se aprind candelele care sunt sufletele noastre. Chiar daca nu ai fi facut lumina asa cum faci Tu lumina decat intr-un singur om, in mine sau in altul, tot ai fi facut mai mult decat oricine altcineva care a existat sau nu a existat vreodata, Tu – Dumnezeul incununat cu o cununa de sarma ghimpata. Si cununa Ta era de sarma ghimpata din loc in loc cu cate patru ghimpi curbati, sarma pe care au luat-o din gardurile duble cu turnuri de paza la colturi, din gardul Sighetului. Dar nici un rug ridicat vreodata pe undeva de om in lumea asta nu a putut carboniza sufletul, nici o celula in nici o inchisoare si nici un lant ruginit nu au reusit vreodata sa lege sufletul de zid, nici o arma nu a putut arunca din vazduh aripile sufletului, nici o cizma nu a putut vreodata zdrobi chipul lui Hristos in noi. Iar vazduhul din jurul meu era galben ca mierea, insa intr-un galben parca developat in tus sepia si atunci am dus mana streasina la ochi si am privit spre Ierusalim, inspre Templul Tau, - cel asemeni unui fagure cu miere, cu stelele Maghen David facute din intersectarea in plan bidimensional a mainilor ridicate de evrei la rugaciune, cu scuturile lui David pline de Elohim, Cel care l-a facut pe Adam si apoi si-a ascuns Faţa si apoi Adam, sau fiul lui Adam, a orbit. Acolo, la Templu – in pridvorul lui Solomon niste preoti ai Stapanului impreuna cu niste carturari incercau sa vindece un om care spunea ca nu există YHWH. Unul din invatatii Legii i-a spus acelui om: ‘ A fi evreu e in primul rand un ceva teologic.’ Pe urma sufletul meu s-a intors dinspre Templu si Te-am privit si m-am gandit ca nu Te inteleg si m-am gandit ca nimeni nu Te intelege.
Communist Blues solo. Cuvintele lui Paravicino in clipe de deznadejde, amintindu-si visurile copilariei. Dar pamantul din sufletul omului e adeseori plin de deznadejde. Cand esti sarac si trebuie sa te zbati si sa speri si nu vrei sa calci peste nimeni cand vezi ca nu mai ai nici o sansa, cand cei cu privirile multumite si poleite cu aur, cand ii vezi razand de tine si de ultima ta nadejde pentru ca esti nenorocit si sarac, si nici macar nu visezi la halucinatia a o treime din planeta: la REVOLUŢIE, la o Revolutie salvatoare care sa smulga sufletul nostru si al parintilor si copiilor nostri din boturile de rechin ale capitalului si din degetele incarligate ale stapanilor, iar noua – robilor lui Dumnezeu si sclavilor omului – sa ne puna o stea in maini, sa o desprinda din cer si sa ne o puna in palme, o stea de paine stralucitoare, luminoasa si calda. O Revolutie care sa redea demintatea celor striviti in picioare si sa ne faca oameni pe cei care nu suntem oameni pentru ca cei care sunt astazi pe pamant mult m-ai mult decat poate fi un om asa hotarasc in fiecare dimineata. Visul ce spune acum, daca Revolutia comunista nu l-ar fi renegat pe Dumnezeu ar fi fost ceva sfant de la Dumnezeu si ar fi intrat in traditia catolica si in traditia bisericii universale, asemeni comunismului lui Ioan Botezatorul, asemeni comunismului Evangheliei Domnului Isus Hristos si al bisericii de inceput a apostolilor, asemeni comunismului catolic al lui Francisc de Asissi, asemeni comunitatii puritane de inceput din Noua Anglie. Spun asta pentru ca vad cum lumea facuta de bani imi fura sufletul. Vad cum ma transform intr-unul din oamenii astia singuri cu ochii inconjurati de agitatele deserturi ale lacrimilor neplânse, spulberate de furtuna si singuratate. Atunci comunismul ar fi fost crestinism pur, ar fi fost o reforma adevarata in cadrul Bisericii. Iar eu, cronicarul sentimentelor Petrei si gravorul unei comunitati care a incetat sa mai fie o comunitate si al ramasitilor si vestigiilor altor lumi care aproape s-au stins si pana la urma vor disparea aproape in intregime in aceste pamanturi, eu… eu trebuie sa traiesc cuvintele pe care le-a spus Elochim Yeshua cand m-a facut si trebuie sa fiu un artist adevarat in pamantul acesta, pentru ca astazi in România artistii adevarati intr-o zi mananca ciorba si in alta painea. Acestea sunt cuvintele cronicarului in fata saraciei, umilintei si durerii, lucruri care le are in comun cu eleva Vladislav si cu toti oamenii pe care ii cunoaste. Dar trebuie sa lupti, Paravicino, pentru ca esti metal lichid in flacari, pentru ca esti tarana care va deveni o caramida in Zidul Plangerii, pentru ca si tu esti un ostas al crucii lui Hristos, pentru ca azi noapte ai visat ca tineai in maini perfectiunea unei sabii ninja, pentru ca esti un soldat si pentru ca Scriptura este arma ta, pentru ca arhanghelul iti spune ca asta e destinul tau si pentru ca serafimii iti spun ca vremurile trecute le sunt recunoscatoare artistilor. Acesta a fost unul din momentele de deznadejde ale unui om necajit.. Blues solo. “Rachem. Rachem na Hashem elokeinu, rachem. Al Yisrael amecha, rachem. V’al Yerushalayim irecha, rachem.” Rachem, Yeshua.
Raspunsul a fost. “De aceea vă spun: Nu va ingrijoraţi pentru viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici pentru trupul vostru, gândindu-va cu ce vă veţi îmbrăca.” Amin. Omul nu poate crea binele, il poate doar primi. Cat despre mine, pe mine numai Mesia ma ţine in viata. Pe tine cine te ţine? In rest, cand vei fi si tu sarac, vei intelege si vei pretui ce inseamna frumusetea unui vis. Las palabras de Paravicino, escritor. Cuvintele lui Paravicino, amintindu-si utopiile copilariei intr-un moment de deznadejde ce îi înconjurau sufletul asemeni unor gratii sau asemeni unui clinchet de chitara. Acum deznadejdea s-a sfarsit. Acum e lumină si inima e acoperita de zapada curata. Sufletul lui Paravicino e nins si inconjurat de cerul imbibat de zapada si de Dumnezeul care a facut cerurile, Cel care a facut sufletele. Unul din momentele de deznadejde ale unui om necajit, sarac si nenorocit.
Roberta, pe care Petra o auzi trantindu-se la loc pe pat incepu sa cante in romaneste – era doar pe jumatate unguroaica – in acelasi timp cu cantecul de la radio:
-“Ş-am fost să mă duc la târg/ Ş-am fost să mă duc la târg/ Foaie verde de bancnotă/ Foaie verde de bancnotă/ Da’ pe fete nu le cumperi/ Da’ pe fete nu le cumperi/ Ci pe fete le tocmeşti/ Ci pe fete le tocmeşti/ Să le iei să nu le laşi/ Să le iei să nu le laşi/ Când fata îţi e frumoasă/ Când fata îţi e frumoasă/ Îţi faci masă îţi faci casă/ Când fata îţi e frumoasă/ Când fata îţi e frumoasă/ Eşti în sân la Dumnezău/ Eşti în sân la Dumnezău/ Ascultă ce îţi zic eu/ Ascultă ce îţi zic eu/Fata cu suflet frumos/ Fata cu suflet frumos/ Zâmbet lin şi drăgăstos/ Zâmbet lin şi drăgăstos/ Este înger aici gios/ Este înger aici gios/ Şi de încă n-ai aflat/ Şi de încă n-ai aflat/ Fata-i pentru dezmerdat/ Fata-i pentru dezmerdat/ Ş-am fost de m-am dus la târg/ Ş-am fost de m-am dus la târg/ Când dau buzele în pârg/ Când dau buzele în pârg/ Şi când ardî stelele/ Şi când ardî stelele/ Buze rosi de domniţe/ Buze rosi de domniţe mă/ Ş-am fost de m-am dus la târg/ Ş-am fost de m-am dus la târg/Ş-am fost de m-am dus la târgî/ Ş-am fost de m-am dus la târgî/ Sus pă munte unde-s fete/ Şi inima-i repede.”
Omul e un aisberg. Eu sunt si eu un aisberg, cu cea mai mare parte din suflet ascunsa in Dumnezeu, se gandea Maria, cea a carei frumusete demonstra existenta lui Dumnezeu. Si exista momente cand iti sprijinesti fruntea de podea si nu mai gandesti nimic si sufletul tau sarat iti curge din ochi umplandu-ti fata cu lacrimi. Si exista momente cand inima ta se transforma intr-o prezenţa de lumina si exista momente cand peste oceanul sufletului se revarsa stelele si albul presarat al galaxiei rasfrangandu-se in gheturile sentimentelor cele mai curate si in ţipatele delfinilor si balenelor polare. Iar motivul pentu care mie si oricarui alt om ne este atat de greu sa ne rugam e pentru ca trebuie sa calcam intr-o lume pe care nu am vazut-o niciodata. Pentru ca un delfin care inoata printre ghetari crede ca intreg universul e alcatuit din ghetari care graviteaza unul in jurul altuia grupati in sisteme solare si galaxii. Iar noi cand privim tavanul credem ca stim si ce se afla dincolo de el. Si si omul traieste ca o vita care nu stie de ce traieste. Aproape intotdeauna. Si eu, Paravicino, vreau sa fiu un talmid al memoriei ruinelor comunitatii omului. Atata timp cat va fi un frate al meu care va flamanzi pe pamantul acesta si eu voi flamanzi. Atata timp cand fratele meu din Africa va fi sarac si eu voi fi sarac. Atata timp cat copiii din India vor muri de boli complet eradicate de civilizatie si eu voi muri. Oricat ar fi cantecul meu de bun sau de prost, tineti-va banii in portofel. Cantecul meu va fi platit cu alinari si zambete. Asta-s eu. Si asta e pamantul. Si cand voi pleca voi sti ca viata mea a avut sens unic. Asa ca arunc bancnotele tale din mana mea si apuc mana lui Elocheinu.
Iar in celalalt vis sclipeau gri tancurile pe care se aflau ingeri stand sus la mitraliere si pe turelele kaki. Si aripile lor erau in acelasi timp facute din pene uriase de porumbel alb si din pene uriase de lumina. Petra se plimba prin unitate si vedea toata puterea lui Dumnezeu si vedea teii care inconjurau unitatea arzand si nemistuindu-se. Si l-a vazut si pe ingerul ei stand pe un tanc si cantand la chitara si aripa lui se intalnea sus pe peretele templului cu aripa heruvimului. Aici nu era sange sacru scurs pe pamant, nu erau piroane care au strapuns sute de alte maini inainte si nu era cununa de sarma ghimpata. Aici Dumnezeu era puternic asemeni unui cub de cristal invizibil in care se agrega universul. Iar Mihai, Mihai nu era aici nici el. Mihai era la el acasa citind Commedia lui Dante Aligheri iar inima lui era ca inima unui frigider băgat la sursă. Sufletul lui era un frigider.
Si dincolo de fereastra deschisa ploaia se transforma treptat in furtuna, vantul fluturand frunzisul copacilor de langa cabana taberei si respiratia furtunii si picurii incandescenti de ploaie ravasind privirea ei. Sufletul ei era afara in furtuna salbatica si frumoasa. Ploaia se auzea asemeni unei muzici, o muzica a naturii pe care nici un om nu o interperetase in orasele noi ale cdomunismului si nici un om nu o auzise. O muzica in care canta pamantul, in care canta muntele cu pietre si ape repezi, in care canta picaturile de ploaie ce ti se prind in ochi cand esti trist si singur in marea agitata de oameni. Ploaia era o muzica, ploaia era un cantec pe care nimeni nu l-a mai auzit inainte si pe care nimeni nu-l va mai auzi dupa aceea. Furtuna e o mâna neagra si mladioasa de femeie neagra si mladioasa care cantă la sufletul tau; pentru ca Africa e cea care canta la sufletul tau, il izbeste cu palmele si sufletul tau e un cantec. Pentru ca oricat ar putea parea de greu de inteles, toti suntem negri. Pentru ca universul e Africa si pentru ca Dumnezeu e negru. Pentru ca toti suntem ce sunt cei mai saraci frati ai nostri si pentru ca Dumnezeu este ce sunt cei mai obiditi copii ai Sai. Ploaia era un cantec. Duruitul continuu al ploii era un cantec. Ploaia e un cantec ingânat de o fată cu ochi frumosi asemeni vitraliilor vechi de 1000 de ani. Ploaia ce se oprea in ochii intunecati ai Mariei era un râu de apă si pietre. Era lumină materializată in picuri cand tot ce ai nevoie e o picatura de lumina. Furtuna devenea tot mai agitata si Petra se gandea ca in curand va trbui sa inchida fereastra, dar vroia sa mai stea putin in faţa vântului rece in acest august si sa se lase stropita de picaturile transparente de cer. Ploaia era o fata cu ochi asemeni vitraliilor si mainile Mariei erau ţinute in rugaciune de sârma ghimpată care fusese pusa cu mii de ani in urma pe fruntea si parul lui Hristos, insangerandu-Le.
Eleva Vladislav este cea mai periculoasa dintre toate elementele nesanatoase prezente in tabara. A primit o educatie extrem de defectuoasa in spiritul misticismului. Cu elemente de genul elevei Vladislav trebuie sa luptam in primul rand pentru a inlatura orice ramasite ale obstacolelor reactiunii care mai stau in fata glorioasei lupte socialiste si pentru a putea dupa cum spune Tovarasul sa incepem comunismul incepand cu anul 2000. Si cand clasa muncitoare laolalta cu taranii si intelectialii infratiti cu masa proletariatului vor invinge marea lupta pe intregul pamant nimic nu va mai sta in calea fericirii. Eleva Vladislav trebuie sa inteleaga cauza noastra - lupta pentru o lume mai buna, o lume noua facuta de omul nou si pentru omul nou - sau sa fie convinsa prin orice mijloace sa inteleaga. Personal sunt de parere ca reeducarea anilor 50 si prima jumatate a anilor 60 a dat roade si este o metoda viabila pentru cauza fericirii comunismului.
Aceasta e o carte scrisa in genunchi. Doamne, Tu ai vorbit. Ce mai poate spune omul?
Portret de fata in uniforma albastra Aceasta este o carte scrisa in genunchi, in momentele de glorie cand Elohim ne invinge, atunci cand Eloah este mai puternic decat inimile noastre.
Aceasta carte este imaginea unei fete stand in fereastra in luna august a anului 87 sau 88. Atat timp a trecut de atunci, nu? Aceste pagini, ca atatea altele, sunt ideograma unei lacrimi. Doar o fata care sta in dreptul ferestrei privind furtuna de august plina de lacrimi din cerul zbuciumat asemeni sufletului unui copil palmuit de un parinte beat.
Petra sta in fereastra purtand uniforma pentru ultima oara, cu bentita alba peste parul saten, uniforma facand-o sa para ca o muncitoare din Uniunea Sovietica sau studenta din Republica Populara. Aici, in imaginea aceasta, Petra e tanara atat timp cat vor rezista aceste pagini spre deosebire de Petra cea reala careia timpul ii va brazda obrajii, ii va increti fruntea, ii va zbarci buzele si ii va garbovi spinarea cum ne va face tuturor.
Chiar si in amintirile noastre in Petra se vor amesteca alte Petre impreuna cu alte chipuri si suflete pana cand acele amintiri vor deveni cu totul altceva, ceva evanescent si inselator asemeni propriei noastre vieti.
“Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”
Doar o fata stand in fereastra deschisa cu un cub Rubik intre degete, uitat acolo la fel cum uitase si de ea insasi in fata furtunii frumoase asemeni lacrimilor de om.
Ganduri in linogravuri infatisate asemeni unui clasor de colite, asemeni unor icoane pe sticla pictate intr-o alta lume de copiii cu handicap de la spitalul nr. 2, spitalul ingerilor. Sufletul Petrei e asemeni unui caleidoscop de cioburi albastre, albe, indigo.
Pe patul metalic de tabara o pagina a Bibliei este sifonata de picuri de ploaie cand citise Biblia in ploaia din camp sau fulgi de zapada de cand ingenunchease in zapada. Dar fiindca veni vorba, in filmul “Maria Mirabela”, cand Mirabela se aseaza pe minge cu basca rosie nu e alegoria naiva a comunismului asezat pe Pamant? Iar pe mingea respective nu sunt doua dare, una rosie una aurie iar cea rosie nu pare sa invinga? Iar steagul, steagul rosu ce este oare?

Capitolul 7





FLOAREA CU ARIPI
(poveşti pentru copii si adolescenţi)

de Felix Constantinescu

© 2009

CUPRINS

POVEŞTI PENTRU COPII

FLOAREA CU ARIPI
SCRISOAREA PRIMITĂ ÎN SEARA DE AJUN
MUNTELE DIN CERURI
PROFEŢIA CELOR ŞAPTE PISCURI DE ZĂPADĂ
PELERINAJUL UNUI PESCAR
DOMNUL ISUS ŞTIE CĂ JOACA E CEVA SERIOS
CASCADA ÎNGHEŢATĂ

POVEŞTI PENTRU ADOLESCENŢI

POVESTEA LUNII
ÎNTOARCEREA LUI HIAWATHA
PĂDUREA DE AMETIST
FETELE-S DE VINĂ SAU POATE BĂIEŢII (DACĂ NU ŞTII ÎNSEAMNĂ CĂ AI O VIAŢĂ FOARTE FERICITĂ)


POVEŞTI PENTRU COPII

FLOAREA CU ARIPI

A fost odată ca niciodată o floare care răsărise pe un cactus undeva în deşert.
În fiecare noapte cadranul cerului se rotea deasupra florii într-o linişte desăvârşită. Floarea stătea tăcută privind stelele care străluceau de parcă ar fi avut petale, de parcă şi cerul nu ar fi fost decât un alt fel de deşert în care ele, stelele, însemnau totul, după cum în pustietatea în care locuia ea, floarea, ea şi suratele ei reprezentau un miracol de frumuseţe şi răbdare în temperatura de peste treizeci de grade Celsius.
Era greu în deşert. O singură dată văzu floarea un fluture adus de un uragan până în pustietatea aceea. Era mititel şi avea nişte petale care se lăsau purtate de vânt.
- Şi eu aş vrea să plutesc aşa, spuse floarea unui gândăcel care se scălda în nisip.
Gândăcelul era o jivină foarte înţeleaptă şi spuse:
- Cam greu ce vrei tu, dar dacă îţi doreşti cu adevărat, se poate. Trebuie doar să-ţi doreşti asta foarte tare şi apoi, la anul, când va bate iarăşi vântul să-l rogi să te înveţe să zbori.Vântul te va învăţa să dai din petale şi astfel ele se vor transforma în aripi.
Tot anul floarea îşi dori din toată inima să poată zbura şi atunci când se întoarse vântul îl rugă să o înveţe a zboare. Cu o adiere vantul o ridica in aer si floare incepu sa colinde prin vazduhul desertului.
Era fluture. Era o floare cu aripi. Cine ar fi putut să-şi imagineze cât de fericită era floarea. Poate doar gândăcelul, însă el era acum departe, pe alte meleaguri.
Floarea zbură printre celelalte flori care erau ancorate de nisip, Ziua se încălzea la razele soarelui, iar noapte în lumina albă a Lunii privea stelele ce se roteau pe deasupra capului ei.
Într-una din zile floarea zbură până la Lună, fiind luminata de obrazul Lunii.
- Ce sunt stelele, surată Luna? O întrebă floarea pe Lună.
Luna tăcu, meditând. Şi, după ce scăzu şi crescu de câteva ori, răspunse zâmbind:
- Stelele sunt nişte flori.
- Nişte flori?! Exclamă uimită floarea.
- Nişte flori aşa ca tine. Numai că nu au aripi, iar petalele lor sunt făcute din lumină. Sunt cele mai frumoase flori aşa cum florile sunt cele mai frumoase stele.
- Adevărat? Întrebă floarea privind stelele care străluceau în jurul Lunii, umplând cerul.
Se rugă mult floarea de Lună să o facă o floare cu petale de lumină, să o facă o floare siderală, iar Luna până la urmă îi împlini dorinţa.
Floarea zbură, şi zbură, şi zbură fără să dea din petale până se transformă în lumină şi Luna o sădi în grădina de lângă casa ei, în cer. Dacă priveşti cerul seara înainte de culcare vei vedea floarea transformată în stea, o vei vedea sclipind şi jucându-se printre constelaţii aşa cum tu te joci pe covorul din sufragerie şi sclipeşti în sufletul părinţilor tăi. Căci Luna de data asta a greşit; cele mai frumoase stele nu sunt florile si cele mai frumoase flori nu sunt stelele, ci copiii cuminţi ca tine care aduc bucurie părinţilor lor.

SCRISOAREA PRIMITĂ ÎN SEARA DE AJUN

A fost odată ca niciodată un băieţel care după ce tata sau mama îl aducea de la grădiniţă stătea pe covorul gros din camera lui şi se juca cu maşinuţe albe şi construia căsuţe din cuburi din lemn vopsit.
Băieţelul nu mai putea de nerăbdare pentru că ziua ce avea să vină acea să fie Ajunul, iar el avea să primească atâtea cadouri de la Moş Crăciun. La fiecare Crăciun, părinţii, bunicii, unchii şi naşii îi aduceau multe cadouri pe care le primiseră pentru el de la Moşul. Ba chiar şi prietenele mamei lui îi aduceau cadouri pe care tot Moşul li le dăduse pentru el. Aşa că putem înţelege de ce băieţelul avea mari emoţii şi era foarte curios.
După ce ziua trecu, îşi făcu rugăciunea şi se puse în pat, însă nu reuşi să adoarmă. Nu se gândea decât că peste nici douăzeci şi patru de ore urma să primească atâtea şi atâtea lucruri: maşinuţe, cărţi de colorat, hăinuţe, cutii de cuburi, cărţi de poveşti din care să-i citească buni şi mami, pazăluri, peştişori de acvariu, papagali micuţi, tritoni şi atâtea şi atâtea lucruri frumoase.
Dormi uşor în camera luminată de stele şi de luminile brăduţului, în timp ce afară ningea în noaptea luminoasă.
Se trezi dimineaţa şi merse drept la ceas să vadă cât mai este până seara. Restul zilei trecu asemeni unui vis. Jucându-se nu se gândea decât um să treacă mai repede ziua şi să poată primi cadourile care facuseră atâta şi atâta drum.
Un singur lucru îl întrista. Tatăl său nu avea să petreacă cu el, cu mama şi cu bunicuţa Crăciunul anul acela. Deşi era inginer, ălecase şi se angajase muncitor pe o sondă petrolieră în Marea Nordului. Nu ştia unde este marea asta, dar ştia că acolo lucrează tatăl său şi că este foarte departe. De Crăciun tatăl său avea să stea singur, fără familie, împreună cu ceilalti muncitori, o să scoată petrol din adâncurile mării şi o să se gândească la el tot aşa cum şi el mergea la grădiniţă, se juca după-amiazele, stătea cu bunica şi merge să se dea pe gheaţă şi se gândea la tatăl său. De când plecase tata cu două luni în urmă, plânsese de trei ori, însă tati îl suna şi îl încuraja, spunându-i că va mai sta doar până în martie când expira contractul pe anul acela.
Nu ştia ce e aia contract şi era greu să-l aibă pe tata aşa departe, însă acum nu mai plângea. Doar era bărbat.Aşa-i spunea şi tati la telefon: „Lasă că o să mă întorc repede. Ai grijă de mama şi de buni. Contez pe tine.”
Da, tăticule, spunea el cu ochii în lacrimi, însă simţind în el o putere pe care nu o mai observase.
Când se lăsă seara şi până aşteptau venirea colindătorilor, colegi de la grădiniţă, copii din curtea blocului, copii de la biserică, grupuri de copii mai mari, bunicuţa îi spuse o poveste. Era cu un bătrân râu care primeşte vizita a trei spirite în seara de Ajun, iar bătrânul după aceea începe să sărbătorească Crăciunul şi devine un om bun şi drept.
Povestea era foarte frumoasă, însă băieţelul adormi chiar când bunica termina povestea şi dormi, şi dormi până când mami îl trezi, dându-i o sărutare şi chemându-l la brad să cerceteze împreună cadourile.
Bucuros că are voie să se uite la cadouri, fugi cu mami repede la brad şi se aşeză în genunchi între cutii.
După ce deschide toate cadourile împreună cu ea, zâmbind, scotea sunete de surpriză la fiecare cadou, băieţelul văzu şi un plic. Îşi văzu numele pe plic, era singurul lucru pe care putea să-l citească, iar când îl deschide văzu că nu era înăuntru decât o poză cu tatăl său, făcută pe marginea sondei, cu marea vălurită în spate şi pe spatele pozei era desenată o inimă cu un creion colorat şi haşurată cu roşu.
Privind plicul mai atent văzu pe o parte două bucăţi de hârtie colorată, foarte frumoase. Prima era cu un băieţel care îşi deschidea cadourile sub brăduţ, iar o doua era cu acelaşi copilaş privind de la fereastră o stea foarte strălucitoare.
Privi timbrele, văzu faţa captivată a copilului în faţa cutiei cu cadouri care pentru el reprezentau mai mult decât toate comorile de aur şi argint ale pământului, şi uimirea copilului care se ridicase din pătuţ şi privea steaua aceea mare şi albă de pe cerul nopţii.
Erau atâtea lucruri; si atât de greu de numit. Nu ştia prea bine ce se petrece, însă sufletul lui pur şi mintea sa neîncercată simţi ceva neobişnuit, ca o aripă a miracolului care pluteşte peste el, izvorâtă din scrisoarea tatălui său, din bucăţelele acelea de hârtie desenată şi colorată frumos, din inima desenată de tatăl său sau poate de altundeva şi acum simţea că dragostea putea să imple distanţele până departe, până în mijlocul mării unde ostenit, tatăl său se gândea la el şi poate face şi drumul înapoi de la tati la el.
Era atât de adâncit în sentimente, încât nici nu auzi că nişte prichindei ca şi el intrară pe uşă şi începură să cânte privind la bradul mare şi încărcat de beculeţe şi de globuri albe care arătau de parcă nişte stele ar fi coborât din cer şi s-ar fi aşezat în brad, luându-şi locul printre bomboanele şi portocalele agăţate de ramuri.

MUNTELE DIN CERURI

A fost odată ca niciodată un chinez care mergea în fiecare dimineaţă cu năvodul pe lac şi trăia din vânatul peştilor pe care îi prindea. Oamenii îi dădeau monezi de aramă şi de argint pe marfa sa, iar când peştii erau foarte mari, primea şi monede groase de aur.
Într-o zi aruncă năvodul şi aşteptă să prindă ceva. Stătu o zi şi-o noapte pe plută lângă năvod, dar nu prinse nimic. Într-un târziu, după ce se lumină de ziuă, simţi că năvodul se îngreunează şi încercă să-l tragă pe uscat, dar nu reuşi, căci era prea greu.
- Cine ştie ce somn mare s-o fi prins, îşi spuse chinezul.
Se tot opinti şi se opinti, dar nu putu să clintească năvodul nici măcar cu o palmă. Descurajat, se aşeză pe butuci şi începu să privească apa, neştiind cum o să scoată năvodul din adâncurile lacului când -ce să vezi- ceva mare ieşi din lac umplând totul împrejur de stropi de apă şi strălucind deasupra plutei. Era o pasăre cu penele făcute din flăcări, care arseră ochiurile năvodului ce o ţinuseră captivă în apă.
Chinezul era uluit şi privea cu groază pasărea.
„Acum o să mă înghită, pentru pentru că am încercat să o prind cu năvodul”, se gândi.
Pasărea începu să scoată ţipete mari de vultur şi îşi deschise larg aripile, pregătindu-se să-şi ia zborul. Privind, pescarul văzu că, ghearele ţineau o sabie cu mâner de aur încins şi cu tăiş de diamant. Văzând sabia, chinezul îşi spuse că trebuie cu tot dinadinsul să o aibă, şi că pasărea dacă va vrea să-l înghită o va face oricum, aşa că sări şi se agăţă cu mâinile de mânerul sabiei. Chiar atunci pasărea se ridică în văzduh bătând din aripile făcute din vâlvătăi şi după ce începu să bată puternic din aripi, se avântă până deasupra norilor.
Acolo văzu chinezul alte pământuri şi alte oraşe, unde oamenii străluceau în lumina dimineţii unde ţinuturile şi oraşele se despărţeau unele de altele sau se amestecau între ele, după cum o făceau norii pe care se aflau.
Şi într-unul din ţinuturile acelea, un bătrân îi spuse că pentru a putea lua sabia din ghearele păsării, trebuie ca atunci când aceasta va ajunge deasupra Izvorului Fericirii care se afla undeva pe cel mai îndepărtat nor, undeva la capătul cerului şi pământului- a cărui apă era singura ce putea stinge penele de foc ale păsării- să arunce trei pene din aripile păsării, iar aceasta, simţind primejdia, va da drumul sabiei de diamant din ghearele sale va zbura departe. După aceea trebuia să bea şi o înghiţitură din apă chiar în locul în care se stinseseră cele trei pene ale păsării şi apoi să culeagă de pe prundişul izvorului un diamant cu optzeci de muchii. Pasărea de foc urma să se întoarcă şi coborând pe pământ să se prefacă într-un cal de foc, cu copitele de diamant incandescent şi cu aripi de flăcări vâlvâitoare.
Făcu toate astea, dar nu bău din apa izvorului în locul unde se stinseseră penele, iar când veni pasărea şi se transformă într-un cal cu aripi de flăcări, aruncă diamantul cu optzeci de feţe în ceruri, după cum îi spusese îngerul care păzea izvorul şi care îi spusese să nu bea din izvor din locul unde se stinseseră penele de flăcări, spunăndu-i că înţelepciunea oamenilor e ca şi cum ai privi spatele unei oglinzi pe timp de noapte.
Călători mult chinezul în lumile de pe nori, în toate lumile ţărânei şi chiar şi în lumile de sub ţărână, lumi întunecate unde duhurile scot sunete înfricoşătoare şi unde domneşte întunericul şi deznădejdea.
În călătoriile sale întâlni multe pericole. Trebui să se lupte cu uriaşi plini de mândrie, cu balauri lungi cât un tren, cu ştime ce înnegurau pământul. Se luptă şi cu Pasărea Întunericului care ataca ţările din lumile norilor şi care îşi întindea aripile întunecate peste călătorii înnaripaţi făcându-i să adoarmă şi să prăbuşească până sub pământ, în împărăţia beznelor.
Unii spun că s-a luptat chiar şi cu Leviatanul ce învolburează nesfârşitele ape.
Ce se ştie însă sigur este că ajunse şi pe îndepărtata Thule, unde fu rănit de un pitic viclean cu un vârf de săgeată otrăvit, şi ajunse până şi în Valhala unde însă nu era nimeni. Odin nu exista.
Călători şi în strălucitorul ţinut din miezul soarelui, unde oamenii prindeau peşti incandescenţi asemeni sticlei încinse de meşterul sticlar scoţându-i din râuri în care în loc de apă curgea lumină. Acolo îi descântă o vrăjitoare înaltă cât un stei de piatră, dar pe care propriul ei descântec o făcu să-i stingă sufletul pentru totdeauna. Scăpă chinezul, unii spun că pentru că avea inima curată. Când obosi, se odihni un timp pe ţărmul cerului, unde valurile veneau sunând asemeni unor dangăte de clopot. Scăpă din multe pericole şi din unele destul de greu, însă cei mai bătrâni spun că nu s-a luptat niciodată cu Leviatanul, căci dintr-o luptă aşa îngrozitoare nu ar mai fi scăpat.
Toate acestea până într-o zi când îşi privi chipul în lama de diamant a sabiei şi înţelese că nu este departe de ceasul din urmă. Părul îi era alb asemeni zăpezilor ce cad iarna în munţi, iar faţa îi era brăzdată asemeni nisipului umed şi bătut de vânt. Era bătrân.
Voi înainte de moarte să se îmtoarcă pe meleagurile mamei sale. Merse iarăşi în ţinutul său şi se duse la locul unde prinsese pasărea de flăcări în năvod. Coborând jos de pe cal se întinse pe buştenii subţiri ai plutei care era tot acolo, legată de un bolovan mare de pe mal. Închise ochii.
Iar calul de foc se transformă din nou în pasăre de flăcări şi ridicându-se în aer începu să scoată ţipete de vultur şu rupse cu ciocul funia ce ţinea pluta de mal. Aceasta fu luată de misterioase ape ale acelui lac liniştit şi fu duse de ele până când dispăru în linia orizontului. În urma ei, ţipând, pasărea zbură puţin deasupra lacului şi apoi se afundă în adâncurile apei.
Cât despre plută, aceasta ajunse până în zările îndepărtate, acolo unde pământul se întâlneşte cu cerul şi pluti şi prin cer până când buştenii ei se opriră în stâncile unui munte.
Acolo chinezul scuturat de pluta ce se izbea în stâncile de pe malul apei se trezi căscând şi aplecându-se deasupra apei să se spele pe faţă văzu că în realitate nu este bătrân şi că totul a fost un vis.
Îşi făcu o colibă din tulpini de bambus şi, după ce îşi împleti un năvod, începu să meargă la pescuit pe apele reci şi limpezi ce înconjurau muntele, ape în care peştii ce săreau din apă făceau unde ample ce ajungeau până la el. Îşi făcu un flaut dintr-o bucată de lemn de bambus şi, seara, stătea lângă colibă şi cânta la flaut cântece învăţate în copilărie.
Văzu că mai sunt şi alţi pescari şi se împrieteni cu mulţi dintre ei, iar peştele era aşa de mult, încăt le ajungea la toţi. Întrebă cum se numeşte ţara aceea şi i se spuse: Muntele din ceruri.
Acum, toate întâmplările de dinaintea ajungerii aici i se păreau a nu fi decât un vis, un vis trecător şi evanescent. Pasărea de flăcări are acum pentru el doar amintirea unui vis strălucitor ca şi sabia cu tăiş de diamant, nu murise niciodată, trăia dintotdeauna aici pe munte, sau cel puţin aşa i se părea, probabil pentru că trăia atât de profund.
„Viaţa de dinainte, chiar dacă a fost cu adevărat, acum mi se pare aşa de ştearsă şi trecătoare încât poate fi considerată un vis...pe atunci doar fericirea băută din Izvorul Fericirii, din locul arătat de înger, era reală...acum e real totul”, îşi spunea privind cele optzeci de feţe ale diamantului aruncat de el în ceruri şi pe care îl găsise lângă plută într-o dimineaţă.

PROFEŢIA CELOR ŞAPTE PISCURI DE ZĂPADĂ

A fost odată ca niciodată...Înconjurate de nori şi gheţuri se înalţă cele şapte piscuri. Acolo se înalţă piscul retezat. Se înalţă vârfurile asemeni scuturilor de războinici, asemeni săbiilor ce apără cerul. Se înalţă munţii de zăpadă, alb se înalţă. Precum nişte aripi de gheaţă, munţii făcuţi de copiii uriaşilor înainte de Crăciun, făcuţi din prima zăpadă căzută.
Copiii uriaşi în joacă clădit-au şapte munţi din zăpadă, şapte uriaşi munţi albi precum flăcările, albi precum soarele. Prichindei erau copiii, dar ajungeau până deasupra norilor, erau copii mici, dar în joacă au zidit cei mai înalţi munti de sub strălucirea dimineţii.
Priveşte poporul care joacă de bucurie deasupra norilor, pe vârful retezat de invidia copilei uriaşului, având pe Stăpânul în mijlocul lor, aşa joacă poporul Stăpânului.
Trei copii zidit-au şapte munţi albi şi îngheţaţi. Munţi în care se oglindesc stelele, munţi ale căror piscuri zgârie Luna.
Oamenii se întreabă: cine au fost uriaşii? Întâlnitu-i-au cineva? Le-a ştiut vreun om numele? Doar Cel ce ştie toate, Stăpânul din cer.
Stăpânul care a făcut uriaşii din stâncile incandescente ce-şi au obârşia în adâncul ţărânei, Cel care a poruncit zăpezii să cadă răcoros asemeni frunzelor roşii şi galbene din Răpciune.
Copiii de uriaşi care au zidit munţii cu săbiile de viteji ale strămoşilor lor ce în vremuri vechi dormit-au cu scuturile pe piept şi pe ale căror trupuri au crescut codri. Uriaşii copii care au zidit munţii cu săbiile străbunilor în loc de lopăţici, amestecând zăpada cu stele căzute de pe cer şi cu stele pe care le-au desprins din constelaţii.
Ce om a putut să vadă ziua când munţii au fost gata şi un incandescent heruvim de flăcări a coborât pe cel mai înalt munte topind zăpada pe unde călca şi nici un om nu a putut să vadă toţi uriaşii închinându-se în faţa revelaţiei, în faţa revelaţiei de flăcări.
Dar vai, invidia a urcat precum un şarpe la inima unuia din uriaşi, cine era doar Lumina ştie, iar el luă un gigantic ţurţure de gheaţă ce atârna de Lună şi izbi în muntele cel mai înalt, retezându-l. Unii spun că era chiar copila cea mare a uriaşului, sora celorlalţi doi, ce vrut-a ca muntele ei să fie cel mai mare. Adevărul e ascuns, însă...
Pâlpâie munţii ridicaţi în joacă. Un munte de zăpadă cu şapte piscuri peste care nu a trecut niciodată nici un nor.
Munţii străluceau în soare asemeni apei unui lac de gheţuri, piscurile străluceau asemeni unei dimineţi de mărgean.
Apoi uriaşii plecară; basmele spun că spre învolburatele mari unde-şi făcură sălaş, în urma lor rămânând munţii străjuiţi de mormintele împădurite ale uriaşilor din îndepărtate vremuri.
Iar munţii erau atât de înalţi şi atât de tăioşi, atât de îngheţaţi şi atât de ascuţiţi, încât atrăgeau gerul, atrăgeau vântul, atrăgeau crivăţul, atrăgeau frigurile fără sfârşit şi munţii de zăpadă nu se mai topiră niciodată şi niciodată vara nu se mai făcu. Munţii nu se topeau pentru că zăpada din care fură făcuţi căzuse chiar din răsuflarea Stăpânului; erau munţi izvorâţi din Adevăr şi nu puteau să moară.
Şi nori mulţi precum valurile mărilor potopiră munţii şi cerul era doar nori ce nu mai plecau. După mult timp, oamenii, dorind să vadă cerul şi să se închine urcară pe munte cu toţii şi făcură şapte cetăţi pe vârfurile ce treceau de volbura de nori. Acolo, o ţară întemeiară, ducând pomi înfloriţi care rodiră sub lumină. Aşa au urcat oamenii pe munte şi acolo l-au văzut pe Stăpân aşteptându-i, iar munţii erau aşa de abrupţi că nici o armată nu putea trece până sus.
Primul strămoş a zis:
- Citeşte profeţia şi cântă Stăpânului din mijlocul nostru.
Al doilea strămoş a zis:
- Citeşte profeţia şi cântă Stăpânului din mijlocul nostru.
Pasărea cu aripi de zăpadă şi inimă de flăcări îţi va spune: citeşte profeţia, citeşte istoria tribului tău, cântă povestea.
Aşa îţi va zice.



PELERINAJUL UNUI PESCAR

A fost odată ca niciodată un pescar care pleca pe râu să prindă peşte. El era un om sărac a cărui barcă era plină de găuri astupate cu bucăţi de scândură. Nu-şi putea permite să-şi trimită copiii la şcoală, astfel că aceştia erau slugi pe la familile bogate din sat. Soţia lui lucra toată ziua la făcutul plaselor de pescuit pe care le vindeau în târguri în sate de pe cele două maluri ale apei.
Era greu cu pescuitul, mai ales iarna. Peştii erau tot mai puţini şi pescarul muncea din greu pentru ca seara să aibă nişte peşti în tolbă.
Într-una din zilele lui Ghenar, omul acesta pleacă iarăşi cu barca pe apă. Plecă el şi vâsli mult pe apa repede a râului şi tot vâsli el şi vâsli până ajunse la nişte ape care deveneau tot mai liniştite. Cerul deasupra lui se întuneca şi, până să prindă ele de veste începură să strălucească stelele.
Stătu pescarul toată noaptea în barcă pe apă şi cerca să prindă măcar un peşte, dar nu prinse nimic. Năvodul era aruncat în unda râului, dar în el nu se zbătea nici un peşte, iar omul tot adormea cu fruntea pe vâsla. Trezindu-se şi luptându-se să nu adoarmă iarăşi vedea stelele deasupra sa care străluceau nemaivăzut cum probabil strălucesc doar lacrimile în ochi de mama, iar văzduhul umbrit de deasupra apei întunecate avea ceva în el ce îi era greu să numească. Linişte... Sfinţenie, îsi spuse pescarul frecându-se la ochi după ce adormi şi se trezi a treia oară. Sfinţenie.
Când noaptea începu să se risipească asemeni unor ceţuri şi cerul începu să se înroşească pescarul văzu că barca lui se afla pe partea laterală a unei catedrale ce ieşea drept din apă. Era un lucru nemaivăzut. Dacă îşi băga mâna în apă sub zidurile uriaşei biserici de piatră vedea că nu are fundaţie. Stătea pe nimic. Zidurile sale porneau drept de pe suprafaţa apei. Nu-i venea să-şi creadă ochilor.
Privea zidurile împodobite cu grupuri sculpurale ce ilustrau Sfânta Scriptură şi cu statui ale martirilor. Turnuri înalte se înălţau deasupra şi catedrala avea contraforti asemeni unor picioare de insectă prin arcule cărora trecea pescarul cu barca.
Dând încet din vâsle ajunse la intrarea din faţă a domului unde se aflau trei uşi arcuite dintre care cea din dreapta era deschisă. Sus, deasupra, se ridicau două turnuri de înălţimi ciclopice. Pescarul scoase o vâsla din strapazan şi o aruncă în barcă şi apoi după ce o scoase şi pe cealaltă se puse în genunchi în mujlocul bărcii şi intră pe poarta deschisă dând cu vâsla când într-o parte a bărcii, când în alta.
Înăuntru lumina intră difusă prin vitrali trecând pe lângă farfuria de marmură unde se pune apă sfinţită văzu că înăuntru se afla apă proaspătă. Vâsli uşor printre rândurile de bărci care şi ele ieşeau drept de pe suprafaţa apei, şi întorcându-se văzu tuburile groase ale orgăi, răsunând de linişte. Doar plescăitul vâslei prin apă făcea biserica să fie plină de ecouri lichide.
Vitralile ardeau precum nişte bijuteri înrustate cu nişte pietre preţioase şi lumina dinăuntru, înălţimea pereţilor terminate în arcuri ogivale, liniştea şi podeau de apă făceau ca totul să fie aşa de uluitor. Mai ales pentru bietul pescar care nu era obişnuit cu atâta echilibru de lumină. Biserica din satul lui avea geamuri de o palmă şi fără vitrali pentru că oricum nu dădeau destulă lumină.
Opri barca undeva între rândurile de bănci şi vru să se roage însă în timp ce rostea cuvintele se tot miră în sinea sa de toate ce văzuse. Când reuşi să sfârşescă rugăciunea văzu un om în partea din faţa al biserici înaintea rândurilor de bănci un om îngenucheat pe apă.
Vâsli până la dorind să îl întrebe ceva, însă văzându-l cufundat în rugăciune se întoarse şi plecă.
Ieşi din catredală şi, punând vâsla la loc în strapazan porni înapoi spre casă. După ce pluti cam un kilometru şi jumătate văzu în depărtare ceva, nu-şi putea da seama ce.
Când ajunse văzu că era o fântână ghizd de piatră care se ridica şi aceasta de-a dreptul din apă. Vâsli până la fântână şi băgă mâna în apa de dedesupt simţi că nici asta nu avea nici o temelie, ci piatra ei se ridică de pe apă.
Uitându-se în fântână văzu că apa ei e la mai mare adâncime decât apa râului şi deşi apa din afara fântânii era mai închisă la culoare, apa fântânii era cristalia şi limpede de i se oglindea chipul în ea. După ce stătu buimac o vreme încercând să dezlege taina locului acestuia se lăsă păgubaş şi voi să plece, dar chiar când să pornească văzu că un om stând în picioare lângă fântână îi face semn să se întoarcă. Era un om înalt şi puternic, cu faţa luminoasă şi zâmbitor.
Când pescarul se apropie de el, acesta învârti de roata fântânii, scoase o găleată de apă şi i-o întinse. Însetat pescarul bău, iar când puse găleata la loc pe ghizdul fântânii şi vru să îi mulţumească acelui om, omul nu mai era.
Pescarul se puse iarăşi să vâslească şi vâsli ghidându-se după soare îndreptând barca spre satul său. Însă cum aerul era aşa de mare mai avea mult de vâslit.
Tot vâslind ajunse la o tufă cu trandafiri albi care se ridicau din apă. Vârând mâna în valuri sub tulpina trandafirlui văzu ca nici sub trandafir nu este nimic. Trandafirul se ridica chiar de pe pelicula apei.
Florile erau atât de fumoase albe şi parfumate, iar frunzele trandafirului parcă erau din smalt. Aşa de frumoase florile astea, îşi spuse ostenitul pescar care nu prea era obşinuit cu lucrurile delicate.
Apoi observă că deasupra tufei de trandafiri zburau trei îngeri. Fiecare dintre ei ţinea în mână câte o carte. Pe coperta primei scria: RUGĂCIUNE, pe coperta celei de-a doua cărţi: CURĂŢIRE, iar pe coperta celei de-a treaia cărţi: IUBIRE.
Pescarul privea îngerii şi cuvintele scrise pe coperţile celor trei cărţi, încercând să înţeleagă cu mintea lui de om simplu ce înseamnă toate acestea şi pe când încerca să gândească al treilea înger veni înspre el şi rupând o floare din trandafir, i-o dădu spunându-i că cel mai bun loc pentru a o păstra este în inima sa.
Privind trandafirul alb din mâna sa, pescarul nu observă că îngerii plecară şi apoi în timp ce se îndrepta spre casă, având trandafirul cel alb în faţa ochilor, pus pe partea din faţă a bărcii pescarul în timp ce vâslea observă cum floarea de pe stinghie dispare treptat ştergându-şi mai întâi prospeţimea petalelor, ajungând apoi doar conturul unei tulpini şi a unor petale care după un timp şi acela începu să se întrerupă, dispărând cu totul de pe stinghie şi răsărind apoi ca un ghiocel cu petale de diamant, răsărind în zăpada propriei sale inimi de pescar bătrân.

DOMNUL ISUS ŞTIE CĂ JOACA E CEVA SERIOS

A fost odată ca niciodată o fetiţă mică-mică pe care o chema Cristina şi care locuia cu familia ei într-un sat pe undeva pe aici, dar n-aş putea să vă spun în care.
Ea avea doar patru ani şi credea tare-tare mult în Domnul Isus şi îl iubea pe Domnul Isus, cum credeţi în El şi îl iubiţi şi voi. Iar Domnul Isus e aşa de bun şi copiii care îl iubesc pe El şi cred în El cu toată inima lor mititică devin copii Săi. Iar fetiţa aceasta era un copil al Domnului Isus şi era cel mai fericit copil din satul ei. Şi voi, dacă vreţi să fiţi fericiţi pentru totdeauna trebuie să apucaţi mâna lui Isus cu mânuţele voastre şi să mergeţi împreună cu Domnul Isus toată viaţa până când veţi ajunge în faţa lui Dumnezeu acolo unde aripile îngerilor luminează precum cristalul curat, aşa cum vă sclipesc şi voua ochişorii atunci când vă rugaţi.
Şi se întâmplă că trecuseră deja două luni de iarnă şi zăpada nu fusese aproape deloc şi Cristina tare ar fi vrut să se joace cu bulgări de zăpadă şi să facă un om de zăpadă. Dar vezi că nu ningea.
Aşa că stătea în cămăruţa ei şi se juca cu păpuşi ce purtau nişte rochii aşa de frumoase, şi bunica îi spusese că păpuşile sunt Frumoasa din Pădurea Adormită, Cenuşăreasa şi Albă-ca-zăpada, chiar prinţesele din poveştile pe care i le spunea serile. Dar, uneori, în timp ce se juca se oprea să privească pe fereastră să vadă dacă nu a început sa ningă şi, dimineaţa, când se trezea întâiul lucru pe care îl făcea era să se uite pe fereastră să vadă dacă nu a nins peste noapte. Însă era o iarnă fără zăpadă şi nu ningea.
Privind pe fereastră văzu în depărtare, departe-departe, ceva şi nu stiu ce e acolo.
- Ce e acolo? Îl întrebă Cristina pe tati.
- Este muntele, răspunse tati.
- Ce e aia „muntele”? întrebă iarăşi Cristina.
- Păi muntele e ceva foarte mare acoperit de brazi înalţi şi de zăpadă.
- Zăpadă? Spuse Cristina. De aia e aşa de alb?
- Da, tot muntele e acoperit de zăpadă, spuse tatăl Cristinei.
Cristina se gândi un pic. Dacă acolo e zăpadă poate s-ar putea duce şi ei
până acolo să facă nişte bulgări de zăpadă şi să facă şi un om de zăpadă.
- Tati, nu putem merge până acolo să facem un om de zăpadă?
Dar tati îi spuse că nu pot merge şi Cristina chiar se întristă şi plânse un pic, dar vezi că nu puteau merge pentru că nu aveau maşină şi tati era meseriaş şi era tot la lucru.
Odată Cristina merse într-o duminică dimineaţa la biserică împreună cu ceilalţi copii, care erau ca şi ea, copii ai Domnului isus şi cu mami şi cu tati care şi ei erau copii ai Domnului isus şi stptea cuminte în băncuţă şi asculta cântecele frumoase pe care le cântau cei din biserică şi în care se spunea că Domnul Isus e bun şi ne iubeşte pe toţi şi că şi noi trebuie să-L iubim pe El, şi- în timp ce stătea în bancă- desena pe o foaie de hârtie nişte flori şi nişte animale şi, desenând, asculta cântările, dar nu înţelegea foarte multe lucruri şi apoi obosi un pic, dar se întâmplă că- pe când desena o pisică albastră- o bătrână recită un verset din Biblie care spunea că Isus a zis: „... aţi zice acestui munte: Mută-te de aici acolo! Şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.”
Apoi mai trecu un timp şi biserica se termină şi Cristina marse acasă la masă împreună cu mami şi cu tati, însă nu uită cuvintele pe care le recitase sora aceea bătrână şi care fuseseră spuse de Domnul Isus.
Şi, cum stătea în cămăruţa ei şi se gândea, se gândi că Domnul Isus poate orice şi puse pe Cenuşăreasa şi pe Albă-ca-zăpada deoparte şi îngenunche în faţa Domnului Isus, îşi plecă fruntea şi împreunănd mânuţele şi închizând ochişorii Îi spuse Domnului Isus:
- Doamne Isuse, aş vrea aşa de mult să fac un om de zăpadă, Doamne Isuse, aşa de mult aş vrea şi Te rog mută muntele ăla plin de zăpadă de acolo de departe până aici lângă noi, ca să pot face un om de zăpadă, Doamne Isuse, Îţi mulţumesc, amin.
Şi când fetiţa deschise ochişorii şi se uită pe fereastră văzu că pe lângă sat pornea povârnişul unui munte, muntele care fusese atât de îndepărtat înainte, acoperit cu brazi şi zăpadă, chiar cum îi spusese tati şi zăpada era aşa de albă şi de curată şi Cristina fugii repede afară şi împreună cu ceilalţi copilaşi se bătură cu bulgări de zăpadă şi apoi putură să facă un om de zăpadă care strălucea alb asemenea unui înger pentru că fusese imaginat de sufletele de zăpadă curată a Cristinei şi a celorlalţi copii şi păcat că nu i-aţi văzut făcându-l, era ca şi cum nişte îngeri s-ar fi preschimbat în nişte piticuţi începând să răvăşească toată zăpada umplând împrejurimile de râsete şi de strigăte şi a fost o zi aşa de minunată că ar fi trebuit să fie pusă într-o carte şi când terminară feţele şi frunţile le erau roşii de ger şi hăinuţele şi căciuliţele erau ude de zăpadă, dar sufleţelele le ardeau în inimi şi în ochişori ca nişte diamante, căci e adevărat că sufleţelele copiilor sunt făcute din cel mai curat diamant şi putură să facă un om de zăpadă pentru că se mută muntele şi pentru că Domnul Isus îi iubeşte pe copilaşi şi ştie că joaca e ceva serios şi făcură un om de zăpadă aşa de mare că aproape nu-l puteau cuprinde cu mânuţele.

CASCADA ÎNGHEŢATĂ

A fost odată ca niciodată un copil de cinci ani pe care fraţii săi mai mari l-au trimis să cumpere pâine.
Copilul purta o căciuliţă cu ciucure ce îi acoperea tot capul şi de sub care îi ieşea răvăşit părul. Avea ochii mari şi plini de lacrimi, lucru care îi făcea să pară şi mai luminoşi. Purta o cămăşuţă albastră pe care erau pictate frunze albe, avea nişte pantaloni gri de trening şi era încălţat cu nişte adidaşi buni pentru Statu-Palmă-Barbă-Cot.
Cu toate că locuia într-un sat mic mergând spre magazine se rătăci şi tot mergând, tot mergând ajunse între nişte munţi foarte inalti acoperiti de gheturi. Acolo totul stalucea foarte puternic si chiar si soarele era de sapte-opt ori mai mare decat de obicei. Era precum un glob urias si portocaliu, a carui lumina stralucea uniform, netrimitand raze.
Privind in jur copilul vazu ca in apropiere curgea un rau rece si transparent acoperit de gheata translucida si cu undele facute din aura tat de fin, incat erau asemeni unor valuri de lumina.
Pe malul raului statea ingropata pe jumatate in nisip o sita mica pentru strans aur si in joaca baiatul incepu sa adune graunte de aur de pe prundis sis a le puna in gramezi.
- Acum caut aur si strang mult aur, spunea adunand nisip auriu din apele pretioase ale raului.
Insa gramezile de praf de aur pe care le facea erau micsoare de vantul care rodea coastele muntilor.
Incepu sa puna tot aurul intr-o singura gramada si stranse, stranse la aur din prundisul alb al raului si tot stranse si stranse pana cand vazu ca gramada sa de aur se ridica acum pana deasupra norilor si era acoperita de gheturi vesnice. Devenise un munte inalt, la fel de inalt ca ceilalti munti de aur printre care curgea raul.
Vazand ca praful sau de aur devenise tare ca stanca si ca se transformase intr-un munte, copilul arunca sita in nisipul de pe malul apei si – inainte sa plece- arunca in apa banul cu care trebuia sa plateasca painea. Atunci vazu un lucru ce nu-l observase in tot timpul nesfarsit cat filtrase aur; tot raul era plin de monede, mai mari sau mai mici, imprimate cu cifre, steme, chipuri si pajure.
Plecand, privi in jur la cataractele inghetate. Nu erau uriasi, nu erau zane si pitici, balauri si zmei. Era doar raul acesta al carui nume nu-l stia, raul acesta acoperit de gheata. Erau cascadele care picurau transparent. Si toate sub soarele acesta urias, soarele acesta care palpaia, ce palpaia asemeni unei portocale de jucarie facuta din pietre scumpe pentru vreao odrasla de imparat.
Privind in urma inca o data vazu ca muntele ce-l ridicase joaca sa de-a munca, era acum acoperit de arbori cu frunze stravezii, iar varful inzapezit se pierdea in norii ce stateau la sfat imprejurul lui.
Ganditor fiind, nu-si acoperi capul cand incepu furtuna si nici nu se duse de la inceput sa se adaposteasca. Statu pur si simplu in ploaie privind fulgerele care se oglindeau in raul inghetat. Apoi se duse sub una din cascadele de gheata care stralucea asemeni neonului sub trasnetele ce se infigeau in zapezi si gheturi.
Era viu. Stia asta. Iar oamenii erau acolo undeva, dincolo de munti. Radeau, traiau si mureau. Unii stateau in case suprapuse in orase inghesuite, altii aveau case sau colibe de tabla acoperite cu tabla ondulata. Cine stie cati erau rai, multi erau saraci. Peste tot erau la mare pret niste bucati de hartie colorata si tiparita.
Undeva dincolo de munti. Se intoarse sa-i priveasca si vazu cum vantul de miazanoapte ii macina si ii ravaseste pana disparura. Acum in locul lor vedea orase si sate ce se intindeau pana departe, hat, departe- dincolo de capatul pamantului.
ÎI văzu şi pe fratii lui care veniră lângă el să se de ape gheaţă. Aici, pe râul acesta ale cărui cataracte coboară adânc, tot mai adânc până jos în tacerea inimilor noastre.

POVEŞTI PENTRU ADOLESCENŢI

POVESTEA LUNII

A fost odată ca niciodată o păstoriţă care mergea cu turma părinţilor săi. În fiecare zi pleca pe câmp dis-de-dimineaţă şi se întorcea seara cu oile alergând şi behăind în urma sa.
Pe atunci soarele încă nu era pe cer, nici Luna, iar lumina zilei era lumina născută din cuvântul lui Dumnezeu la începuturi. Lumina era peste tot aceeaşi şi nu avea sursă, dispărând în timpul nopţii şi apărând iarăşi din nimic a doua zi dimineaţa.
Ciobăniţa era o fată sărmană intr-un sat umil într-un pământ sărac. Pe lângă cele câteva oi ale părinţilor săi începu să pască şi oile sătenilor, având acum în grijă o turmă de sute de oi de nu o mai putea număra.
Anotimpurile treceau în timp ce păstoriţa stătea cu oile în câmp, sprijinindu-se în toiag şi privind pământul, în ale carui bălţi se reflectau norii şi albastrul cerului. Câmpul era acoperit de linişte ca de ploaie măruntă şi deasă, doar behăitul oilor auzindu-se laolaltă cu hârsâitul dinţilor în iarbă şi trifoi. Câinele mai alerga şi lătra când câte un miel se depărta prea tare de turmă, fugărindu-l înapoi.
Pământul era negru şi acoperit de ierburi, între care se înălţau tulpini de păpădie ale căror mingi albe acoperite cu stropi de apă străluceau ca nişte pietre de diamant. Iar când erau în floare, păpădiile parcă erau din aur. În satul lor pietre colorate nu erau decât pe coperta de argint a Evanghleliei din bisericuţa de lângă râu, iar de aur era doar crucifixul care stătea pe altar. Deseori, când mergea la biserică, păstoriţa se întreba dacă şi ferestrele atât de împodobite ale bisericii erau tot din safire aduse din pământuri îndepărtate peste mări agitate ale căror valuri se înalţă cât un bordei şi ale căror apă nu se poate bea.
Stând în câmp înconjurată de oi se gândea uneori la diferite cuvinte din Scriptură citite cu voce tare de preot în bisericuţa cu ziduri uriaşe şi ferestre ascuţite, incandescente şi străpunse de străluciri.
„ Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”
Privind cerul reflectat în bălţile lăsate de furtunile tocmai trecute sau de ploile melodioase ale verilor calme, încerca cu mintea ei tânără să pătrundă înţelesul cuvintelor sacre:
„ Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”
În vremea aceea când pe cer nu erau soarele şi luna, iar lumina nu avea sursă şi strălucea uneori nu din cer, ci chiar din inima oamenilor, pe vremea aceea Dumnezeu era mult mai aproape decât azi. De multe ori Dumnezeu călcă pe câmpul cu păpădii şi ascultă behăielile oilor, privi câinele care căuta soboli în pământ li o privi pe păstoriţă tăcând în mijlocul florilor. Erau momente extraordinare când aerul se umplea de flăcări, iar pe multele lacuri din acel ţinut pescarii începeau cu mirare să umble, călcând pe apele liniştite. Erau momente când Dumnezeu cobora nevăzut printre copiii Săi, umplând de frumuseţe această planetă misterioasă şi tristă.
Deseori cerul se acoperea de ploi marine şi ciobăniţa se adăpostea în nişte stânci uriaşe aduse de gheţuri cu multe vremuri în urmă. Stâncile erau acoperite cu desene luminoase, asemeni vitraliilor bisericii, numai că înfăţişau cerbi alergând şi evocau graba altor timpuri când chiar timpul se măsura cu reuşita la vânătoarea de boi sălbatici ori urşi. Un timp în care oamenii fugăreau animalele peste pământul pietros pentru dreptul de a avea o halcă de carne în foc atunci când se lăsa noaptea şi toţi erau veseli şi făceau popas, pregătindu-se să mânânce şi lăudându-se cu isprăvile acelei zile, imprimându-şi degetele muiate în argilă pe pereţii de stâncă.
Pe timp de ploaie se ascundea între stânci de teama fulgerelor, între vitraliile acelea ce acopereau ogivele de piatră, iar oile se cuibăreau unele în altele sub marginile stâncilor, doar câinele rămânând în câmp, lătrând la norii întunecaţi de pe cer şi alergând între muşuroaiele de soboli.
Într-o zi veni la tatăl ei un băiat din alt cătun să o ceară de nevastă, spunându-i că o iubeşte. Ei îi plăcu băiatul, dar vezi că pe când se întorcea în satul său, calul băiatului îşi luă zborul căci era năzdrăvan şi-l duse pe băiat în cer, de unde nemaiputându-se întoarce Cineva îl puse într-o barcă de aur cu vâsle de aur şi-i spuse să rămână acolo. Când zise „da”, Acela îl atinse şi-l transformă într-un om de piatră colorat, şi băiatul rămase acolo, plutind în barca aceea strălucitoare pe cer. Acum avea inimă de diamant, simţea mai mult şi iubea mai mult, dar totuşi nu mai iubea ca înainte, iubea cum iubesc făpturile din cer, cum iubeşte un înger.
Mult se întristă păstoriţa când auzii că alesul ei se pierdu în cer, dar apoi când îl văzu plutind cu barca pe cer, se bucură, căci îşi spuse: „Poate pot să ajung la el! ”
Îşi luă rămas bun de la părinţi şi plecă spre asfinţit, spre locul unde îl vedea în fiecare zi pe alesul ei mergând. Oile, behâind, se ţinură după ea, iar ea tot merse, şi tot merse. În jur lumina scădea, iar ea pe măsură ce se apropia de soare, era tot mai departe de el şi înainte tot mai mult în asfinţit până când în jurul ei se făcu noapte de-a-binelea.
Uitându-se în jur, văzu că oile şi câinele erau în juru-i, dar că ea nu mai e pe pâmânt, ci în cerul nopţii; apoi văzu cum din ea începe să izvorască o lumină delicată, iar oile şi câinele ei se transformă în stele.
Ciobăniţa se transformă în Luna de pe cer, iar turma în stelele care strălucesc noaptea. Dacă priveşti atent la stele vei vedea una mai la marginea turmei, mai mare şi mai diferită de celelalte; aceea e câinele care stă şi păzeşte turma de la margine, ca nici o oaie să nu se depărteze. Şi o să-ţi spun un secret; dacă eşti cu adevărat atent, o să-l auzi lătrând.
Ciobăniţa ajunse în cer, dar nu ajunse la alesul ei iubit să se căsătorească, şi de atunci stă în cer luminând şi plânge uneori cu lacrimi de diamant. Dacă vei merge dis-de-dimineaţă, când se crapă de ziuă, vei vedea lacrimile păstoriţei acoperind iarba.
Noaptea îşi duce oile la păşune în cer, unde turma paşte lumină şi străluceşte lângă ciobăniţa, care stă sprijinită în toiagul de păstor şi plânge lumina nopţii, căci după ce acoperă florile şi ierburile pământului, lacrimile Lunii se răspândesc prin aer, umplându-l de lumină.

ÎNTOARCEREA LUI HIAWATHA

A fost odată ca niciodată un şoim călător care poposi pe firma unei benzinarii din Dakota de Nord. Un şoim călător a fost. Acolo stătu privind dimineaţa şi oamenii. Acolo privi până ce dintr-o maşină veche coborî adolescentul Aleargă Spre Soare.
Şoimul îi cântă un cântec lui Aleargă Spre Soare. Cantecul era aşa. Şoimul îi spuse o veste lui Aleargă Spre Soare. Vestea era aşa:
- Tinere Aleargă Spre Soare ia aminte la cântecul meu neîmpodobit că lucruri mari iţi va spune. Ascultă cântecul pe care l-am învăţat de la Vântul ce tulbură mările pe care plutesc gheţari uriaşi. Pleacă-ţi urechea la cântecul acesta ce sfărâmă norii şi răcoreşte munţii de flăcări, nu te îndepărta de mine până nu voi sfârşi, ţine minte cuvintele acestea şi spune-le poporului tău.
Spune-i poporului tău că Hiawatha s-a întors în piroga sa albă, caiacul sau a coborât din ceruri în mările ce zguduiau pământul, spune-i poporului tău că Hiawatha s-a întors în ţara strămoşilor săi.
Luntrea sa se izbi în stâncile ce veghează oceanul şi Hiawatha îşi luă vânatul alb în spate şi păşi pe pământul poporului său. El a venit cu luntrea, în pirogă, în caiac el a venit.
Aleargă Aleargă Spre Soare, aleargă şi spune poporului tău că Hiawatha s-a întors. Ascultă cântecul ce l-am învăţat de la vânt.
Plecă Hiawatha spre lumea de apoi şi dădu cu vâsla prin apele liniştite ale eternităţii, dădu din vâslă prin apă Hiawatha, pluti prin ceţurile şi negurile de deasupra oceanelor. Pluti Hiawatha în luntrea de culoarea Lunii şi ajunse in cer. Acolo ajunse şi pluti şi se uita în jos pe pământ să-i vadă pe urmaşii strămoşilor săi. Ce se întâmpla cu ei?
Erau ucişi şi nu aveau porumb. Mamelor li se sfâşiase sufletul pentru copii lor ce flamănzeau în pământuri străine, în străine văi ale umbrei morţii, iar soţiile îşi plângeau oamenii răpuşi de puşti viclene. Asta văzu Hiawatha şi mult se întristă. Plânse Hiawatha privind in urmă.
Ascultă Aleargă Spre Soare, ascultă cântecul ce l-am învăţat de la Vânt. Vântul m-a învăţat, Vântul ce străbate văzduhul şi se joacă deavaţiascunselea printre stele. Vântul care cântă nevăzut. El m-a învăţat. Mi-a spus despre Hiawatha.
După ce plânse, se întrebă Hiawatha: Unde mă aflu? Ce loc e ăsta?
Pluti Hiawatha prin cer şi nu văzu pe nimeni şi mult mai pluti Hiawatha. Luntrea se legăna încet pe o apă a cărei strălucire era asemeni diamantului.
Plutea Hiawatha pe râul acela de lumină şi nu vedea pe nimeni. Plutea şi plutea şi i se făcu foame.
Îşi luă suliţa Hiawatha şi pândi aplecat asupra apei; după multă veghe încordată o înfipse într-un peşte de aur. Din lumină scoase peştele şi, curăţându-l de solzii de diamant îl mâncă.
Şi pluti Hiawatha şi pământul în urma sa nu se mai zărea şi în jurul său nu se mai vedeau decât nişte valuri veşnice.
1 Gitchi Manidoo? întrebă.
Dar nu-i răspunse nimeni.
Ascultă Alearga Spre Soare, ascultă cântecul făcut de Vant.
Apoi se lăsă ceaţă. Se lăsă întuneric. Nu se mai vedea la o suliţă în faţa luntrei. Norii groşi se lăsară, negură, ceţuri şi noapte, vânt şi vârtej ce susură, beznă. Se sperie Hiwatha şi işi potrivi o sageată în arc.
Cine-i acolo? spuse şi cu inima bătându-i trase săgeata.
Apoi pluti prin întuneric şi începu să dea iarăşi cu vâsla prin valurile calme. Dădu cu vâsla prin ape Hiawatha până când văzu că ceaţa începe să se risipească şi că se face ziuă, o lumină ca înăuntrul unui diamant.
Şi văzu nişte mâini străpunse de gloanţe şi cuie. Văzu o rană împunsă de o suliţa de fier. Şi acolo în Trupul acela mort era înfiptă şi săgeata lui. O scoase Hiawatha şi o privi. A lui era, cu vârful de ciob de silex.
Gândit rămase Hiawatha şi privi cum trei oameni coboară Omul răstignit pe cele două Urse şi pe Crucea Sudului şi-l coboară între stânci acoperindu-l cu pietre. Un om era din lemn alb de mesteacăn, îmi spuse Vântul. Altul de abanos negru şi celalalt de cedru roșu. Aşa imi zise Vântul. În pământ îl puseră.
La răsăritul soarelui Vântul îşi şopti cântecul. În noapte ziua strigă. Lumină se făcu şi nimeni nu îi putea stinge flăcările. În vâlvătăi erau cerurile căci Cel Strapuns se ridicase deasupra stelelor strălucind aşa cum nimic altceva n-a strălucit pe pământ, cântă Vântul. Era o Căpetenie. Era un Om care strălucea. Era însuşi Spiritul nemărginit, Flacăra, Marele Sachem.
-Gitchi Manidoo? întrebă Hiawatha
Lumină se făcu în Hiawatha cand Mâna Străpunsă îi atinse inima şi plânse, plânse Hiawatha. Era atât de bucuros, atât de fericit era că omul pe care îl ucise era viu.
Trebuie să primiţi inimi de cenuşă, pentru a putea trăi. Daca aveţi inima de cenuşa nu veţi muri. Cenuşa nu se topeşte şi Mâna străpunsă o strânge şi o strânge şi o apasă şi o apasă şi o transformă într-un diamant etern. Într-o piatră scumpă, într-o piatră veşnică le spunea Hiawatha oamenilor cu inimi de zăpadă. Şi mergea Hiawatha pe pământul poporului sau cu mielul vânat în lumină pe umăr. Asta e cântecul pe care mi l-a spus Vântul. Cântecul despre reîntoarcerea lui Hiawatha. Acum du-te şi spune poporului tău, spune-le fraţilor tăi, spune-le că Hiawatha s-a întors. Aleargă şi spune-le. Aleargă, Aleargă În Lumină, aleargă şi spune-le, cântă-le cântecul Vântului.
Iar Şoimul Călător zbură printre nori şi îi spuse Vântului. Îi cântă Şoim Călător Vântului.
- Acolo lăsă totul Aleargă În Lumină şi se îndreptă spre munţi, începu să alerge spre munţi, fugi Aleargă În Lumină ducând vestea fraţilor săi. Aşa făcu Aleargă În Lumină.
- Şi cu Hiawatha ce s-a întâmplat? întrebă Vântul făcând dimineaţa să tremure în ape.
‘Din ţărână un om se făcu şi din Cer un altul şi stăteau zâmbind, stăteau plini de pace sub strălucirea a şapte stele ale caror colţuri se întindeau până departe în veşnicie.’
Asta spuse Aleargă În Lumină poporului său, îi mai zise Şoim Călător Vântului ce adormea încet lăsând cerul luminos şi liniştit în ziua cu nori puţini şi albi.
Şi cu Hiawatha ce s-a mai întâmplat? întreba Vântul prin somn, asemeni unui copil ce adoarme.

PĂDUREA DE AMETIST

Crângul de pe marginea drumului ce duce dinspre Săcel spre Sântămărie-Orlea a făcut parte din cunoscuta pădure de ametist ce se întâlnea din locul unde este acum autostrada până la poalele muntelui.
Peste pădurea aceasta era stăpână războinica familie a Lupilor de Cenuşă. Se numeau astfel, fiindcă purtau costume cenuşii şi pantofi cenuşii şi fumau tot timpul trabucuri cenuşii, iar prin părţile pădurii de ametist animalele poveasteau că lupii aceştia se trăgeau dintr-un lup ce luase fiinţă din cenuşa unui brad uriaş ce se afla undeva în munte şi care fusese lovit de un fulger ce luminase noaptea.
Din acel lup se trăgeau Lupii de Cenuşă, iar când au fost înnobilaţi li s-a scris acest nume în hrisoave şi în documentele oficiale ce purtau sigiliul imperial.
Dar, cu toate că au fost înnobilaţi şi aveau servitori şi locuiau într-un palat era de preferat să nu te întâlneşti cu ei prin pădure pentru că erau nişte lupi foarte răi. Nu ştiu dacă pe lumea asta există şi lupi buni, dar Lupii de Cenuşă cu siguranţă nu erau dintre aceia.
Pădurea de ametist era sub stăpânirea Lupilor de Cenuşă, iar aceştia făceau ca fiecare fiinţă ce locuia sau doar trecea prin bungetul de sticlă, să simtă acest lucru.
De fiecare dată când întâlneau un iepure, o veveriţă sau un iepure, aceştia trebuiau să dea un ban de argint. Podul palatului Lupilor de Cenuşă era plin de bani de argint, iar lupii se gândiseră chiar să acopere ţiglăria castelului lor cu bani pentru a-l face să strălucească asemeni pădurii peste care erau stăpâni. Şi îşi puneau servitorii să cureţe înnegritura de pe monezile de argint, pentru ca aceştia să strălucească şi mai tare atunci când îi voi lipi pe ţiglele acoperişului, neştiind că oricât ar încerca servitorii şi oricât ar munci nu vor putea niciodată să cureţe acei bani de argint, pentru că erau bani murdari, bani pe care ei- folosindu-se de înaltul lor rang nobiliar şi de autoritatea pe care o aveau- îi luaseră prin ameninţări de la supuşii lor.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Lupii de Cenuşă ar fi dat peste un om în pădurea lor, nu se ştie. Probabil că nu ştiau nici ei, fiindcă nu întâlniseră nici unul. Pe vremea aceea oamenii erau mai puţini, iar satele erau mai îndepărtate de pădurea de ametist.
O singură dată se întâmpla să treacă un om prin pădurea lupilor, iar aceasta este ceva aşa de neobişnuit că dacă ţi-ar povesti cineva nu ai crede şi dacă ai vedea cu ochii tăi ţi-ai spune că visezi. Dar iubirea nu este un vis.
Nu se ştie cum un băiat ajunse în preajma pădurii de ametist. Unii spun că băiatul era un paj ce se grăbea să străbată pădurea aceasta neobişnuită pentru a ajunge la stăpâna sa, o prinţesp frumoasă, frumoasă cu ochi de chihlimbar întunecat şi cu zâmbet luminos asemeni unei dimineţi de primăvară.
De cum intrase în pădure, ştiind că este domeniul familiei Lupilor de Cenuşă, pajul îşi spune: “O să mă uit după soare ziua şi după lună noaptea şi o să caut să ajung cât mai repede afară din pădurea asta. Nu apucă însă să facă prea mulţi paşi că fu orbit de strălucirea pădurii în aerul răsăritului.
Arborii erau de ametist şi razele soarelui străbăteau strălucind prin ei făcând să sclipească întreaga pădure; vara, frunzele, firele de iarbă- cu totul şi cu totul de ametist trandafiriu- se spărgeau când vântul cald sau răcoros le izbea unele de altele.
Băiatul începu să meargă tot mai încet, privind în jurul său. Norii se puteau vedea arzând prin pădurea de piatră transparentă, plutind spre sud peste munte, iar zăpada din pădure era de sidef. Pajul încercă să-şi amintească de temuţii Lupi de Cenuşă care puteau să apară oricând şi încercă să facă un efort de voinţă, să se grăbească până va ieşi din pădure, dar era captivat de ceea ce vedea, fiecare copac scânteind asemeni unei bijuterii.
Pădurea strălucea alb şi violet stins si pe deasupra copacilor zburau păsări cu aripi de diamante, stoluri ce le făceau să pară asemeni unor ploi de lumină, ca atunci când cade o ploaie blândă peste tine şi simţi că n-ai vrea să fi în nici un alt loc din lume şi picurii de ploaie plouă până în sufletul tău şi tu devii una cu ploaia şi cu cerul frumos şi plin de nori şi lumini delicate şi eşti recunoscător pentru toată frumuseţea aceasta care îţi este dăruită.
Văzând că îi e tot mai greu să înainteze, pajul se opri şi se aşeză pe un copac doborât la pămănt. Nu după mult timp, soarele asfinţi şi se făcu noapte. Putea vedea tot cerul acoperit de stele prin crengile transparente ale copacilor de ametist şi vedea cum stelele se reflectau în zăpadă îngheţată care sclipea pe rămurele.
Deşi era noapte, pădurea era luminoasă asemeni unui sipet plin de diamante, fiecare copac pâlpâind slab în zăpadă.
Era atât de frumos, încât ziua următoare când se întâlni cu Lupii de Cenuşă, la început nici măcar nu i-a mai fost frică, deşi, la drept vorbind nu ştia ce să facă pentru a o scoate la capăt cu ei.
Lupul care îl întâlni avea un grad nobiliar mai mic şi se duse să-i aducă pe ceilalţi, pentru- după cum zisese- pentru a-l aresta pentru trecere nepermisă prin pădurea lor şi astfel pajul rămase singur.
Dându-şi seama că şi de ar încerca, nu ar reuşi să fugă, rămas singur privi pădurea care strălucea atât de minunat înconjurată de ceţurile dimineţii, la fel cum făcuse şi în dimineaţa dinainte şi el îşi scoase un sandviş cu unt şi începu să mănânce.
Ştia că Lupii de Cenuşă au să apară şi era atât de adâncit în gânduri, încât nu observă cum o mierla zboară până lângă el şi începe să pigulească fărâmele de pâine care căzuseră jos şi după ce le ciuguli pe toate, văzând că băiatul îi puse o bucată de sandviş pe o buturugă de ametist, se duse şi mâncă pe săturate.
Nu trecu multă vreme şi apărura lupii. Erau îmbrăcaţi în costume gri şi erau la volanul unor jeep-uri.
- Ce face băiatul pe pământurile noastre? Spuse unul dintre Lupii de Cenuşă, scuturând scrumul trabucului ce i-l ţinea între degete.
Toţi lupii, coborâră din jeep-urile lor vechi şi i-l înconjurară, privindu-l cu atenţie, iar pajului începu iară-şi să-i fie teamă, văzându-i pe toţi lupii aceia în jurul său.
- Cred că băiatul acesta a venit la furat, mârâi cel ce vorbise primul. Asta trebuie să fie explicaţia.
- Desigur, lătrară toţi.
- Ai venit la furat? îl întrebă unul.
- N...nu…nu am venit la furat, spuse pajul, sfârşit.
- Ei, bine, trebuie să dovedeşti. Poţi să dovedeşti că nu ai venit la furat? Spuse unul din lupi care purta ochelari de vedere şi părea foarte inteligent.
Lupii îl priviră aşteptând răspunsul şi după ceva vreme pajul spuse:
- Nu cred că pot să dovedesc.
- Atunci înseamnă că asta ai şi făcut. Şi trebuie să…
- Trebuie să fi arestat şi închis în donjon.
- Să-i învăţăm minte pe toţi hoţii…
- Şi trebuie să-l executăm.
- Desigur.
Vorbiseră toţi odată şi se înţeleseră foarte repede.
- Însă înainte o să-ţi împlinim ultima ta dorinţă. Poţi să-ţi mănânci sandvişul, spuse lupul ce purta ochelari de vedere.
- Dar nu asta e ultima mea dorinţă. Şi, pe deasupra cred că faceţi o greşeală.
- Mănâncă-ţi sandvişul, băiete, îi spuse unul din lupi pe un ton ce nu admitea un refuz.
Băiatul se supuse şi merse să-şi mănânce sandvişul şi când ajunse la buşteanul de ametist văzu că mierla nu plecase. În timp ce băiatul mânca sandvişul, pasărea zbură în jurul lui şi îi spuse:
- Pentru că te-ai purtat cu mine cu inimă bună vreau să te ajut şi eu. Întinde-ţi mâna şi ţine palma deschisă.
Pajul îşi întinse mâna şi ţinu palma deschisă, iar pasărea îi zvârli acolo o grăunţă ce o avea în cioc. Apoi zbură la scorbura unui copac de ametist şi luă din ea puţin pământ negru pe care îl aruncă peste graunţă.
Pasărea spuse:
- Acuma cheama-i pe lupi în jurul tău şi spune-le că ai terminat sandvişul şi străduieşte-te să nu te temi, şi în momentul în care nu te vei mai teme cu adevărat, vei vedea că nu ai de ce să te temi.
Pajul îi chemă pe lupi, spunându-le că şi-a terminat sandvişul, iar aceştia veniră gata să-l sfâşie, dar – în momentul când făcură cerc în jurul, său – văzură cum din palma întinsă a pajului răsare un lăstar mititel, care devine apoi o tulpiniţă mai mare ce apoi dă frunze şi care mai apoi înfloreşte cu nişte flori mari şi foarte frumoase. Era un crin.
În momentul în care Lupii de Cenuşă spuseră: “ Nu e decât o floare, haideţi băieţi”, pajul îşi dădu seama că nu îi mai e frică de lupii aceştia răi de care nu putea decât să-ţi fie milă şi petalele florii se schimbară pe dată în flăcări albe care se reflectau în ochii Lupilor de Cenuşă, umplându-i de teamă.
După ce rămase singur băiatul sădi floarea în pământul pădurii de ametist şi merse, şi tot merse până ieşi din pădurea de ametist şi ajunse la minunata prinţesp al cărei paj era. Reuşi să iasă, căci nu mai privi la frumuseţea pădurii, ci îşi aminti frumuseţea crinului imperial cu petale de flăcări ce îl ţinu în mână, flăcări ce se schimbară iarăşi în petale obişnuite la un timp după ce îl sădi în pământ.
Şi, lângă crinul acela apăru un alt crin, şi altul şi altul, iar apoi începură să apară în pădurea de ametist copaci de lemn care îi înlocuiră treptat pe cei de cuarţ colorat şi, până la urmă, pădurea de ametist dispăru, dispăru şi palatul Lupilor de Cenuşă, dispărură chiar şi Lupii de Cenuşă şi din tot crângul acela, odată atât de mare şi de cunoscut, nu mai rămaseră decât arborii de lângă drumul ce duce spre satul Sântămarie-Orlea cum vii dinspre satele Săcel şi Sânpetru, dar nici aceştia nu mai sunt vechii copaci de ametist. Sunt nişte copaci ca toţi copacii, cum sunt copacii pe pământ în ziua de azi.
Iar, după o săptămână, când pajul ajunse la stăpâna sa şi o văzu iarăşi, îşi spuse: “ Cât e de frumoasă, e frumoasă asemeni crinului ce l-am ţinut în palmă. Într-adevăr, iubirea nu e un vis.”

FETELE-S DE VINĂ SAU POATE BĂIEŢII (DACĂ NU ŞTII ÎNSEAMNĂ CĂ AI O VIAŢĂ FOARTE FERICITĂ)

Elena îl iubea pe…Nu voia niciodată să ne spună numele lui. Nici măcar în jurnalul ei pe care îl ţinea sub şapte lacăte şi şapte formule magice, nu îi scrisese numele. Asta era demult înainte să plece ea la facultate, când Elena era doar o fată de liceu care nu învăţa cu adevărat decât la engleză. Da, cum spuneam Elena era o skateriţă care fără să vrea îl iubea pe…el.
Elena era un mic Bacovia în haine largi de roller, era un suflet de poet care plutea asemeni unei revelaţii pe rolele ei asfaltul după-amiezelor de duminică din oraşul nostru mic cu două parcuri, două supermarketuri, două râuri, două grădini de vară, două biserici ortodoxe şi două suflete carbonizate de iubire ce nu s-au întâlnit niciodată probabil. Da, Elena era un autor şi în jurnalul ei în locul numelui lui nu se mulţumise să lased oar spaţiu, ci scrisese tot felul de nume din care putem să vă arătăm câteva monstre.
Elena scrisese El, lui, Cel Frumos Ca Un Mesteacăn, Băiatul Cu Ochi Ciopliţi Din Diamant Întunecat De Noapte, Cel Neuitat De Lună, Băiatul, Cântecul Meu Cel Mai Frumos, Băiatul Cu Sufletul Făcut Din Petale De Nufăr, Băiatul Care A Rupt O Inimă Şi Trei Flori De Colţ, Păstorul Cu Ochi Şlefuiţi În Cristal Şi Dimineaţă, Cel Mai Drăguţ Skater, Singurul Care Îmi Arde Inima, Cel Neştiutor Şi Iubit, Cel Iubit, Cel Frumos Ca Un Prinţ Ţigan, Cel drag, Sărutul Meu Cu Petale Albe, Făt-Frumos De Zăpadă, Roza Purpurie Care Miroase A Axe, Celălalt, Tu Măi Dragă, Iubitul Pe care Îl iubesc, Dumneavoastră Dragă Domnule Băiat, Orion Vânătorul, Iubirea Mea Cu Nume De Băiat.
Şi “el” o iubea pe Elena; îi scrisese o scrisoare în care îi spunea: Prinţesa Elena Cea Cu Ochi Mov Şi Curaţi Veşnic Îndrăgostiţi De Vânt, Cea Mai Frumoasă Prinţesă Cherokee Îndrăgostită Full Time Şi cu buze Senine Ca Cerul. În rest ce-am putea spune despre el…nu ştim prea multe că el era din cealaltă parte a oraşului, dar ca să vă faceţi o idée poate v-ar ajuta dacă vă spunem că şi el era ca Elena numai că era băiat. Mai tot timpul cărau fiecare câte o placa sub braţ şi purtau aceiaşi adidaşi botoşi cu şireturile mai mult ieşite în afară, încât când i-ai fi văzut ai fi spus: “Uite un skater” şi “Uite o skateriţă”; n-aveai cum să te înşeli. Şi dacă ai fi avut o fire speculativă ai fi putut medita asupra adolescenţei şi cine ştie unde ai fi ajuns în meditaţia ta. Şi poate ţi-ai fi amintit cât te bucuri că ai scăpat de adolescenţă, cum scăpau tinerii de pe vremuri la “liberare” de armată. Doar la “liberare”.
Povestea trebuie să continue, dar mai bine n-o citi pentru că e tristă ca o bătrână uitată la casa de bătrâni, îndeajuns de bătrână ca să iubească şi îndeajuns de tânără să-şi amintească. Nu citi, măi, de ce să mai vezi încă un eşec? Nu-ţi ajunge strada? Nu-ţi ajunge inima ta?
Se plimbau prin parcul cel mai mare din oraş şi povesteau atâtea, atâtea aveau să-şi povestească. Într-o zi de iarnă stăteau pe banca udă cu nonşalanţă obişnuită adolescenţilor şi era Cea Mai Frumoasă Poveste De Dragoste; era “ Love and 4ever”. Si stăteau acolo pe bancă şi scriau ei ceva pe o foaie de hârtie. Făceau un fel de joc în care unul din ei scria o propoziţie, apoi celălalt o continuă, apoi cel ce scrisese primul continua mai departe, apoi celălalt etc, etc, so on, so on. Vreţi să vedeţi ce scriau? Dacă nu vreţi nu vă spun. Eu sunt un spiriduş şi spiriduşii au cele mai multe toane din fiinţele înaripate. Sunt într-o toană bună acum aşa că vă spun. Şi după aia o să vă îndeplinesc şi trei dorinţe pentru că suntem prieteni şi oamenii-mi par aşa de nostimi. Oamenii sunt cei mai tari.
Elena scrise prima. Ea scrise aşa pe foaie de hârtie cu litere de tipar: “DE FIECARE DATĂ CÂND VEZI CEVA FRUMOS”, şi apoi băiatul continua: “AŞA FRUMUSEŢE SE REFLECTĂ ÎN FRUMUSEŢEA TA”, apoi iarăşi Elena: “ ŞI TU DEVII ASEMENI CERULUI REFLECTAT ÎN PETALELE UDE ALE UNUI NUFĂR.”
Mai departe tot Elena începu scriind: “ DE FIECARE DATĂ CÂND MĂ PRIVEŞTI”, “FRUMUSEŢEA TA ÎMI UMPLE INIMA”, continua băiatul, “CU ZÂMBETUL“, scrise Elena, “ŞI CU OCHII TĂI ŞI CU PĂRUL TĂU ŞI CU IUBITEA TA”, scrise el, “ŞI CU ARIPILE TALE UDE”, mai adăugă tot el.
“DE FIECARE DATĂ CÂND PRIVEŞTI ÎN OCHII LUI DUMNEZEU”, scrise băiatul pe care îl iubea Elena, “FRUMUSEŢEA LUI SE REFLECTA ÎN TINE”, scrise Elena cu scrisul ei frumos, “ŞI TU EŞTI CA O MINUNATĂ FLORICICA PARFUMATĂ”, adăugă el, “UNDEVA PE UN MUNTE”, continuă Elena, “A CĂREI FRUMUSEŢE EXISTĂ DOAR DATORITĂ LUMINII: ”scrise el.
Pe urmă băiatul scrise: “SUNT ÎNDRĂGOSTIT DE PETALELE TALE”, ŞI LA FEL E ŞI VÂNTUL”, continuă ea, privindu-l cu un zâmbet ucigător. Băiatul luă harta care se udase puţin de la fulgii de zăpadă şi scrise: “TU EŞTI PRINŢESĂ LOCUIND ÎN CASTELUL IUBIRII”, “ADEVĂRATE”, continuă ea, “ŞI EU TE VOI ELIBERA”, scrise el, “ŞI TU MĂ VEI ELIBERA”, scrise Elena, “ŞI TU MĂ VEI ELIBERA”, scrise Cel Neştiutor Şi Iubit, “ŞI STELELE VOR PICURA PRECUM FURTUNILE CALDE DE VARĂ”, scrise ea, “ŞI TU VEI PURTA O ROCHIE DE SEARĂ FĂCUTĂ DIN FLORI ŞI FRUMUSEŢE”, scrise băiatul, “ŞI EU TE VOI IUBI”, adăugă Elena, “ŞI DE FIECARE DATĂ CÂND MĂ VEI PRIVI”, scrise el, “ŞI EU MĂ VOI UITA ÎN OCHII TAI, scrise ea, “VA AVEA LOC ÎNCĂ UN BIG BANG ÎN INIMA MEA”, scrise băiatul. Elena scrise “ TE ♥ “ pe ultima porţiune rămasă liberă, udă de fulgii de zăpadă ce căzuseră şi se topiseră pe hârtie. Acum ningea puternic şi nu erau decât ei, fulgii ce ningeau şi iubirea.
Foarte frumos, nu? Zâmbet.
Dar, în rest, ce s-a întâmplat mai departe? Elena îl iubea pe “El”, băiatul cum am mai zis o iubea pe Elena, dar fetele-s de vină sau poate băieţii. Dacă mă întrebi despre ce vorbesc o să-ţi spun că sunt sigur că ai o viaţă fericită şi că parcă predicatorii medievali spuneau că fericit (ă) este cel/cea ignorant (ă). Dacă ştii o să-ţi spun ceva ce poate nu ştii şi anume că Dumnezeu nu e nici fată, nici băiat şi că pe El se merită să-L iubeşti.
Şi ce s-a întâmplat cu hârtia aceea? A ajuns la gunoi şi hârtia aceea era inima mea. Dacă vrei să vezi un spiriduş plângând caută-mă după orele de program când mă plimb prin Parcul Aleilor Cu Amintiri, când văd toate eşecurile încercărilor mele de a duce puţină iubire în inima oamenilor. M-auzi Felix?


Capitolul 8
PĂCATUL MAMELOR NOASTRE

Îți amintești dragă Cipriane de anii de școală? Noi eram prinții școlii. Totuși nu rememorez acel deceniu fără să îmi amintesc cu tristețe de sălbăticia pe care o arătau mamele noastre, marile doamne față de elevii slăbuți.
Un sentiment pe care noi copiii nu îl împărtășeam. Tu mergeau la fotbal cu luncanii pe terenul din câmp din Valea Ungurului și din curtea școlii, acum dispărut sub sala de sport ridicată de primarul Timiș, eu mă împrieteneam cu toți copiii care voiau să fie prieteni cu mine și nu priveam, cred, pe nimeni cum cânta Florian Pittiș, cu ură, eu, prietenul lumpenilor, pegrei cum spunea mama, un proletar în spirit dacă nu în literă. Noi copiii aveam alte legi decât adulții, mai bune, și găseam în prietenie mai mult decât învățarea unei cărți, dar am fost învinși de mamele noastre.
Toate mamele decid viețile copiilor lor, deasemenea și doamnele diriginte își planifică sălile de clasă pe planul arhitectului cu aceeași gravitate, și nu e loc de copilărie în sălile de clasă, un copil singur, dezarmat, ce nu-și are decât inima bună în suflet este exclus de proiectantele vieților viitoare.
Nu e trist Cipriane, nu e foarte trist? Chiar și mamele noastre au păcătuit, chiar și profesorii și profesoarele se ratează.
Aș vrea să am un cuvânt, ceva care să scuze istoria pe care am trăit-o, dar amintindu-mi am văzut barbaria dincolo de catedră așa că în privința acestor fapte josnice nu rămâne să cadă decât vălul greu și negru al celei mai triste tăceri. Suferința nemeritată a copilului e mai grea decât o viață în învățământ.

Dar chiar și noi eram nu elevi, ci prinți.

Capitolul 9
HUNGER

by Felix Rian Constantinescu

2017

One of my most vivid recollections of my first eight years of life and after is hunger. For example I still remember of wanting to suck my Mother's breast to eat. An entire nation, a nation of which I as Enrico of Cuore was one very little soldier, was in famine. We, the Children, did not know much as in those times people seldom talked even to themselves. But hungry was something to be in that world, some mood or estate of mind to live with. We ate potatoes and beans and soups and on sundays we had our sarmale if God was gracious, and Mother strived to find the food for the family to eat and Father and my older brother Ștefan and even the little one spent hours in front of the stores just to get some food given after the heads per family present. It was such as that they said, my Mother too, that everybody had money, but there was no food in the stores or anywhere in Hațeg my city, what I know. Peasants managed to keep soemthing near the home and lived better a bit, if the sacrificed a pig a year and had chickens and eggs. Very seldom I ate country chiken soup or milk bought from the market, so thick I almost refused them. Everything was on ratio and everybody, everybody, stole, from the high-school kids at school in the fields to teachers and old people. As for me once I went with an old woman and stole raspberries at my dead Grandmother's food factory plantation but that was after the Revolution; we were caught and had to give away all our loot. All food, or at least good food, or as the West would have considered real food, was exported, meat, chicken, fish, vegetables like tomatoes or anything good and worth something and I remember eating as Aleksandr Soltsenytsin would have said - with relish - the claws of chicken and hens that Mother managed to buy at the state-stores. That was our life and we knew no better just as in Nineteen Eighty Four. We, my generation, were old mind Children, aged by hunger and wants, explained by some by our general rebellion, of ours and our Mothers and Fathers, dressed in cloth uniforms and we had a craving and a perpetual yearning for life nowadays obsolete. For us freedom meant an orange in winter and a bright or colored tinfoil we could collect in a Children's book as a reminder of other worlds existing somewhere, real, in space and time. Eating was ritual, more than that, was virtual. And our Childhood dreams were fruits and chocolates, corn and sweets. At kindergarden we the little ones almost licked the metal plate with milk semnolina just as in Oliver Twist and for me the best food was milk & rice. Cake on Christmas or New Year's, one or the other, this is why until this year I never kept the New Year, and on my birthday, always the same cake, of candle sugar. And that’s all we had. We knew as little Children what it means to be sinners and deserve it - and banned by the Greats -, but we, the tigers loved America.

Capitolul 10
Despre clasic ca spirit

Felix Rian

2016

Orice destin înceracă să își aleagă omenirea de la o epocă la alta mi-a devenit după zeci de ani de thought evident că nu poate ignora clasicul ca pneuma, anima al lumii. Poate pentru că sunt rumeli nu rămân indiferent la temple vechi, cărți vechi și oameni vechi. Dar eu cred că omenirea fără sângele elen, poate totuși simți frumusețea purității adevăratului spirit. Înainte de Grecia omenirea era o junglă, înainte de Soter omenirea era un infern. Chiar și catedrala lui Gaudi ignoră ceea ce spiritul hispanic cunoaște atât de bine, claritatea formelor primare. Sfânta Familie nu poate fi un mușuroi de furnici. Oamenii nu sunt furnici. De aceea cred că Clasicismul trebuie redescoperit și căutat în sufletele noastre, adevăratul clasicism, clasicismul lui Eliade nu al francezilor. Clasicismul nu e ceva sec, ci asemeni lui Mondrian, e forma pură a existenței, harta vieții, portulanul călătoriilor noastre spre moarte. Clasicismul e civilizația ascunsă sub liane și ciobită de maimuțele care redevenim de la un secol la altul. O lume a zeilor părinți ai eroilor și a încercărilor și morții expiatoare, a tragediei și comediei, a discursurilor care dau formă mileniilor, a cărților și artei văzută ca oglindă a lui Dumnezeu. Când ceea ce spui e asemeni cuvintelor sacre și ești asemeni Casandrei ori oracolului din Delfi, asemeni lui Oedip și Sfinxului, și fragil și veșnic asemeni Antigonei. În tot surplusul, în toată maculatura, în tot gunoiul, strălucesc puținele comori care își cer locul de drept în sufletele oamenilor.

Capitolul 11
Autobiografie

FR-C

În primul rând trebuie să spun că nu am putut citi nici măcar primul volum din Cel mai iubit dintre pământeni. Altceva nu știu ce aș putea spune. Cred că trebuia să mă nasc undeva pe un munte și să judec stelele și oile. Aș vrea să fiu opusul androginului. Oamenii mă plictisesc. Inconștient nu îi consider astfel. Nu am nevoie de nimic. Nu am nevoie de nimeni. Sunt piatra de mormânt a mamei mele, superbă. Sunt pasărea de foc și vreau să rămân astfel. Disprețuiesc oamenii. Da, am păcate. Reformă globală nu Revoluție sângeroasă. Felix Rian. 24 iulie 2016. Reforma globală începe cu fiecare dintre noi, unul într-un an altul în altul, Ne explodează sufletele ca boabele de popcorn. Suntem grăunțe, viitorul câmp auriu de mâine. Creierele noastre trebuie să stea puțin în singurătate, să dospească asemeni aluatului lui Isus din Nazaret, să se liniștească și să își găsească răspunsurile, propriile răspunsuri. Toți avem ceva uriaș de oferit lumii. Suntem galaxii.

Luther și martirii de dinainte de el au eliberat sfințenia de lăcomie. Acum trebuie să ne eliberăm de agresivitate. Nu este justificat nici un război, nici represiunea absurdă a lui. Pacea este condiția naturală a omenirii. Omul a fost făcut pentru Paradis și trebuie să-l recâștige în el însuși. Adevăratul capital al omenirii sunt oamenii, dar nu resursele umane, ci sufletele umane.

ONU trebuie să ia atitudine oriunde în lume. Asupra războaielor noastre kafkiene. Asupra pornografiei. Asupra alcoolismului și toxicomaniei. Asupra violenței. Asupra ignoranței. Asupra bigotismului. Asupra libertății false și egalității false. Asupra exploatării. Asupra prizonierilor și bolnavilor. Asupra condamnaților la moarte și asupra condamnaților la viață. Asupra homosexualității și anormalității sexuale. Asupra vieții bătrânilor și asupra vieții tinerilor. Asupra accidentelor de avion și accidentelor de mașină. Asupra prostituției și crimei organizate. Asupra videoclipurilor MTV. Asupra vieții online. Asupra vieții de cartier, vieții de parlamentar, vieții de ghetou și vieții de grădiniță. Este timpul să înțelegem că trebuie să ne facem examene interioare, la cap și la inimă. Asupra spitalelor de psihiatrie și ospiciilor. Asupra azilelor și închisorilor. Asupra președinților și asupra Parlamentelor. Asupra guvernelor și asupra cetățenilor. Asupra masonilor și asupra creștinilor. Omenirea trebuie să se reformeze în întregime.

Reformă nu înseamnă tabula rasa. Reforma înseamnă să alegi binele, binecuvântarea în loc de blestem, pe Isus în loc de diavol în tine însuți. Întreaga omenire trebuie să se ridice, nu la arme, ci la studiu, la rugăciune și la zdrobire. Ca Savornarola, Ioana d Arc, și toți ceilalți trebuie să ne punem sufletele în flăcări și să ne lăsăm sugrumați în tăcere. Așa prin moartea noastră a lui William, Wallace și Washington vom ajunge la o nouă umanitate. Fără arme, fără bombe, fără războaie și vești de războaie, fără urâciuni. Chiar catolicismul se va reforma primul, și vom fi ca înainte de Columb un ostrov de civili.

A ucide nu va mai avea sens. Cred în creierul omenirii. Cred în Dumnezeu și Creierul său.


Capitolul 12


CRUCIFICAREA



Felix Rian-Constantinescu

2012-2017



„Where were you when the world stopped turning on that September day?
Were you in the yard with your wife and children
Or working on some stage in L.A.?
Did you stand there in shock at the sight of that black smoke
Risin' against that blue sky?
Did you shout out in anger, in fear for your neighbor
Or did you just sit down and cry?
Did you weep for the children who lost their dear loved ones
And pray for the ones who don't know?
Did you rejoice for the people who walked from the rubble
And sob for the ones left below?
Did you burst out with pride for the red, white and blue
And the heroes who died just doin' what they do?
Did you look up to heaven for some kind of answer
And look at yourself and what really matters?
[Chorus: ]
I'm just a singer of simple songs
I'm not a real political man
I watch CNN but I'm not sure I can tell
You the difference in Iraq and Iran
But I know Jesus and I talk to God
And I remember this from when I was young
Faith, hope and love are some good things He gave us
And the greatest is love
Where were you when the world stopped turning on that September day?
Were you teaching a class full of innocent children
Or driving down some cold interstate?
Did you feel guilty 'cause you're a survivor
In a crowded room did you feel alone?
Did you call up your mother and tell her you loved her?
Did you dust off that Bible at home?
Did you open your eyes, hope it never happened
Close your eyes and not go to sleep?
Did you notice the sunset the first time in ages
Or speak to some stranger on the street?
Did you lay down at night and think of tomorrow
Or go out and buy you a gun?
Did you turn off that violent old movie you're watchin'
And turn on "I Love Lucy" reruns?
Did you go to a church and hold hands with some strangers
Did you stand in line and give your own blood?
Did you just stay home and cling tight to your family
Thank God you had somebody to love?
[Chorus x2]
And the greatest is love.
And the greatest is love.

Where were you when the world stopped turning on that September day? ”
Alan Jackson

„WITH JESUS IN THE CELL

by Radu Gyr (1905 - 1975)

Last night Jesus entered my cell
oh, how sad and how tall seemed Christ!
The Moon followed after him in the cell
and made him taller and sadder.

His hands seemed as lilies on tombs,
the eyes deep as forests.
The Moon beat him with silver on garments
silvering on his hands ancient marks.

Startled I left from under my gray blanket
-From where you come, Lord, what eon?
Jesus took a hand to his mouth
and made me a sign to shut.

He sat next to me on the mat
-Put on my wounds your hand!
On the ankles he had nails and rust
like he bore chains once

Sighing he laid his beat bones
On my mat with cockroaches
The Moon lit but the large lattices
traced on his snow, lines.

The cell seemed mountain, seemed Skull
and lice and rodents were squirming
I felt how my head falled on my hand
and I slept a thousand years...

When I awoke from the depth of depths
the straws were smelling of roses
I was in the cell and it was Moon
only Jesus was nowhere...

I reached my arms, no one, silence.
I askt the wall: not a reply!
Only the cold rays, edged in the summit
with their spear pierced me...

-Where are you, Lord? I screamed at the lattice
From the Moon came smoke of incence...
I felt... and on my hands
I felt the marks of his nails.”

1
Camera 3


F book. Şi era un câine de pripas care tot venea la mine-n ogradă la Nădăştie, până l-am luat şi l-am răstignit pe doi pari luaţi din gard, i-am bătut cuie-n lăboace, cuie vechi de căruţă de pe vremuri şi aşa bătut în piroane, l-am hârâit pân-o murit, zise colegul necunoscut pe când Zbocotit Mihai uitându-se după camera 2, privi nevăzut o secundă în singura cameră din internat cu dulap metalic. Dumnezeu e bun doar oamenii suntem răi. Şi Cristos a spus: „Fericiţi cei săraci în sufletul lor.”, dar trebuie să fim oameni, obişnuia să spună românul, dar pe pământul acesta din vremuri vechi nimeni nu scapă neurcat româneşte pe cruce de aproapele său, fiindcă lumea aceasta e lumea în care a trăit I (i) sus, plină de irozi şi de barabe, o lume tormentor, dusă bine cu pluta, care chinuie ce nu poate ucide după cum mărturiseşte sacrul, iar în lumea aceasta vestea cea bună e că voi muri. Bullying, despre care noi n-am auzit, dar îl cunoaştem foarte bine, există, dacă nu dintotdeauna, atunci de mult mult timp şi abia acum după ani de zile de suferinţă şi gânduri, de singurătate şi meditaţii, realizez că dacă bullying-ul acesta – despre care ştim singur că există, dacă nu de când lumea – Pământul ce se învârte de când e istoria nu pe patru ţestoase, ci în gura unui leu cu aripi uriaşe de venin ce ne învăluie ca multe mahrame, otrăvindu-ne privirile cu urletele lui de fiară neputincioasă - atunci de când există şcoli, - ucide vieţi ale tinerilor şi chiar copiilor care ajung să se omoare într-un fel sau altul în urma durerii sufleteşti, asta nu e pentru că pe vremea lui Salinger, Dickens ori Shakespeare sau chiar Horaţiu, nu ar fi existat bullying, ci pentru că în ziua de azi l-am lăsat deja de peste o sută de ani pe Nietzsche să-l omoare pe D-zeu şi odată cu D-zeu, Nietzsche ne omoară şi pe noi, pentru că nu mai avem puterea să-i rezistăm ori spus în cuvinte mai proletare, nu mai aveam tăria sufletească să rezistăm nebuniei lumii care ne chinuie până înnebunim şi noi şi ne luăm vieţile ori murim de durere şi inimă rea; Dickens a trecut prin acelaşi lucruri şi a scris David Copperfield, Un Colind de Crăciun şi Oliver Twist, ceea ce nu e lucru puţin; noi copiii de azi trecem prin lucruri poate mai uşoare şi ne gândim să murim şi să ne sinucidem; şi eu în 96 la Decebal m-aş fi sinucis poate, de nu s-ar fi văzut de la fereastra camerei acelei nenorocite în care Ministerul Învăţământului pusese la un loc un câine, un lup cu ochi albaştri, un om înapoiat şi o caracatiţă care sugea câinele muşcat de lup şi băut de om printr-o mie de ventuze şi mâncat de ciocul ei, bineînţeles inuman în fiecare zi de la ora şapte dimineaţa până la unu noaptea şi după, caracatiţa feroce cu nume de om ca Anticristul, de călăneanț, lăsând în el urme adânci pentru tot restul anilor puţini pe care îi mai avea de trăit până să intre iar în pământ, şi doar de acolo, crucea de pe catedrala veche din Deva, crucea aceea a fost plină de înţeles pentru mine, faptul de a o privi plângând îmi alina sufletul, de-aia n-am murit şi nu m-am omorât cum îmi spunea s-o fac „colegul meu de cameră” care împreună cu ceilalţi colegi de cameră făceau tot şoul acela pentru mine. Mulţi, creştini de toate felurile, credincioşi, şi doar ei, spun că tragediile ne sunt date de D-zeu pentru a trece prin ele nu pentru a ne distruge; grecii vechi aveau dreptate asupra procesualităţii sufleteşti a apariţiei unei tragedii, dar nu asupra semnificaţiei şi deznodământului lor, de asta după scrierea epistolelor apostolilor nici măcar grecii nu au mai putut scrie tragedii; viaţa este întradevăr un dezastru, însă un necaz căruia trebuie să-i supravieţuieşti, asta fac cei ce nu vor muri niciodată, de mii de ani. Unii oameni încearcă să fie buni într-o lume rea, evil, unde nu poţi înţelege nimic, dar dincolo de care poţi crede totul. Drept comentariu se poate spune că un lucru pe care învăţătorii, duhovnicii şi orice guru al Pământului nu îl pot şti, este că nimeni nu poate înţelege viaţa; acest lucru rămâne valabil chiar şi atunci când cunoşti adevărul, fie el monoteism, ultima teorie a fizicii, ori iubirea pentru cineva. Din acest punct de vedere toate cărţile lumii au eşuat, cu excepţia Bibliei şi textelor saga ale Islandei medievale, fiindcă toate au fost interpretate de virtuozi care nu numai că îşi reflectau foarte bine subiectul în creaţiile lor, fie ele terţine danteşti, dialogurile lui Cervantes ori chiar noua odisee a irlandezului potretizat de Constantin Brâncuşi la Paris. Toată arta de până acum e o lucrare stângace, un joc cu mărgele de sticlă, pentru că cea mai sensibilă şi mai profundă nervură a existenţei este că în nici o paradigmă a ei te-ai afla nu poate fi înţeleasă. Suferinţa, nebunia şi kitsch-ul apar din dorinţa şi pretenţia de a înţelege viaţa, de aceea Dostoievski scriitorul care spunea că pe lângă faptul că e ucenic, mai e ceva, o minte care cunoaşte secretul lumii, duhovnicul căruia toţi îi sărutăm mâna şi spune acelaşi lucru şi Jung care spunea D-zeu există dar a făcut şi din ştiinţă un numinos şi în cele din urmă chiar şi marea artă brâncuşiană ce pretindea că poate cunoaşte omul în esenţa lui, totul nu sunt decât amăgiri de-o seară într-o difuză cutie italiană, dar viaţa e mai mult decât scenografie ori decât o instalaţie de scări prăfuite şi acoperite de vopsea şi var, şi lumini, iar scriitorul fara suflet la ce ar putea folosi? În lumea noastră cel mai înalt lucru este Evanghelia, dar nimeni dintre noi nu a înţeles-o vreodată. Dacă mi s-ar alege să intru într-una din două cuşti: una cu un leu MGM şi alta cu Cristos, aş intra în prima, iar explicaţiile sunt fără sens. Întrebările şi răspunsurile sunt inutile; nu ştiu ce contează în alte lumi, însă lumea noastră e saturată de Cristos ca de lumină. Mai mult nu poate fi cunoscut vreodată. Avem nevoie de artă adevărată, de o artă care nu mai cunoaşte nimic, nu mai înţelege nimic şi nu mai propovăduieşte nimic, însă care s-a reîntors la lumină precum prerafaeliţii şi Rembrandt, iar şi iar, şi dacă e adevărat că Mihai a venit din lumină, iar orice lumina, pentru a ajunge iarăşi la lumină trebuie să treacă prin întunericul care nu poate vreodată pătrunde lumina. Singurul lucru ce trebuie să i se ceară artei e să fie adevărată precum un ruginit tren de marfă după cum şi religia trebuie să fie frumoasă doar, însă arta e mare doar dacă, precum viaţa, n-o înţelegi fiindcă cine a înţeles vredodată un adevăr şi Mihai atunci, până să moară, sufletul îi era un somn orb din adâncurile Mureşului cu ochii plini de două discuri de nisip întărit ca piatra. Dacă ar fi crezut că Dumnezeu nu există, ar fi lăsat baltă pustia de şcoală şi s-ar fi făcut probabil soldat încercând în lumea aceasta să facă şi el o pâine şi chiar şi aşa tot s-ar fi întors la credinţă precum bişniţarul ăla bătându-şi pieptul în templu, cu credinţa lui la negru de François Villon fiindcă toţi hoţii cred în Dumnezeu. Dar aşa spre deosebire de cei mai mulţi oameni, Zbocotit Mihai voia să moară tânăr, una din credinţele sale fiind aceea că în viaţă nu contează decât ceasul morţii, dar în acele vremuri puţini oameni din lume mai cunoşteau acest lucru, şi chiar şi aceia nu erau din lumea noastră, ograda lui Corvine, însă paradoxal, deşi este de partea noastră a Carpaţilor, Deva, ţara rotundei pâini pe vatră, e un oraş bacovian irecuperabil, insa perceput astfel numai odata cu trauma, cu multe străzi constând în poezie, simţire pură, nişte locuri parcă proiectate plimbărilor simboliste. Deva nu e un oraş e o stare a sufletului, acea bucurie neînţeleasă a nucii când cade toamna în iarba deja rece ca degetele lungi încovoiate şi îngheţate de iele ce-ţi desfăşoară ultimul fir din suflet înainte să cazi imperceptibil în pământul în care spre deosebire şi asemeni oamenilor, nuca va muri şi va învia în lumea altor frunze imperiale şi fructe zdrelite, a altor oameni. Deva anului 1996 era acel oraş de provincie care e mulţumit în a fi în rândul altor oraşe de provincie din Ardeal şi de unde or mai fi. Unul din puţinele oraşe exemplare în judeţul său distrus de industrie, cu acea cetate dinamitată de revoluţionarii secolului XIX aflată pe vulcanul ce veghează Deva ca un baci uriaş cu o cunună de pietre pe cap, cu parcul acela la picioare în care parcă era un loc pentru oricine, cu castelul lui Matias Corvin încă păstrându-şi tainele, cu cele două muzee, cu lapidariul şi expoziţia de vipere vii ţinute în terarii cu pietre şi nisip la uşa de intrare a Muzeului de Ştiinţe Naturale, făcându-ne pe fiecare să ne adresăm noi înşine în taină în toate solilocviile noastre dacă nu bate în noi o inimă de Cleopatră. Tot în parc se poate vedea adevărata statuie a lui Decebal, cea veche, fiindcă cea ecvestră din piaţă ar fi fost la fel de reuşită dacă l-ar fi urcat pe Decebal pe un motor chopper Harley Davidson. Deasemenea casa lui Dr. Petru Groza de la intrarea în parc spune oricui are o inimă să înţeleagă că primul călău al Mamei România a fost un om cu gust.
Lângă parc începeau străzi pe care aproape că nu trecea nici o maşină, colindate doar de frunzele rostogolite în praf de vânt precum cuţitele de maşină de tocat aruncate de copii una peste alta, prin uliţele galbene răvăşite de paşii de luzăr ai elevilor însinguraţi. Iar noaptea era un oraş constructivist şi vangoghian cu spiralele vegetale ale luminii electrice decompusă de prismele mate ale ochilor vagabonzilor alcoolici bătuţi printre blocuri de gardienii publici, izvorând pictural din felinarele bombate, alungite şi albe ca abdomenele de furnici matcă palpitând în pământ, aducând iluminări, revelaţii şi teologii artificiale drogaţilor ce se târau din puburi spre casă după ora trei dimineaţa. Străzile acestea erau nişte concerte complementare pentru vânt, galben şi roşu, iar iarna îţi transformau ochii în vitralii dacă ai şapteşpe ani, iubeşti şi ţi-s buzele degerate în timp ce umbli pe drum ca Eminescu singur prin noapte.
Dinspre parc pornesc înspre oraş trei străzi paralele, fiecare diferită de cealaltă. Într-o parte bulevardul ce trece pe lângă biserica zugrăvită de Ion Vlasiu în perioada interbelică, strada liceului în mijloc şi străduţa ce duce înspre Şcoala Normală, liceul pedagogic în faţa căruia se află multicolora biserică reformată în cealaltă. Bulevardul larg datează doar din istoria demolărilor şi extinderilor comuniste, iar străduţa ce duce din partea aceasta înspre liceul pedagogic e aproape abia o uliţă de Frampol, însă strada Decebalului e o veche şosea de oraş transilvan, unguresc şi mai ales românesc totodată, cu imobile alungite tip vagon, cu etaj, la parterul cărora dintotdeauna au fost prăvălii şi birturi, iar la unele săli de la etaj ateliere de lăcătuşerie sau case de amanet până în ziua de astăzi. Unul din capetele străzii era barată cu drugi verticali de fier înnegrit de timp, lucru care făcea strada şi mai puţin circulată, trecând pe ea doar câte un camion ce aproviziona alimentara de vizavi ori câte o Dacie albă sau roşie cu nişte părinţi ce voiau să-şi înscrie copiii la cea mai prestigioasă şcoală din judeţ.
În septembrie 1996 liceul Decebal, locul în care ani de zile ca elev avea să se simtă ridicol asemeni unui om bătut, era clădire chihlimbarie întunecată, cu un etaj la stradă şi două în curtea cu terenurile de sport şi cu multe ferestre ca o mănăstire ungurească. Avea un gard vechi de fier răsucit şi forjat care, cel din faţa intrării profesorilor avea să dispară mai apoi, în spatele căruia pierduţi în vânt stăteau spartele coloane corintice a doi castani de dinainte de 1918, echinoxul modernităţii. Clădirea liceului avea forma unui avion prăbuşit, fără carlingă si cu aripile frante, de la jocul avioanele, cu zidurile acoperite din toate părţile de ferestre ca de nişte nenumăraţi ochi, de parcă cu toţi cei o sută de ochi ai săi liceul nu era decât cadavrul gigantului învins de zei neînduraţi. În interior Decebalul era un labirint, iar sufleteşte era Caruso al lui Julio Iglesias. În acea primă noapte fără să-şi dea bine seama ce face, Mihai se trezi şi coborî în pijamaua lui albastră treptele largi de pe casa scării internatului şi ieşi în întuneric, în curte. În spatele său internatul luminat pâlpâia, liniştit ca o colibă ţigănească după ora trei dimineaţa, iar înainte liceul negru oglindea Luna în cele treizeci de ferestre ale zidului său de apus. Stătu acolo mut ca un înger mult după ce după un timp totul se umbri încet cufundându-se în binefăcătoare beznă. Cerul era negru. Trecură ceasuri de tăcere în care Zbocotit Mihai nu se mişcă şi nu spuse nimic precum Ovidiu pe când se gândea să-şi ia viaţa din piept, când văzu că în partea cealaltă, pe una din băncile de sub castani, lângă apă era cineva. O fată cu faţa de Lună şi îmbrăcată în indigo privindu-şi reflexia în apă şi cântând îngânat:
- Încet-încet te vrăjesc, băiete, în descântec, aici în cerul ce-i un joc copilăresc cu mărgele de sticlă, încet, încet te vrăjesc, am putere să-ţi dau iubire şi am putere să ţi-o iau iarăşi, iară să ţi-o iau şi iară să ţi-o dau, încet, încet, băiete, încet; fii tu nebunul pe care-l iubeşte toată lumea, ca părintele tău Francisc, încet, încet, băiete, încet, încet te iubesc. Tu ai spus, Mă-ntrebi de iubire pământeană zeiţă? Plin de bişniţari priveşte în târg îngheţatul templu Toţi iubind pentru bani, iar de ai inimă Să nu plângi spun zeii, plângi spune D-zeu. Tu nu ştii că iubirea e acea petală plăpândă Aripa fluturelui cel mai frumos dintre flori Ce de vrei s-o săruţi cenuşă se face? Să n-o săruţi spun zeii, sărut-o spune D-zeu.
În lumea aceasta orice are un înţeles, un lucru la care Anselm nu s-a gândit. În chipul fetei erau toate nemângâiatele mări pythiace, erau toate oraşele oamenilor fără chipuri, era acea tăcere dincolo de care nu e mai află decât iubirea şi o altă tăcere, erau asfinţiturile toate şi era fiecare răsărit, era noaptea, muza iubirii, dar mai ales în chipul Lunii erau scrise toate amurgurile timpurii, toate neumblatele drumeaguri călcate doar de vântul ale cărui sandale culcă ierburile verzi-galbene la pământ, aplecându-le; şi erau toate câmpurile noastre împărăteşti, trăsăturile din al ei chip era oglinda magică în care e reflectau toate fetele care sunt pe erau pe pământ şi care iubeau sau nu vor iubi vreodată; iar cântecul, descântecul – şi mai mult – privirea, tăcerea, iubirea şi zâmbetul ei erau doar armele cumplite ale frumuseţii ei îngenunchind muritori, prinţi, ericiclaptoni deopotrivă, aşişderea, pe când ineplicabil vântul începuse să bată făcând să sune frunzele de aur oglindite în apă în acorduri şi septime. Era tânără ca orice femeie şi bătrână în acelaşi timp, bătrână precum iubirea. Fata coborâse pe treptele ei de raze ca la Livadia odată să-şi privească chipul în apă şi, cine ştie, poate să fure câte un băietan cu ochii ei nepătrunşi de femeie. Buzele îi ardeau ca jarul albastru pe când o ţinea zgriubulită în braţe fiindcă oamenii spun că orice băiat care trebuie să moară trebuie întâi să sărute Luna, cea care acum nu mai voia să-l lase să plece, dacă ce spun profeţii e adevărat şi iubirea poate vindeca moartea.
Decebalul era un loc străin, străin de tot ce întâlnise vreodată în lumea sa, o instituţie care avea să se dovedească un loc vulgar şi ignorant ca o biserică dickensiană, unde la ora de engleză învăţau printre altele ce răi şi nebuni sunt irlandezii din IRA cu bieţii englezi din Irlanda de Nord, o aglomeraţie coraliferă de coridoare şi încăperi kafkiene ostilă sufletului cald, curat de la ţară, un loc al înstrăinării şi al nefrăţiei, cu toate acestea trecând prin el în aceeaşi perioadă, un suflet de mare artist, venit disciplinar de la Bucureşti da tatăl său, Truică, elev la liceul de arte plastice, încă de atunci şef de reviste de artă şi liderul colegilor săi de clasă deveni care îl numeau cu simpatie Ţuică, parcă mereu scoţând o maşină de scris din dulapurile de fier de pe coridor, un geniu poate, dar care nu şi-a făcut prieteni în internat decât colegii lui artişti şi a stat prea puţin acolo. Liceul era o lume a proletariatului în guler alb al viitorului, iar el venise de la ţară dintr-un loc unde chiar atunci câmpurile de porumb recoltat erau galbene ca veşmintele arhiepiscopilor cum nici van Gogh n-a visat vreodată şi nici Pissaro nu le-a putut fotografia. Liceul fusese deschis in 1871, iar internatul în jurul anului 1920, ca o contiuare de către proaspătul unit dodoloţ stat român a eforturilor pedagogice din fosta şi glorioasa Austro-Ungarie. În spatele liceului ce la stradă avea un etaj iar în curte două, se aflau un teren de volei aproape mereu fără plasă, unul de baschet, unul de fotbal, pe asfalt nu iarbă, cu asfaltul plin de crăpături şi brăzdat de neneumărate mici adâncituri asemeni petelor de vărsat, şi încă unul de baschet, - cu sala de sport într-o parte şi nişte săli de clasă şi bătucitele mese de ping-pong în cealaltă – după care se înălţa expresionist precum Titanicul scufundându-se în noapte, clădirea internatului, veche, cu clopotul ei ruginit de templu calvin care nu mai suna poate de cinci decenii şi cele două etaje pustii, un loc în care în era aceea modernă, nu fusese mântuit nici un om, dimpotrivă. Înăuntru, la parter, era o cantină care funcţiona intermitent, nişte săli de clasă la etajul întâi pe care deţinuţii adolescenţi le numeau ‚sălile de meditaţii’, şi cele aproape douăzeci de camere de internat şcolar de la etajul al doilea. Mai sus era, podul, un loc misterios în care se păstra avutul de vechituri al instituţiei şi în care rătăcea poate doar bufniţa învăţăturii.
În multe privinţe o închisoare, ca orice loc nenorocit, era un loc senin asemeni unei camere de gazare, locuit de elevii interni mereu flămânzi ai epocii romîneşti de tranziţie, călăuziţi de un pedagog alcoolic, un bătrân chelbos cu sufletul îmbibat în fiecare zi de vodcă românească şi cu pete roşii pe chipul mereu ras suspect de bine, proprovăduind în fiecare zi prin camerele pe care le vizita şi pe coridoarele internatului că nu degeaba a fost secretar cu propaganda şi a făcut şeptişpe ani de şcoală. Pe palierul internatului camere mari de altădată fuseseră împărţite cu ziduri subţiri în câte trei sau două camere mai mici, cu câte patru sau cinci paturi de fier, cu tavanul şi ferestrele înalte, cu nişte pereţi văruiţi şi goi pe care de peste cinci decenii nu se mai aflase nici o icoană ori crucifix cu un torturat şi indestructibil Crist de fier. Dulapurile de tablă groasă se aflau aliniate pe coridorul lung ca un tunel din Malmaison, cu ferestre aproape Art Nouveau, contemporane oricum, coridor spre care ducea scara monumentală pe care ar fi putut urca alăturate două plutonuri în ţinută de paradă, la ale cărei două mezaninuri se aflau oxidatul clopot mut de bronz, şi două ferestre gigantice care fiecare ar fi putut oglindi un întreg vitraliu de catedrală, puse vertical una peste cealaltă precum monoliţii din Stonehenge, de la care se putea vedea întreaga curte a şcolii acoperită cu asfalt cenuşiu, zgrunţuros, tocit şi ros de ploi şi într-un gri de pictor neoplastic, cu uşoare gropi în locurile în care nu se repsctase compoziţia, până la peretele rupt parcă din Escorial al clădirii liceului, cu ferestre lichide reflectate în bălţile încremenite sub cerul uneori răzbunat din septembrie, cu vechile bănci sub castanii înţelepţi ca pietrele, cu frunzele înstelate şi zbicite, cu plopii gigantici pe jumătate uscaţi cu trunchiuri groase ca statuile lui Buddha, acoperite de un neînţeles arabesc de rune şi ignorate răbojuri lângă sala de sport care trebuie că fusese la origine o capelă franciscană foarte mare, după care decenii de-a rândul fusese locul pentru fumat, Fumi-clubul tuturor luzărilor care au frecventat vreodată majestica instituţie lângă care în partea stângă se ridica oblic aproape năruit un zid cu iz de antichitate acoperit cu un grafitti incoprehensibil care parcă era acolo dintotdeauna şi va rămâne până vor rămâne ziduri pe pământ.
Instituţia aceasta este abatorul pinkfloydian la care neştiutoarea mamă a lui Mihai îşi aduse băiatul, un adolescent solid deja în vârstă de 14 ani, copil de profesoară de limba şi literatura română căruia însă nu prea îi plăcea să înveţe şi din toate liceele Devei nu reuşise să intre decât în deal în Micro 5 la Miner, venind la internatul liceului Decebal pentru că părinţii lui hotărâseră că e mai bine să stea între tineri inteligenţi de la şcoli bune, nu între viitori muncitori care nu ştiu ce e aceea o carte. Era o zi ploioasă de septembrie în care doamna profesoară din Haţeg îşi aduse băiatul cu sufletul încă copilăresc, crud cum se exprimase ea însăşi. Pedagogul încă nu era venit şi coborâră la primul mezanin privind curtea îmbibată în ploaie ca într-o soluţie de sodă ce curăţa ochii arzându-i. Mama spunea:
-Vezi ce frumos e, Mihăiţă?
Era o zi de septembrie udă şi întunecată precum vinerea mare. Înainte de ininteligibilul semestru de şcoală ce avea să urmeze, începuse deja durerea despărţirii. Mama lui trebuia să-l înscrie la pedagog şi apoi să se întoarcă acasă la Haţeg, iar el să rămână aici în locul acesta rece şi străin, printre tinerii aceştia inteligenţi. Lângă ei la mezanin se oprise părintele unui alt elev, un electrician de televizoare şi casetofoane cu mutră de ţigan şi care se prezentă drept Fâcîu, iar băiatul lui care din stadiu embrionar tânjea să se facă medic avea să se dovedească drept veriga lipsă a evoluţionismului - alpinistul care cucerea Retezatul cum a cucerit Edmund Sir Hilary Djomolungma şi mergea cu mască medicală pe faţă în drumul spre şcoală - Mihai avea s-o ştie doar când o să moară că nu mai e nevoie să caute mai departe şi dacă ar mai putea, o găsise. Asta fusese. Un ajun de tortură sufletească de videoclip creştin de Al Bano şi Romina Power, în care asta şi cenuşă sub steagul negru al vieţii e tot ce a mai rămas.
-Vezi ce frumos e, Mihăiţă? spusese Mama cu o expresie de Marie.

Pedagogul îi întâmpină beat, cu un zâmbet galben şi pe chip cu o expresie atât turmentată cât şi destul de sobră, şi după ce îl scrise pe Mihai în registru şi îi făcu cunoştinţa, trecu la alt intern un băiat de clasa a şasea cu o cutie de vioară în mâini, iar mai încolo mama merse la tanti Stela de unde trebuia să plece la Haţeg, şi îi făcu cu mâna de la fereastra mezaninului de sub acoperişul ţuguiat al internatului. Rămase în camera goală, iar în camera vecină nu era decât un singur băiat, rusnac basarabean blond destul de solid pe care pedagogul îl strigă „Anton”, întrebându-l dacă a mai venit cineva din camera lui. Îşi luă săpunul, prosopul şi pasta de dinţi cu periuţa în pahar şi merse la spălător care era dincolo de dulapurile de fier de pe coridor. În timp ce se spăla pe faţă intră un băiat care părea mai mare care folosi chiuveta de la două chiuvete distanţă pe post de pişoar. În timpul acesta cineva de pe coridor strigă în zgomotul unor uşi de dulapuri metalice trântite:
-Doctore, ai venit?! după care pe coridor se făcu iarăşi linişte.
Mai târziu, Doctorul se dovedi a fi un băiat extrem de înalt de la liceul silvic de la seral, de pe clasa a treişpea care intrase la facultatea de arheologie şi stătea la polul opus al internatului şi care avea şi misiunea să vegheze să nu se producă între elevi nici un fel de fapte reprobabile în incinta internatului, care – totuşi – era aproape la fel de străin de lucrurile din internat ca şi pedagogul. Doctorul era cel care, deşi agnostic însă aflând că Mihai e creştin, avea să-i spună odată nişte noţiuni care pot fi rezumate în următoarele cuvinte, învăţându-l primele noţiuni dobândite de hermeneutică:
-Stairway to Heaven. Comentariu. Cântecul Stairway to Heaven, considerat de unii cel mai bun cântec din istorie, constituie de fapt dezasamblarea a două mii de ani de muzică creştină cu toate ideile ce le conţin şi remontarea lor în paradigma Led Zeppelin deplânsă de Johnny Cash la bătrâneţe. Cântecul foloseşte o suită de simboluri, unele mai accesibile, altele mascate, ca să nu spun ocultate. Priul vers ne povesteşte de o anumită doamnă, un simbol al Bisericii, creat de apostolul Ioan în a doua sa epistolă, în formularea sa „aleasa doamnă”. Din ce urmează mai departe putem observa că balada asta este un protest al tinereţii împotriva fariseismului, şi poate mai mult. Prima strofă ne spună că doamna e sigură – crede - că tot ce străluceşte este aur şi cumpără o scară către cer, adică Biserica îşi bazează mântuirea pe virtuţi neautentice. Strofa a doua este doar o artă poetică tehnică a poemului ledzeppelinian, de aceea nu ne vom ocupa acum de ea. Apoi povestitorul ne împărtăşeşte sentimentul ce-l are atunci când priveşte pe spre vest – adică atunci când se gândeşte la moarte – vest, apus, moarte, duhul lui doreşte plecarea şi are viziuni cam sumbre. În strofa următoare e spus cum că e şoptit – aici un simbol cum mai multe înţelesuri, cum sunt multe în versurile cântecului, atât zvonurile între oameni, cât şi şoptitul „tainei” Bisericii, cât şi poate în primul rând „şoptitul” cuvântului de câtre Dumnezeu prin revelaţiile date – că „în curând” dacă toţi chemăm cântecul atunci cimpoierul ne va duce spre raţiune. Aici artiştii au folosit cuvinte omofone pentru a-şi oculta unele simboluri; „soon if we all call the tune”, cântat sună exact cum ar suna şi „soon if we all call the Jew”; apoi al doilea: „then the piper will lead us to reason” sună ca şi „then the Bible will lead us to reason”. Iar „reason” a fost folosit probabil atât pentru sensul de raţiune, câ şi pentru sinonimul polisemantic „judgement” – tradus prin cuvântul românesc polisemantic „judecată” care ne duce la alt simbol. Totul lalolaltă: Şi e revelat că în curând dacă toţi îl chemăm pe Evreu (Hristos) atunci Biblia ne va conduce spre raţiune şi judecată. Trebuie amintit că acel „curând” a fost rostit de Hristos la sfârşitul Bibliei. Apoi următoarele două versuri au un înţeles foarte uşor de descifrat, promisiunile Bisericii. „O nouă zi (o nouă viaţă) va răsări pentru cei ce stau mult (eternitate) şi pădurile vor răsuna de râsete (mântuire). În strofa următoare cântăreţul repetă cuvintele Bisericii, cum că dacă îţi e o agitaţie (hormoni) între boscheţii tăi (tinereţea) să nu te îngrijorezi, e doar o curăţenie de primăvară pentru regina lunii mai (mersul naturii). Da sunt două cărări pe care poţi să mergi, dar în timp mai îndelungat este încă vreme să schimbi drumul pe care mergi. În strofa aceasta ca şi în prima se poate observa protestul împotriva fariseismului creştin şi corupt. Povestitorul îi răspunde spunându-i că îi zumzăie capul şi nu îi va trece, iar cimpoierul o cheamă să i se alăture – cimpoier – piper, omofon cu Bible, - prozelitismul, misionarismul şi femomenul convertirii care apare în biserică - spunând apoi: „Dear lady, can you hear the wind blow, and did you know Your stairway lies on the whispering wind.” – acel „Times are changing for worse” al lui Don Tomassino. Iar la sfârşit, ultima strofă, strofa rock, deasemenea şi cea mai lungă şi care deasemenea este şi cel mai evident blasfemiatoare. Ei se rostogolesc pe drum, ca duhurile ori ca rockerii într-un autobuz de turneu de milioane de bancnote, şi cum zice mai departe cu umbrele lor mai înalte decât sufletul – un simbol întunecat -, pe drum întâlnesc o doamnă pe care ei toţi o cunosc, - în sensul că e frecvent întâlnită, apoi alt sens, de vază şi apoi un al treilea sens din care reiese că doamna pe care toţi o „cunosc” e o târfă, vers care înfăţişează subiectiv decăderea Bisericii. Versul patru: doamna străluceşte lumină albă (sfinţenia Bisericii) şi vrea să prefacă totul în aur (marea trimitere). Şi, - cuvintele doamnei iar - dacă asculţi îndeajuns de tare (sau de mult, adică nu în a auzi un sunet ci a împlini o poruncă): „the tune will come to you at last”, care cântat sună exact ca „the Jew will come to you at last”, the Jew cum am mai spus, adică Isus. „Când totul e una şi una e totul Să fii o piatră şi să nu te rostogoleşti.” Adică să fii o piatră în templul spiritual al creştinismului şi să nu te mai clintească nimic de acolo. Dar pe de altă parte ultimul vers mai are un sens: „Să fii o piatră şi să nu te rostogoleşti”, să nu te rostogoleşti mai poate însemna să nu faci sex, iar aceasta este tragedia ledzeppeliniană din care a germinat acest cântec. Apoi ultimul vers al cântecului, repetat din prima strofă, „And she’s buying a stairway to heaven”, însemnând că Biserica încearcă să cumpere mântuirea prin nişte virtuţi găunoase, printre care şi abstinenţele pe care le profesează.
Când se întoarse în cameră colegii, doi băieţi de clasa a zecea, fraţi gemeni, foarte de treaba, adevarati colegi, din Uricani, îşi desfăceau bagajele. Ei în timp ce vorbeau îi spuseseră că e preferabil să spună celor ce-l vor întreba pe coridor că e pe clasa a unşpea, fiindcă oricum pare mai mare, şi astfel va fi lăsat în pace de luzări. Mihai oricum părea mai mare, cum se apucase de haltere chiar în anul acela. Însă era doar un copil sufleteşte care la acea vârstă descoperise o singură idee: nonviolenţa creştină, care avea să-i atârne de gât până la moartea timpurie ca o cruciuliţă făcută din verigheta bunicii moarte de douăzeci şi trei de ani. Fusese repartizat în camera 2, împreună cu cei doi uricăneni şi încă un elev care nu venise încă. Îşi desfăcu bagajele şi îşi puse haltera artizanală de patruzeci de kilograme făcută din două reductoare zimţate de utilaj de pe Râu Mare puse pe o bară de fier şi cele trei gantere sub pat, împreună cu un cufăr militar, de lemn lăcuit plin pe mai mult de jumătate de caiete neîncepute, completate cu numele de elev şi cu denumirea fiecărei materii, în clasa a IX-a G.
Era şapte şi gemenii spuseseră că vor să meargă la cenaclul Flacăra ce se ţinea în mica piaţă unde fusese vechea statuie monumentală a lui Petru Groza. Îl întrebară dacă vrea să vină şi pe când plecau, se opriră şi în camera vecină „până la Anton”. Anton venea şi stătea la internat toată vremea, pleca la Tiraspol sau Chişinău de unde era doar de Crăciun sau în vacanţe. Cum colegii lui nu veniseră şi oricum nu avea ce face, plecară clandestin toţi patru atenţi să nu-i vadă Gogu. Săriră o vechitură de gard din faţa gheretei de plăcinte din stânga liceului şi iată-i la ora şapte şi jumătate seara pe stradă în oraş. Cenaclul fu o variantă metal a fostelor concerte folk din anii 80 cu un Adrian Păunescu profetic, păros şi burtos, şi Anton îi spuse lui Mihai că nu-i fain şi că vrea să plece. Îi lăsară pe cei doi gemeni cântând Andrii Popa în chei electrice, şi dădură o tură de centru. Pentru un băiat abia venit dintr-un târg comunist ca Haţegul, meschinele lumini ale Devei i se păreau o scenografie metropolitană. Anton părea un băiat inteligent şi foarte de treabă şi tot dând ture îi spuse că mai stă cu doi decebalişti şi cu încă un băiat, de care nu le plăcea, un şmecher, unul Torogoată de la liceul de muzică care nu învăţa nimic şi avea un cercel în burtă. Anton spuse că ceilalţi doi colegi sunt nişte băieţi deştepţi şi de familie bună, nu ca ceilalţi din internat şi până la urmă se înţeleseseră că Mihai poate să se mute din camera 2 în camera 3 iar pentru asta balaiul basarabean îl sfătui să cumpere ziua următoare o sticlă de vodcă de Arad pe care să i-o ducă pedagogului rugându-l să-l mute. Mai dădură ture de Deva şi văzând nişte lasere pe cer merseră prin oraş să le găsească sursa până când ajunseră la poarta vechii discoteci Max de lângă Sala Sporturilor deasupra porţii căreia era fixat proiectorul care arunca linii luminoase pe cerul Devei în acea seară de duminică. Era frumos, chipul demonului care însufleţeşte lumea era încă ascuns în noapte, iar lumea era încă asemeni unui poem din cartea Suntem primăvara ţării. Era târziu deja şi pe stradă mai treceau aproape doar maşini. Găsiră deschis la o alimentară şi Mihai cumpără o sticlă de vodcă uleioasă, unsuroasă şi greţoasă pentru pedagog. Nu mai aveau ce să facă, văzuseră toată Deva, aşa că se reîntoarseră înspre piaţa cenaclului unde şi acolo nu mai era nimeni, decât un câine care-şi făcuse culcuş chiar în floarea străină cu frunze gigantice de pe locul statuii proletariatului.
Mergeau pe strada barată pentru maşini unde avea să se facă barul luxos de pe colţ în care avea să doarmă un poet beat odată, trezit doar dimineaţa când o fată veni să pornească televizorul şi să spele pe jos precum carmelitele, când ajunseră la liceu săriră gardul încârligat, şi merseră pe aleea dintre liceu şi zidul preistoric mai devreme menţionat al casei vecine, apoi prin curtea liceului întunecată ca un câmp lângă o autostradă, şi apoi intrară precauţi în internat pe coridoarele sale pustii ca de închisoare sau mănăstire. Cum în camera 3 nu venise nimeni şi era loc se înţeleseseră ca Mihai să doarmă acolo şi apoi să-l roage pe Gogu să îl mute. Într-o oră deveniseră cei mai buni prieteni, încă unul din lungul lui şir de prieteni opaci, sfinţi sau hippie, în mâinile cărora îşi simţea sufletul ţinut ca între nişte labe mari de animal straniu, iar Mihai era încântat că se împrietenise cu un basarabean, cu cineva dintr-o altă ţară. Era grozav, de-abia venise şi deja îşi făcuse prieteni. După ce mâncară vinete cu ceapă făcute de mama lui, adormi cu gândul că o să fie minunat la internat, iar liceul trebuia să fie plin de gagici. O visă pe Thalia, neauzind cucuvelele deznădăjduite care, orbecăind, dădeau târcoale ferestrelor. Afară în noapte era doar cerul, tăcut şi nepătruns. Şi mai presus de orice, un dor de cea singura căreia îi păsa de el, dorul scânteii după lumina care este ea însăşi. În somnul său fără să ştie ce face plânse până camera se umplu de lacrimi ca un acvariu, iar el, Anton şi Gogu care dormise noaptea aceea acolo, se învârteau prin cameră, prin apă, în somn fără şă ştie ca nişte personaje de tablou de Marc Chagall, ori ca nişte pisici de mare întorcându-se cu burta lipită de pereţi şi tavan, iar dimineaţa curtea şcolii era presăratul de lumini lac de lacrimi din vis aici limpede cu apa liniştită aici zbicit de vânt, precum tăurile de gheţari topiţi de acasă din Retezat prin apă până la glezne mergeau elevii de gimnaziu gălăgioşi ca nişte vrăbii făcute ciuciulete de potop, băltoniul mare cât curtea cu apa unduindu-şi marginile ca un veşmânt din marmură mototolită de vânt.



2
Omul ce ţi-a fost câine

Pentru Dumnezeu eu sunt poate dintotdeauna câinele iubit al lui Columbo, dar pe atunci nu stiam lucrul acesta, cu toate că îndeajuns de multă suferinţă te face contemporan cu Hristos, dacă poţi să înţelegi aşa ceva, dar ţăranii spun că, spre deoebire de alte lucruri, o palmă pe care ţi-o dă cineva, nu ţi-o mai poate lua nimeni. Văru-său Ioan de la Strei-Sângiorgiu, în vârstă de zece ani îi spuse după ce Mihai îi povesti toate că el are tendinţa să-i idealizeze pe oameni în vreme ce ei sunt asemeni oglinzii aceleia a vrăjitorului aceluia răutăcios, unul dintre cei mai răi care era chiar dracul, din povestea lui Hans Christian Andersen, iar că asta înseamnă că el zbocotitu’ Zbocotit e mai sus în vreme ce oamenii din jurul lui sunt mai jos, dar că totodată el deşi nu vrea să şi-o recunoască se crede mai mult, încât oamenii spun că nu e destul şi în plus violenţa nu e niciodată răspunsul. Stăteau la pescuit de scoici nici ei nu ştiau de ce dar cu gândul să încerce să le găteaască preum italienii şi bretonii prin bolovănişurile mlăştinoase de pe Strei cu unchiu-său, mătuşa şi mama lui cu Adriana, vară-sa de nouă ani mai încolo pe pe pământul cu smârcuri mocirlite de iarbă şi acoperit de cetini.
Streiul era plin de sălcii în ploaia mocănească şi îngheţată ce cădea din cerul îngheţat, un peisaj trist ca o carte poştală cu Marea Neagră în octombrie. Departe, la ambele capete, râul se pierdea în ceaţă. Nici nu mai conta tot ce se petrecea în camera 3, dar tot sufletul îi era mocirlit ca un porumbel prăbuşit în noroi. Voise să le dea, să le spară moaca, să-şi pună pumnul lui mic între ei cei trei mari şi să-i îngenuncheze în ţara în care e un ciumeg pe fiecare scară fiecare fiind cel mai tare şi câte un smardoi cu sabie japoneză pe perete în fiecare bloc, dar acum nu mai ştia. Îşi simţea sufletul în piept ca o hârtie de acuarele ude pe care văru-so şi vară-sa pictaseră ca la şcoală ceva neînţeles, ceva ce nu înţelegea, dar care acum era el, devenise el, orice ar fi fost icoana naivă pe care o mâzgăliseră acolo, de parcă ploaia ce cădea cu încăpăţânarea proştilor, udându-l, îi pătrunsese până în suflet devenind sufletul său. Iar convertirea aceasta avusese loc până la urmă fără nici un răspuns, doar cu o singură întrebare, aceasta fusese tot ce îi fusese oferit. De parcă ar fi fost musulman, evreu sau creştin, de parcă ar fi devenit peste noapte Buddha ori John Coltrane. Pumnul strâns din sufletul său îi devenise o mână de om. Nu mai voia să sufere, voia să ierte. Privind mai bine pe malul călănean al Streiului îl văzu pe domnul Ceafa la pescuit, desculţ şi cu picioarele în apă, văzându-l şi amintindu-şi pictura în trompe d’oeil a lui Parmigianino – arătând ca prima dată când îl întâlnise în prima zi de şcoală la internat -, neputând să nu se gândească
-Ce educaţie o putut omul acesta să-i dea băiatului lui, încât odată trimis în lume să-i facă pe cei mici şi mai slabi câinii lui, totul pentru evoluţie, ca un demon al acestui Pământ?
Precum poetul Ovidiu îşi uitase şi viaţa şi numele pe care îl iubise o viaţă de copil. De mult, mult timp numele lui era Zbocotit Câine Câne Cânele. Toată ziua la internat auzea cuvinte precum acesta: PAVEL: „Poate că noi l-am omorât pe Dumnezeu! ” RELU: "Spatiu vital..." PAVEL: „Îţi place dulceaţa, câne? ” RELU: „Cânele, cânele!... Cânele umanist” ANTON: (pronunţa încet, dispreţuitor, basarabeneşte): Câne!...” PAVEL: „Te bat cu bâta, câne.” PAVEL: „Te-am deletat! ” PAVEL: „Mânci c****”. RELU & PAVEL: „Am înfiinţat un nou curent literar. Căcărismul. Am şi scris nişte poezii.” PAVEL: „Taci, câne! ” PAVEL: „Ce-ţi fac? ” PAVEL: „Ce mai face cânele? ” ANTON: „Auzi, câne? ” PAVEL, ANTON: „Dormi ca un câne.” RELU, PAVEL, ANTON: „ (recită): Stăpâne, stăpâne/ Mai cheamă ş-un câne” ANTON: „Pentru că eşti fraier.” PAVEL, ANTON: „Bine, câne.” PAVEL: „Bine, câne, las’ că te ţin eu minte.” ANTON: „Tu, câne, n-ai dat bani, aşa că n-ai ce bea.” ANTON: „Iote-un câne! ” (când intra pe uşă, venind de acasă) ANTON: „Iote ş-un câne! ” PAVEL: „Daţi-i foc la câne! ” PAVEL: „Lu’ cânele îi plac poeziile. Aşa-i câne? ” PAVEL: „Câne, de ce tot zic poeţii că ei cântă? Blaga şi alţii. Nu cântă, să c***! ” ANTON: „Ce, te bucuri că pleci în vacanţă? ” ANTON: „Cânele comat! ” („comat”, adică om, câine sau ceva de genul ăsta care fusese în comă alcoolică) PAVEL: „Opreşte radioul, îi place la câne.” PAVEL: „ (merge la Mihai, îl ia de gât şi-mi vorbeşte foarte, foarte de-aproape, tăios): Câne!... Câne!... Fii atent cum te porţi. Vezi cum te porţi, câne.” RELU: „Cânele din Pompei” ANTON: „Cânele s-o sugă.” PAVEL: „Te c*** pe gură! ” PAVEL: „Hai să-i tragem o ţapă la câne, hai să-l f**** pe câne! ” PAVEL: „Te f** la cap, ha! (grotesc) Te f**” PAVEL: „Îți fac lobotomie...” ANTON: „Comentezi? ”Astea erau pâinea, lacrimile şi sângele ce-i întuneca privirea făcându-l să vadă negru înaintea ochilor, din toate zilele vieţii sale de copil fiind ceva mai rău ca moartea ca pentru orice copil şi tot ce îl ţinea să nu se sinucidă doar ca să scape de durere cum o fac atâţia alţii în ziua e azi, era faptul că de la fereastra camerei trei pe un spate de bloc cu aproximativ şase sau poate mai multe etaje se vedea nu Luna ci crucea de pe turla mare a catedralei ortodoxe de pe bulevardul socialist ce vine de la gară. Şi nici de la camera 1, unde stăteau cinci elevi din Valea Jiului care urmau la liceul Auto, nici de la fosta lui cameră 2, nici din partea cealaltă de la ultima fereastră de pe zidul acela, de la spălător crucea nu se vedea; doar de la fereastra camerei 3, camera torturii lui şi atunci când colegii lui de cameră plecau cu satisfacţia ucigaşilor în priviri şi îl lasau otravit şi la porţile mormântului ca Heman Ezrahitul şi rămânea singur o vreme privea la crucea aceea de aramă vopsită cu argint cum priveau evreii la şarpele acela misterios de aramă sculptat de prorocul mare şi atârnat pe cruce, în pustiul inundat de întuneric şi plin de duhuri. Aşa a fost de a trăit, aşa a supravieţuit. În urma problemelor din camera aceea ignorată de profesorii liceului, a ajuns şi în comă alcoolică chiar de ziua mamei lui, de parcă era cineva ce făcea voodoo însufleţindu-i colegii de cameră să-l chinuie metodic până dincolo de utima putere de rezistenţă.
Se apucase să citească Dostoievski şi, lângă liceu, la vechea răscruce de la capătul străduţei internatului se afla un birt numit La Calul Bălan. Acolo începuse să meargă să bea cu colegii de clasă fugind de la ora de educaţie fizică şi de la turele de teren pe care trebuiau să le facă la stadionu de sub cetate toţi cu clasa. Se apucase de băut ca să-şi uite condiţia de câine, câne, cânele, iar Feodor Mihailovici împreună cu Marmeladov păreau să-i justifice prăbuşirea sufletească. Birtul era un local infect ca toate cârciumile unde oamenii merg numai să bea, împuţit şi gălăgios de oameni puţin băuţi, pişcaţi sau muţi de beţi. Acolo a venit mai mult cu unul din colegii, cel mai prost coleg din clasa lor care după aceea avea să fie exmatriculat, cu care bea bere amestecată cu vodcă şi bere amestecată cu rom. În discuţiile lor de beţivi puberi la halba cu trinitrotiluen, îi povestea că bea pentru o fată de la ei din clasă de care îi plăcea întradevăr, dar care nu era adevrăatul motiv, care era faptucl că găsise în sfârşit o cale să uite de camera 3 a realiştilor şi de câine, câne, cânele. Simerianu a făcut un pariu cu el pe mâncare de care el, Mihai, nu prea avea că nu poate să bea trei halbe de bere Timişoreana în care să fie băgate în fiecare câte o sută de vodcă de Arad, iar apoi l-a lăsat în comă alcoolică pe o altă străduţă de lângă liceu, fiindcă a trebuit să prindă trenul de navetişti spre Simeria. Până la urmă s-a întâmplat ca în filme şi profa de sport de la ora căreia fugise să meargă să bea cu geniul ăla din Simeria, l-a găsit tot pe străduţa aceea şi l-a dus cu taxiul la spital unde a rămas fără să ştie de el toată noaptea lângă un om operat şi un altul care căzuse de pe bicicletă şi îl călcase o maşină pe autostradă. Precum Holden Caulfield când îşi mai reveni din comă nici nu putea să vadă bine şi când dimineaţa a venit mama lui sărmana, la început nici nu a putu să o distingă. Zilele acelea din preajma lui 21-22 noiembrie fuseseră ziua ei – fiindcă se născuse noaptea -, iar ea era necăjită ca Fecioara Maria sub cruce. Multe necazuri veniseră şi rămaseră peste ei de parcă strămoşii lor îşi adunaseră toate blestemele acestui pământ şi de parcă oamenii răi şi damnaţi le făcuseră farmece ca în vreo povestire nenorocită de Gabriel García Márquez. A fost groaznic, iar cei i-au făcut în acel timp cei trei colegi de cameră a fost îngrozitor, ca în Biblia pe care mendicanţii de toate felurile o mutilează predicând-o. Şi nici atunci nu a putut vorbi, se simţea în acele vremuri de parcă nu poate spune nimic nimănui. Tragediile cele mai vorace sunt cele neconşteienizate şi nevăzute, cele pe care sufletul încearcă ignorate şi părăsite să le uite, cum ar încerca să uite un trib de peşti piranha pe care un coleg glumeţ de viaţă l-a turnat în bazinul de înot. Nici măcar medicul de la urgenţă nu ştia ce se întâmplase, îi spusese că dacă mai ajunge vreodată înapoi să nu se supere dacă-l va bate, îi vorbea cu prietenie iar el le destăinui unei asistente, mamei lui şi doctorului doar că era nenorocit luase o ciupercă de la toaleta minunatului internat a minunatului liceu, că iubea o fată şi că vrea să se facă scriitor, iar până şi medicul ca toată lumea nu ştia că e doar un copil abuzat.
Când îl lăsau singur stătuse întins de atâtea ori fără să gândească, săprivească ori să respire, stând singur în amurg timpuriu sau târziu şi tăcere până când de atâtea ori crescu muşchi de pădure pe el, iar ochii de durere i se preschimbau în două pietricele de izvor, rotunde şi lustruite de lacrimi, cine ştiu unde, pe undeva departe prin coclaurii colindaţi doar de ciobanii singuratici precum Ioan Botezătorul ai Retezatului. Dar se gândea ce putea să facă. Patericul spune că datorită demonilor şi oamenilor orice credincios are nevoie de răbdare. Când se afla pe clasa a cincea într-un an binceuvântat citise cartea Kon Tiki, din care încă îşiamintea că până să ajungă în apele liniştite şi pline de peşte din largul Pacificului şi chiar până la recifurile primejdioase de la porţile paradisului, cei şase vikingi trebuiră să se lupte aproape deznădăjduit cu marea. În lume omeneşte din sfârşit de copilărie avea condiţia umană a unui câine, iar în urma tainicului bullying la care fusese supus, oamenii răi şi sufletele deteriorate începuseră să spună că Zbocotit e nebun.Într-o după-amiază merse la Biblioteca Judeţeană de lângă parc, la sediul vechi care se afla la uşcioara de dincolo de cercul de broaşte de bronz din faţa porţii mari a casei lui Matei Corvin şi după ce o căută la fişier ceru cartea lui Heyerdahl, mergând apoi cu ea în parcul citron.
Recitind acolo pe banca de lângă sculptura aceea academică modernă, se gândea că dacă i-ar fi cerut vreun prof să facă un rezumat al alineatelor acelora ce pentru el erau o parabolă a vieţii sale, ar fi scris în tema lui că că primul lucru pe care l-au observat exploratorii era acela că că pe atunci când erau loviţi de apă, nu mai puteau controla cârma, întocmai ca şi el. Iar primul lucru pe care l-au făcut afost să înţepenească cârma între două unghiuri în care să aibă libertatea de mişcare. Primul lucru ce trebuia şi el să facă e acelaşi. Să-şi pună un unghi de siguranţă minţii, asemeni sfinţilor, din a căror geometrie să nu mai iasă, iar acea siguranţă să fie ca în orice situaţie tipică lumii să spună, să gândească şi să creadă: ‚D-zeu ajută’ – şi să-şi păstreze credeul oricât de rea ar deveni viaţa lui. Deasemenea plutaşii aceia s-au luptat să păstreze direcţia indicată de compas uimiţi deasemenea să vadă că oricât de mari erau valurile ce se aplecau deasupra plutei, aceasta se urca deasupra fiecăruia, întocmai cum credinţa se urcă deasupra a orice altceva. Şi chiar de n-au reuşit să păstreze în întregime direcţia, au învăţat mersul pe apă, iar în ceasurile în care nu erau de cart, se odihneau, viaţa lor atunci era doar efort şi odihnă, nu aveau timp pentru nimicuri. Apoi valurile oceanului au crescut şi mai mult, u mie şi unul de feluri de valuri şi când în sfărşit marea s-a mai linştit puţin s-au vârât toţi în cabina de bambus şi s-au lăsat în mâna lui Dumnezeu, adormind în eventualitatea că Simfonia a 5-a va începe din nou. Şi s-autrezit într-o mare încă agitată dar uniformă şi primul lucru pe care l-au văzut a fost soarele pentru prima dată. Acum nu le mai păsa de valurile ce în continuare îi ameninţau să se prăbuşească peste ei ştiind că nu le pot face nimic cât timp stăteau pe pluta de balsa. Se întrebau doar fiecare în sinea lui dacă va rezista vechea lor plută primitivă şi înţeleaptă la drumul lor lung, dacă nu se vor umple buştenii gigantici de apă, ori nu se vor dezintegra funiile ce îi ţineau? Iar apoi după o săptămână marea s-a mai liniştit şi s-au apucat de pescuit peşti zburători de pe bord până când în cele din urmă deasupra cerul şi sub plută marea se înseninară. Cam aşa ar fi fost rezumatul pentru şcoală pe care l-ar fi făcut el, elevul Zbocotit Mihai, poveştii în care găsea învăţături pentru ce să facă până la urmă cu viaţa lui în lume. La asta se gândea. Spusese:
-M-ai găsit, Doamne. Acum pune-mă cu bucurie pe umeri... şi du-mă la tine acasă, spusese. Da, Doamne, cât am stat eu-n întuneric, exclamă dintr-o dată la un moment dat, ca Ezechia singur în templul lui Solomon.
Cândva, înainte, la o vârstă crudă şi deznădăjduit în urma necazurilor prin care trecuse, devenise apostat lepădându-se de toată credinţa lui scumpă din pruncie, trecând la tabăra adversă precum Cassie înainte de convertire. În principiu ce făcuse fuseseră nişte invocaţii damnate, iar apoi ca rezultat făcu un descântec magic de dragoste celei mai frumoase fete de la el din clasă pe care credea că o iubeşte şi care dezvoltă un neobişnuit interes pentru persoana lui, dar pe care o lăsă în pace în parte pentru că era perea copleşit de destinul său de câine cum zicea Pavel pe când îi spunea că el e „alesul”, adică alesul pentru suferinţă din partea lor, şi în parte pentru că încă mai avea rămăşiţe de conştiinţă după cum cetatea dinamitată de deasupra Devei încă mai are rămăşiţe de ziduri. Apoi inexplicabil se apucă să asculte rock, muzică hippie şi punk, formaţiile lui fiind pe rând Lake of Tears, cu albumul acela melancolic şi intolerabil de întunecat, The Jimi Hendrix Experience cu chitara aia majestică şi drogată, orice formaţie punk de junkmusic şi în cele din urmă cea la care se opri până să învie, cu arta adevărată dar prea tristă sufleteşte a lui Eddie Wedder şi tot ceea ce înseamnă Pearl Jam, formaţia care avea să vină târziu ca un leac preatrist in rănile lui. În tot acest timp credea că totul era doar stil, e când de fapt era doar o agonie. Căzuse în necredinţă, nu, nu necredinţă, ci altceva, simţea că nu îl mai poate înţelege pe Dumnezeu, nu înţelegea de ce Dumnezeu îl chinuia astfel, de parcă şi Dumnezeu era coleg cu el în camera 3 a internatului Colegiului Naţional Decebal din oraşul Deva împreună cu Pavel, Anton şi Relu, băiatul al cărui chip semăna cu Blaga tânăr şi care era singurul din toţi internii decebalişti care citea; în anii cât au fost colegi citise Război şi pace, Bacovia, Blaga, Crimă şi pedeapsă, dintre care pe unele le citiră împreună ca prieteni secreţi, după care, după ce un timp se dedică poeziei, visând să scriu un volum de poeme intitulat „Cioburi” şi citindu-şi reciproc cu Zbocotit producţiile în berăriile filistine şi dostoievskiene ale Devei, se scufundă în literatura de specialitate a cărţilor de istorie profesionistă şi merseseră împreună la cercul de arheologie, marea pasiune a lui Mihai din copilărie, la un profesor care avea să moară chiar în anul acela în perioada Crăciunului, şi mergând apoi după doi ani, la terminarea liceului, la uzina de istorici, mai degrabă producătoare de dascăli şi predicatori a celor patru adevăruri supreme ale istoriei, fiindcă istoricii îs rari ca păstrăvii de o sută de kile. Era tot el, dar era un Mihai abuzat, nu mai înţelegea nimic din viaţă, sufletul îi era ca un ghem de lână încâlcită, şi înainte să i se formeze în el sufletul cu adevărat în urma vieţii la care era supus în camera aia malefică, începuse în el un proces de regresie a sufletului, începuse să se deindividueze, pentru care nici o pedeapsă nu ar fi prea mică pentru cei trei colegi ai lui, dar în chietudinea lui ştia că o vor primi, avea doar paişpe ani şi viaţa lui era o tragedie. Şi în tot acest timp, pe lângă colegii din camera 3, Dumnezeu devenise poate angoasa lui cea mai mare. Şi până la urmă se îmbolnăvi, ca toţi ceilalţi, cum se îmbolnăvesc oamenii, dar de fapt boala lui nu era o boală cîn fapt, ci doar un lung, uneori lent şi progresiv proces de demonizare, lucru ce se întâmplă multora în urma unor suferinţe extreme, spre deosebire de cei fericiţi, puţini, care se îndumnezeiesc. Şi târziu află că în lumea aceasta, chiar şi medicii, oricât de genii ar fi, dacă nu cred în ce a spus Christos sunt nişte călăuze cu ochii legaţi ale al nostrului alt fel de veac întunecat.
Mama lui, neştiind nimic din tot ce se întâmpla, simţea că nu se mai poate înţelege cu el. În urma necazurilor care le avuseseră în familie, disperată, şi mai ales pentru el şi pentru vindecarea dramei lui pe care o percepea dar nu înţelegea de unde vine, se apropie de biserică pentru mângâiere şi ajutor, ea care fusese toată viaţa intelectualul proletariatului cu o credinţă ascunsă şi modernă. Mergea la biserica ortodoxă unde obişnuise el să meargă în copilărie cu duhul făcut ţăndări şi se mângăia ascultând pricesenele triste care se cântau la sfârşit, după fiecare slujbă câte una, plecând la biserică cu o iubire de mamă necăjită şi chinuită şi venind acasă cu o iubire ca a lui Dumnezeu. Mihai fusese de acord să meargă cu ea în pelerinaj la hram la mănăstirea Nicula, unde mama lui, profesoara de gramatică, încercui de trei ori biserica de lemn împreună cu ţărăncile, pentru el. Autocarul îi lăsă undeva departe şi merseră pe jos împreună cu puzderia de oameni, cântand cu ei cântecul de pelerinaj al mănăstirii Nicula, O, Măicuţă Sfântă: „O, Măicuţă Sfântă, te rugăm fierbinte/ Să ne-asculţi deapururi marea rugăminte/ Nu lăsa Măicuţă să pierim pe cale/ Că noi suntem fii lacrimilor tale/ Când plângeai sub cruce Maică-ndurerată/ Te-am primit de mamă noi şi lumea toată/ Călători pe-o mare veşnic tulburată/ Noi ne-am pus în tine şi nădejdea toată/ Tu eşti steaua mării şi s-ajuţi să treacă/ Dintre cari te roagă nimeni nu se-neacă/ O, Măicuţă Sfântă, cea mai scumpă floare/ Fă din fii de lacrimi dalbe lăcrămioare/ Fă să-ţi batem zilnic la miloasa-ţi poartă/ Câtă vreme-n lume valul ne mai poartă/ Noi când nori şi ceaţă înnegriv-or zarea/ Vino tu măicuţă să ne-arăţi cărarea/ Nu lăsa Măicuţă să pierim pe cale/ Căci noi suntem fii lacrimilor tale.” La hram era popor răspândit pe iarbă ca pe Polivalentă la concertul lui Michael Jackson, iar noaptea preoţii făcură dezlegări de blesteme şi nişte femei de acolo de departe din faţă începură să urle, iar o tânără care venise cu ei cu autocarul în pelerinaj la mănăstire, plecă brusc în pădure cu un băiat flegmatic şi voinic pe care nu-l mai văzuse niciodată precum simplilor pelerini ai lui Hugo. În noaptea aceea Mihai dădea ture pe uliţele mănăstirii, şi oamenii de pe drumul întunecat şi totul părându-i-se dintr-o dată incredibil de urât, ca Nastyei din filmul ortodox rusesc Ostrovul. Rătăcit, voi să sărute icoana ca Emil Cioran, plecându-se până la urmă când ajunse în faţa ei şi sărutând colţul ca toţi dreptmăritorii. Iar Valeria, mama lui, durerea Mariei era durerea ei, o Marie căsătorită cu Irod cel Mare, mamă adoptivă a copiilor lui Irod cel Mare, şi mamă a unui copil nemulţumit în răstignirea lui, care se întoarce împotriva lui D-zeu; ce durere poate fi mai mare? Dar a înţeles cineva? Fiindcă din păcate doar mamele le înţeleg pe mame, iar durerea mamei lui poate doar Sfânta Fecioară Maria putea cu adevărat să o înţeleagă. Câmpurile mănăstirii Nicula era ca o apă mare la care venea întreaga Românie să se spele de păcate, de parcă icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu imprimată pe lemn din matriţa sufletului preotului Luca în 1681 era un Gange în care să se boteze pelerinul şi toţi oamenii care veneau – inclusiv mama lui - o numeau făcătoare de minuni, ăştia sunt ortodocşii, luându-şi reproduceri cu ei şi punându-le la loc de cinste acasă, batjocorită din câte ştia el doar de cei ignoranţi. Mai mult ce ar putea fi spus, omenirea nu va înţelege niciodată cine e Maria, fata din poporul iudaic de acum două mii de ani şi opt mii de neîntrerupte anotimpuri vivaldice din trupul şi sufletul căreia a fost născut Hristosul, fara care daca nu ar fi D-zeu, crestinismul ar fi cea mai mare pustiire de pe pamant. Nu îi ştim chipul, dar putem şti toţi cu siguranţă că Maria este cea mai frumoasă fată din câte au existat pe pământ şi din întregul cer, din împărăţia de la capătul cărării bătute de Arsenie Boca, Maria cea plină de har este frumoasă asemeni unei parabole din care s-a născut Cuvântul perfect, şi chiar dacă multe din dogmele bisericii romano-catolice, basilică mamă a noastră a tuturor, nu sunt adevărate, sunt o nataşarostovaiaskiană reverenţă şi un gest de pioasă politeţe înaintea celei mai frumoase Mame din câte au existat vreodată şi vor putea fi. E adevărat Sfânta Trinitate nu e alcătuită din D-zeu, I (i) sus şi Maria, cum cred musulmanii, dar pentru noi pentru creştini Maria este nebunia întâi a Iudeului şi apoi a Moslemului, Maria este nebunia noastră pentru Cristos. Personal nu-i adresez rugăciuni, dar nu vreau să sărut în vreo zi picioarele pline e praf ale lui Hristos fără să sărut înainte mâna Mariei, din care cel mai apropiat de realitate din ce ne e dat să cunoaştem sunt martiriul Ioanei d’Arc şi peliculele cinematografice cu michelangelica, ebree şi umană Keisha Castle-Hughes. Acolo la Nicula, în faţa icoanei Fecioarei, pe genunchii ei ce şi i-a zdrelit acolo, şi în toate rugăciunile ei de mamă, i-a obţinut viaţa de la Dumnezeu, lui copilului ei, care mult i-a greşit. Cât despre Sfânta Fecioară, e păcat că oamenii ca şi credincioşi căutăm cu orice chip doar să ne îmbogăţim tânjind după ceva ce nu cunoaştem, în loc să dorim să fim ca Maria, I (i) sus şi Iosif cărora D-zeu le dădea munca de care aveau nevoie. În schimb noi toţi vrem să fim ca bogatul care l-a omorât pe Lazăr, ca bogatul nebun şi ca fariseul preasfânt, nu vrem să fim ca Maria.
La despărţire Nuţu îi zise:
-Ai probleme? Trebuie să le rezolvi, şi amândoi copiii îl întrebară ce o să facă.
-Păi cam ce pot să ştiu eu, e de exemplu la colegu ăla, să-i rup în el şi mâinile şi picioarele.
-Când te duci între ei, nu da şi tu! Ok?! Ok??! spuse Ioan.
-N-o fă, eşti rău. Groaznic. Nu pot nici să mă uit la tine, zisese vară-sa pe când îi conduceau la ocazie.


3
Crucificarea din camera 3

Un motiv pentru a nu muri. Se spune că un părinte din Pateric a călătorit până la alt avvă, din pustia cărţii. Sunt muncit, avvă, mărturisi fratele. Ce să fac? - Amin, spuse bătrânul, punând patrafirul pe cel căzut în genunchi, răspunzându-i. Zbocotit Mihai căzuse într-o groapă adâncă, întratât de adâncă, încât din ea nu putea ieşi vreodată singur. Într-un psalm ebraic este scris că D-zeu apleacă din înălţime asupra ţărânei lumii acesteia în care epoca fierului a ţinut până astăzi şi ţinând cât ca mai ţine el şi murind probabil odată cu el, să ridice pe cel lipsit din gunoi să-l pună între prinţi şi cine ştie poate că D-zeu e asemenea acelui fiu de împărat din povestea populară germană din cartea fraţilor Grimm care i-a spus logodnicei sale că e un cerşetor datorită mândriei ei şi s-a căsătorit cu ea ca şi cerşetor, înainte de a o duce în castelul său şi a-i da toată împărăţia ce o avea, fiindcă un lucru pe care îl spunea Stevenson şi pe care nu l-a observat nici măcar Jorge Luis Borges, oamenii care sunt prea răsfăţaţi devin demoni, ori cum spun oltenii, cine mănâncă prea bine înnebuneşte, şi de asta Purgatoriul lui Dante, despre care toţi afară de catolici spun că nu există, e de fapt lumea. Astfel, încă de atunci, Mihai o ascultă pe mama lui şi merse cu ea, atunci în acel an, să să caute ajutor la mănăstire.
-Şi eu cunosc muzica aceea, îi spuse. N-o mai asculta, nu face decât să te întunece. Când asculţi rock se-adună toate bufniţele în jurul tău. Oamenii îşi închipuie că doar vor ajunge în iad unde nu vor face decât să plângă şi să scrâşnească din dinţi pentru totdeauna, dar adevărul e că toţi cei ce vor ajunge acolo, la un loc împreună cu demonii, vor fi demoni, poţi înţelege aşa ceva? Ura răstigneşte, iubirea vindecă. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât ura oamenilor. Suferi mult şi vei suferi mult între oameni, la început oamenii te chinuie, apoi te resping pentru cum ai ajuns în urma chinurilor la care te-au supus, apoi te exclud, iar cei care nu te exclud te marginalizează, iar iubirea lor e doar pentru ei, puţini vor fi oameni cu adevărat cu tine, asta trăieşti tu şi asta am trăit eu, îi spuse preotul de la mănăstirea Colţ, unul dintre preoţii călugări care au fost încartiruiţi acolo dealungul vremii, venit de la Bodrog, după ce îl ascultă deşi el nu-i putuse spune nimic, dar bucură-te, că după o viaţă de rele, de suferinţe şi dureri grele, vei fi mântuit; ori, măcar, nădăjduieşte acest lucru, soarta doar Dumnezeu o ştie. Dumnezeu începe acolo unde te sfârşeşti tu. Vorbeşti despre Iov? Un râu nisipos este. Căutându-l pe D-zeu în răspunsurile religiei şi negăsindu-l, când nu-l mai căuta Iov a fost găsit de D-zeu în îndoieli. Personal cred că D-zeu nu i-a vorbit efectiv lui Iov nici prietenilor lui, cum ne închipuim cu toţii, ci cei patru credincioşi au avut o epifanie, două de fapt, una a avut-o Iov, iar alta Elifaz din Teman pentru el şi ceilalţi doi prieteni. In mijlocul cartii cei patru prieteni au teologhisit; Iov a teologhisit în bună parte predicându-se pe sine, iar cei patru prieteni au teologhisit spunând lucruri înţelepte şi omeneşti despre D-zeu si prin teologhisirea lor, nu l-au găsit pe D-zeu. Predicându-şi virtutea şi adevărul uluitor că D-zeu îi supune suferinţei şi pe cei drepţi, Iov deşi spune adevărul nu este în comuniune cu D-zeu. Prietenii înţelepţi nici atât, iar epifania lor a fost conştientizarea acestui lucru la sfârşit, după ce Iov şi-a avut propria sa epifanie şi întoarcere. La sfârşit D-zeu i s-a revelat lui Iov prin întrebări şi prin îndoielile sale şi prin aceste întrebări şi îndoieli umane, Iov s-a pus pe sine la locul său de creatură şi l-a pus pe D-zeu la locul său, şi prin antiteză faţă de sine însuşi mintea lui Iov l-a calculat pe D-zeu şi astfel sufletul său l-a văzut, ducând la deznodământul spiritual pozitiv al scărbei faţă de sine însuşi şi al căinţei, odată ce îl ştia acum pe D-zeu. Subiectul cărţii este o progresie de la religiozitatea enoriaşului ignorant la credinţa preotului în clocot, prin suferinţă şi cele aduse de aceasta. Cineva, mulţi de fapt, vorbeau despre fericirea de mai apoi a lui Iov. Personal cred că Iov nu a ajuns la fericire pentru că a avut iarăşi o sursă de venit, - devenind preot -, familie şi respect din partea comunităţii, ci pentru că spre deosebire de desăvârşirea ritualică de la început a ajuns la o conştientizare a fiinţării reale a lui D-zeu şi a trăirii în acea fiinţă, ca un fel de varianta orientala a practicarii prezentei lui Dumnezeu a fratelui Laurentiu dusa la extrem. Ajuns în punctul acesta, Iov a fost un om fericit nu pentru că ţinea cu tot dinandinsul să fie astfel ci pentru că nu mai putea altfel, fiindcă, după un anumit punct, nu mai există altă cale în credinţă, ca pentru măicuţa aia papistaşă din India. Iov a murit mulţumit pentru că a înţeles ce trebuie să înţelegi şi tu, dacă vrei să mai trăieşti, că iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât ura oamenilor, deşi suferinţa oamenilor nu înseamnă decât că demonul nu crede în oamenii ce cred în D-zeu.
Un loc, ca orice biserică, unde trebuie să ajungi cu sufletul ţăndări ca să laşi pe cineva să te-ndrepte acolo, dar nişte ziduri de pietre vechi întărite cu beton zgâriat cu plasa în zig-zag, cu soldaţi călugări puţini, viaţă grea iarna într-o căsuţă şi un vagon şi pelerini îndureraţi, căutând iertare, iubire şi milă, dar care curând văd în blândul şi incognoscibilului proces de înseninare al ochilor lor că acolo şi păsărelele cântă pricesne, ca la San Damiano, Colţul despre care a citit întregul pământ când a fost copil în romanul lui Jules Verne, acum era iar mănăstire valahă, cu stâncile şi pădurile îmbibate de ceţuri cu liniştea lor spunând şi ele precum uriaşul că bufniţele nu sunt ce par a fi, un munte sacru măcinat dealungul erelor în mijlocul unei mări fiindcă magiştrii şi doctorii spun că pământul nostru a fost tot un lac odată. era un complex de clădiri eterne şi efemere pe care Carl Gustav Jung l-ar fi visat de o sută de ori, fiecare dată în alte linii şi alte culori, ca într-un album de artă modernă, un centru al lumii în care şi frumoasa şi deodată singura Jeanne Hebutérne s-ar fi rugat, poate. Era un loc unde orice om vine Aughental şi are posibilitatea să plece Maria, aceea din care Christos scosese şapte demoni si pe care o iubea. Un loc pe care îl poate preţui şi un quaker în aşteptarea sa ca piatra nedesprinsă de mână omenească să lovească în idolul cu picioare de fier amestecat cu lut al feudei creştinismului, predicand asemeni lui Washington Irving la Londra sau Alhambra:
-Credinta peste care vor trebui sa treaca ere pentru a dispare toate celelalte cuvinte ca in amurgul Antichitatii, cand frumosul Islam va fi ca Mani, iar capitalismul ca sclavagismul. De exemplu notiunea de djihad, acum după inventarea bombei atomice, a devenit o noţiune expirată, războiul sfânt nu mai poate fi purtat, de oricine, decât strict spiritual, aceasta demonstrând fiabilitatea mai mare a creştinismului faţă de islam or mozaism. Si greseala noastra a intregii omeniri este ca vedem in Isus Christos un mare predicator si in Muhammad un mare profet, cand in Muhammad ar trebui sa vedem un mare predicator si in Isus un mare profet. Dar, contrar a ceea ce invata fetele bisericesti, pentru timpul de acum, crestinii trebuie sa citeasca Coranul si Bahagavad-Gita, pentru ei dupa cum citesc din literele de Duh Sacru ale Evangheliei, cum facea preotul lui Mahatma, scrierile filozofice buddhiste si Talmudul fiindca am fost pusi la un loc pe pamant pentru a cauta pacea si Domnul Isus Hristos a spus sa cercetam toate lucrurile si sa pastram ce este bun. Deasemenea daca suntem crestini ca si pentru Maica Theresa intre oameni dusmanul nostru trebuie sa fie nimeni, strainul nostru trebuie sa fie nimeni. Este vremea ca pestele scris in praf sa se intalneasca cu sfesnicul iudaic si cu covorul de rugaciune moslem, comunitate in care sa pastram ce este bun si sa primim intregul pamant, fiindca daca vrem sa nu ii dispretuim pe oameni cu adevarat, trebuie sa nu le dispretuim credintele, cel mai mic si totodata cel mai mare dintre apostoli facea acest lucru. Asta-i izvorul curat al iubirii de oameni. Iar Gita e prima carte de filozofie scrisa vreodata, ce poate fi totodata cat de gresita, pe cat e de inteleapta, iar Coranul e cel mai frumos poem arab, naiv si sentimental, adevarat nu atat teologic cat poetic, dar, intradevar, e pacat ca nu-l citim. Toate acestea, cel putin, sunt punctul meu de vedere. Si totul pentru o lume de Biserica, umma si templu imbinate in care crestinul sa aiba libertatea de a crede dupa propriile limite in intelegere, musulmanul sa aiba libertatea de a deveni crestin daca doreste, iar evreul sa gaseasca intelegerea din partea societaii daca il gaseste pe Mesia, iar toti crestinii care dupa ce l-au rastignit, il parasesc pe Hristos pentru orice altceva, sa fie iertati. Iar cat despre lume, cum pot vedea toti oamenii din toate timpurile, pietatea genereaza civilizatii, iar ateismul este apocalipsul lor, pietatea este ziua istoriei, ateismul noaptea ei, lucru vizibil in toate civilizatiile din toate erele, dar personal nu-i invinui pe oameni crestini sau altceva, pe musulmani, evrei, budisti, hindu si care mai sunt, stiind ca fac si ei ce pot cu ce au si dupa cum nici I (i) sus nu-i judeca pe crestini, indemnandu-i sa se judece singuri. D-zeu nu acuza, acuzatorilor D-zeu le-a pastrat doar flacari si mai ales daca suntem crestini, israelitii si musulmanii sunt colegii nostril, asta e un fapt, nu putem sa-i ignoram si putem sa invatam multe de la ei, cum si ei pot invata de la Cristos. Pentru o comunitatea a credintelor, pentru o koinonia a sufletelor, o familie a oamenilor, opentru o lume in care sa poata trai si sa caute fericirea atat Sfantul Parinte al nostru Papa, si atat Sef Rabinul emerit al Israelului, si atat imamul Said Rageah, si deasemenea Dalai Lama, rege si preot al martirizatului pamant al Tibetului, si familia lui Mohandas K. Gandhi, un crestin, evreu, musulman, budist, hindu e o persoana cu adevarat demna de respect, dar pana cand mainile noastre nu vor fauri sabiile regale care in loc sa taie, vindeca, vindecarea nu va veni, iar D-zeu va privi preaindurerat cu ochii lui in care maracinele insangerat arde si nu se mistuie la tragedia umanitatii care nu reuseste sa descopere umanitatea. Şi mai mult decât atât, e timpul ca popoarele Cărţii şi adoratorii lui D-zeu să se adne laolaltă, e timpul să nu mai stăm ca victime în mâinile apostaţilor lumii, să ne strângem, la un loc şi să ne ântrebăm unii pe alţii cum de îl cunoaştem pe Dumnezeu şi să închinăm împreună, să consacrăm tot pământul şi să sfinţim inimile oamenilor, credincioşi din toată lumea, uniţi-vă!
La şcoală tot acelaşi lucru. De învăţat nu prea învăţa, doar citea din răputeri cât putea din operele majore ale omenirii. De exemplu Divina Comedie o citise toată făcându-şi însemnări asupra fiecărui cânt şi descoperindu-şi latinitatea, pe care nu o va mai părăsi niciodată, identitate uitată de români de zeci de ani de război rece cu America, Vaticanul şi Roma Antică. Profa lui preferată era directoarea adjunctă, doamna Ciuceanu Viorica, profesoară de latină şi greacă veche, o profesoară minunată pe care o iubeau toţi copiii şi care ţinea la el, dar în rest cu câteva strălucitoare excepţii, şcoala era sub nivelul umanităţii, începând cu profesorii. După multe aşteptări şi rugăciuni, întinse pe durata a mai multor ani de când învăţase abecedarul sau poate chiar dinainte, după o noapte de viziuni, scrisese o piesă de teatru cehoviană, într-un act, cu un beţiv care, în camera lui care era încă pădurea moartă şi preschimbată în cărbune cu mii de ani în urmă, citea rugăciunea din adâncul mării din Biblie, certându-se cu D-zeu şi iubindu-l, scriind-o direct la maşina de scris Olivetti a lui taică-său şi ducând manuscrisul la Biblioteca Judeţeană lăsându-l acolo la o doamnă să-l predea unui scriitor, un prieten bun de-al lui taică-său. Doamna a predat manuscrisul dar în acelaşi timp a apărut „o piesă de teatru” - foarte apreciată care în acelaşi timp nu avea nici o substanţă dramatică - la revista Decebalului, al cărei autor era fata respectivei bibliotecare; a fost atât dee scârbit încâzt nu şi-a mai dus piesa la revistă, sufletul lui fusese xeroxat şi altcineva îşi pusese numele pe el, fără să-l plagieze totuşi, dar fata aia habar n-avea ce înseamnă o piesă de teatru. Bullying-ul şi hazing-ul şi distracţia continuară până când, cu câteva zile înainte de plecarea acasă în vacanţa de iarnă, de Crăciun, ca în cartea lui Dickens, până la urmă îl apucară toţi trei în joacă, după ce avură toţi trei un sfat secret vorbindu-şi la ureche pe unul din paturi, spunându-i că-l pun şi-l urcă pe cruce, unul din ei îl întrebară cum vrea să fie răstignit, iar Mihai spuse că vrea cu capul în jos. Era noapte iar Luna era iar coborâtă în curte, singură şi melancolică, aşteptându-l, în clichetul a trei cântece pe care nu a fost om să le-audă vreodată.
-Ţapa de azi îi doar o răstignire. Te facem martir. Mnha, mnha, te înţepenim pe o cruce satanistă, spuse Pavel ajuns într-o stare de beatitudine malefică.
Îi legară picioarele sus cu fularele de cuierul metalic fixat în perete, iar jos îi legară mâinile de cadrul matalic al câte unui pat, iar dupu un timp îl care îl contemplară rânjind îl întrebară amuzaţi:
-Cum îi? Cânele pe cruce, mai spuse unul din ei.
-E bine, am de aşteptat puţin, pe urmă orice problemă se rezolvă, răspunse Mihai stând răstignit cu capul în jos.
-Ho, ho, ho, ho, ho, râseră colegii, neputându-se abţine, Eminescu să ne judece! după care Anton îi spuse moldoveneşte, categoric:
-Ce, câne, se umflă orezu-n tine? O să stai aici toată noaptea!
Mai stătură puţin să-l privească, apoi stinseră lumina şi se culcară bătându-şi joc de băiat pe întuneric. Râseră până adormiră, dar lui Mihai altceva nu-i mai spuseră; doar Pavel îl întrebă din pat în bătaie de joc pe întuneric:
-Cum eşti?
Mihai răspunzându-i:
-Sunt un nebun pentru Christos. Tu ce eşti?
Pavel se simţea bine iar.
-„M-am pipăit şi pe mâinile mele am găsit urmele cuielor lui”, mai spuse, citându-l pe Radu Gyr, după cum Christos la prima răstignire, răstignirea lui, l-a citat pe Dumnezeu şi după cum cărturarii sub crucea aceea boschiană l-au citat pe regele David.
Pe când Zbocotit Mihai stătea cu capul în jos începu după un timp să-i curgă sânge pe gură şi pe ochi, până când camera se umplu până la tavanul înalt de sângele lui Mihai, prin care pluteau cei trei colegi din ani superiori Pavel, Anton şi Relu ca nişte salamandre în sfera unei bulboane de flăcări, înghiţindu-i în somn până dimineaţă tot sângele fără s-o ştie până se treziră dimineaţa iar în paturile lor de fier şi toată noaptea dostoievskiana fereastră înaltă a camerei lor străluci mut în univers ca Luna sfărşitului lumii. Trecu mult timp peste băiatul înţepenit în întuneric şi târziu când colegii ce cameră adormiseră spuse un şir de poezii puerile făcute pe loc asemeni unui jazist în cântecul de lebădă al unui potpuriu:
-Cânele cântă reggae. Văd că tot mai mult îl privesc pe Christos ca un om, doresc să spun că văd în Christos omul, ce nu făceam în copilărie, în anii ’80 şi începutul anilor ’90, şi cred că eu împreună cu întreaga omenire am intrat deja în a treia zi a istoriei Bisericii, mileniul Luca, în ce mă priveşte consider că anii de până în 2001 au fost mileniul Marcu, al boului, iar cel de dinainte a fost mileniul vameşului Matei, mileniul îngerului şi astfel creştinii primului mileniu căutau în mare măsură pietatea îngerească, iar mileniul în care m-am născut eu a fost un mileniu al slujirii, lucru vizibil în orice cult creştin, de la Martin Luther la Maica Tereza, Francisc din Asissi, Martin Luther King Jr., părintele Teofil Pârâian ori Richard Wurmbrand. Imbolul heraldic al boului din cartea Ezechiel simbolizează tocmai slujirea în viziunea oricărei bierici creştine şi chiar şi eu în acea perioadă încă de copil credeam în mare parte pentru ca Dumnezeu să mă servească şi să-mi împlinească dorinţele ca în filmul lui Andrei Tarkovsky, pe când acum sunt mai atent la sensibilitatea şi sentimentele lui Hristos, cred, mai mult ca la orice altceva. Şi probabil că mileniul care va începe peste o mie de ani, era Evangheliei apostolului Ioan, va fi mileniul vulturului, care am uitat ce simbolizează. Probabil că atunci oamenii vor pune din nou mâinile unii pe alţii şi vor face miracole. Existart. Nimănui deja nu-i place de mine. Sorrow. M-ai părăsit Sunt singur Mi-i boală Mi-i greu Încerc să fiu bun Dar văd că sunt rău Nu mai pot trăi Şi să mor n-am voie E-un coşmar că sunt om, E-un coşmar să fii o fiară crudă, gânditoare. Mi-e ciudă pe mine Mi-e ciudă pe oameni Văd cum moare clipa Şi eu nu mai trec. Mi-e ciudă pe mine Mi-e ciudă pe oameni Văd cum moare clipa Şi eu nu mai mor. Tencuială putrezită aici clipa a stat din coasta cea rănită şuvoi de sânge ne-ntinat. Mi-i clipa pustie Când Mă uit în Versuri scrise la lumina întunericului la linia orizontului acasă a camerei mele şi văd cum apune bezna matinal amurg văd soarele negru cum apune după un maldăr de cărţi îl observ trimiţându-şi ultimele raze negre în umbra mea explorând necunoscutul şi găsesc ruine, ziduri goale rămăşiţe ale unui vechi eu, care am fost/ şi din care a mai rămas doar râul Mă-nghite bezna Mă-nghite hăul. Dormiţi, dreveni.lor. Un banc de peşti Îmi sparge ochiul cu furie nebună cum ai sparge o nucă de cocos Le aud dinţii pe retină Intră în mine Le simt cozile fierbinţi cum mi se zbat prin creier făcându-mi ordine în gânduri.Dar n-am voie să intru Şi o ştiu prea bine Nu e loc acolo pentru Unul ce îi câine Nu e loc acolo pentru Unul ca mine. Obsesie prelungă, Obsesie cu lupi, Obsesie ceţoasă, În suflet mă rupi. Mi-l laşi pustiu Şi totuşi mi-l umpli; O, tu cel ce citeşti Sper să înţelegi. Oroarea ce-o am Faţă de ceva, Şi totuşi aş vrea Să fiu însumi aşa. Ascultă-mi Doamne psalmul de durere, Psalm în camera 3. De aici lumea mi se pare urâtă. Vreau să iubesc Să simt ce n-am mai simţit până acum Iubesc iubirea Iubesc prietenia Iubesc pasiunea. Nu urăsc nimic. Încep a iubi ura. De aici lumea mi se pare urâtă. Vreau să ştiu Să aflu Să cunosc. Cocleală veche pe aramă. Muşchi pe oasele lor, Cei ce au fost, Dar sunt osândiţi la viaţă veşnică. De aici lumea mi se pare urâtă. Câteodată urăsc viaţa. De ce?... uneori viaţa e frumoasă Dar nu acum.. Am impresia că doar poezia asta mă ţine în viaţă. Viaţa e urâtă. Viaţa e frumoasă Viaţa e urâtă Viaţa e frumoasă. Viaţa e moarte. De abia când voi muri mă voi naşte cu adevărat. Când voi fi ţărână, voi trăi. Voi părăsi temniţa cu Ziduri grele de oase, carne şi sânge. De aici lumea mi se pare urâtă. Dar va avea milă Cel De Sus şi de mine Nimeni nu poate fi osândit veşnic pe pamant. Triste ruine, Triste ogive. Triste suflete pierdute. Îţi mulţumesc pentru inelul de logodnă, Doamne, ce mi l-ai pus pe deget astă noapte, şi muri. Fii iertat, şi D-zeu să-ţi ajute, mai spuse. Aşa muri. Era cu mult înainte de răstignirea de la mănăstirea aceea şi nimeni nu ştia că se poate muri dintr-o astfel de joacă. Puţin după moartea lui Zbocotit, radioul porni singur auzindu-se în camera neagră de internat cântecul caraibian Man Down, printr-o conexiune temporală fiindcă atunci în frigurosul decembrie al anului 1996 cântecul încă nu fusese nici compus nici înregistrat nici difuzat vreodată la radio, tulburându-i pe colegii de cameră ai mortului din somn.
Pe când murea se gândea la lucrurile pe care le tot predicase plin de furie Pavel în timpul ce-l petrecură împreună, timp plin de distracţii sadice pentru Pavel şi de suferinţă prematură pentru el. Pavel spunea: realism, comunism, ateism, robotism, ca furnicile, dar el nu se putea să nu se gândească că albinele şi furnicile sunt făpturi comuniste, însă muşuroaiele de furnici şi stupurile, departe de a fi imperii totalitare destinate reeducării, sunt mănăstiri ale simplităţii, în care binecuvântate creaturi izvorâtoare de mir şi miere bolborosesc neîntrerupt rugăciunile vameşului în chiliile lor hexagonale pline ochi de neoplastică lumină lichidă, Dumnezeu nu poate fi văzut nu pentru că nu există, c pentru că e infinit. Pe când murea Zbocotit îşi amintea de viaţa lui care nici măcar nu începuse şi de fericirea care îl înşelase şi pe care nu o va mai găsi din nou, şi şi-o amintea pe fata aceea de la liceul pedagogic care se pusese cu el la masă în prima zi când fusese acolo, dar el nu se putuse băga în seamă pentru că era prea copleşit de condiţia lui de toate zilele şi de toate nopţile de omul-câine, adevăratul lui nume în lume, copil mic ce era chinuit de copiii mari. Şi-şi amintea scrisoarea către Diana pe care i-o modificaseră în aşa hal încât Diana, pe care o iubise de pe clasa a treia nu-i mai răspunse niciodată, iar el nu-i putuse explica nimic, nici în scris, nici altfel, atunci Pavel îl învinsese, atunci îl omorâse, îi omorâse sufletul, dar cel mai mult se gândea la partenonul de păduri care îl înconjoară când e acasă din toate părţile. Zbocotit era sfâşiat, era doar un câine răstignit precum câinele pe care îl răstignise Ceafa mai demult, el era Jannings, Ultimul dintre oameni, era ceva sub om, nici măcar nu era om şi merita toate, merita tot ce primise, toată răutatea pe care şi-o vărsaseră pe el colegii săi interni decebalişti.
Când colegii se treziră dimineaţa, văzură că Mihai a murit, era mort în lumina cinematografică de ora opt dimineaţa a ferestrei înalte; îl dezlegară şi îl dădură jos de pe cuier şi-l puseră pe patul lui, după care se grăbiră să nu întârzie la ore în liceul de vizavi de curte. Doar Pavel, viitorul medic, cel care pornise totul, spuse:
-Poate că e mai bine, probabil de-acum pentru toată lumea nu ar mai fi fost decât un dilău, de Dumnezeu va fi singurul cu ce până la urmă nu ar mai fi de acord. Eu zic să tragem pătura pe noi, fiecare.
Relu rămase în urmă cu sufletul rotindu-se într-o succesiune circulară de acorduri melancolice şi deznădăjduite, trist şi filozofic asemeni unui rocker doom, privind cadavrul lui Mihai şi gândinu-se la mama sa care murise cu câteva săptămâni în urmă. Rămase îndelung lângă pat privindu-l, gândit la mama lui moartă, după care îi puse mâna pe frunte şi îi spuse trist:
-Nu, mă, nu muri şi tu, mă, nu muri şi tu, spuse Relu trist punându-i mâna pe fruntea moartă, după care ieşi din cameră cu paşi blagieni şi trişti.
Când Anton, a cărui clasă era lângă a sa, îl văzu în pauză, viu iar, crezu că vede o fantomă, fiindcă adevărul era că în mod real, după toate criteriile ştiinţei, ale realismului lor, la ascurt timp după plecarea întârziată a lui Relu la şcoală Mihai înviase, în urma rugăciunii triste a lui Relu. Neştiind ce se întâmplase cu el, fugi la şcoală, ajungând la ora de latină, unde clasa studia epistola întâi din cartea a cincea a Tristelor lui Ovid, primul român, poem pe care Mihai cu ambiţia de a întoarce vremurile Erei Medii şi-l alese pe loc ca artă poetică, în locul celei a lui Horaţiu şi a oricui altcuiva ar putea veni nechemat în templul sufletesc a pământului lui înconjurat din toate părţile de partenonurile pădurii sub soarele de piatră şlefuit de şuvoiul de raze izvorând din el al trecerii timpului, umplând cosmosul de zvonuri, ziua, pentru a se opri noaptea şi a porni iarăşi dimineaţa, ca un gheizer din Islanda, ori ca un suflet, fiindcă abia acum înţelegea că tot ce era el, era doar pământul lui căpătând de undeva un suflet, respinsese toată viaţa noţiunea că ar fi făcut din carne, dar asta n-o va nega, va rămâne toată viaţa un om de pământ, iubea pământul, primăvara, vare, toamna şi iarna când e înmormântat ca Robert Scott în zăpadă, doar pământ ars de săruturile lui Dumnezeu în care într-un an va fi pus şi el, pentru a răsări apoi undeva o galaxie de urmaşi; şi pentru a învia apoi într-o zi, bineînţeles.
Când se întoarseră după ora trei după-masa toţi în cameră, şi colegii îşi mai reveniră, o luară de la început, pentru ani grei de zile şi de nopţi de internat şi de colegiu naţional, doar Relu îi deveni un prieten secret băiatului născut de o mamă şi cu statut de deţinut şi de câine, câne, cânele pentru întregii ani ai tinereţii sale indus morbide. Stătuse timp de doi ani în cameră cu ăla, creatura care îl chinuise non stop timp de doi ani, o caracatiţă neînduplecată şi monstruoasă, dar pe care inexplicabil o iubea, pe toţi trei, iubirea aceasta fiind veriga lipsă între om şi D-zeu, datorită căreia nu se răzbună niciodată şi părându-i rău pentru ce avea să facă în privinţa asta mai curând decât oricine şi-ar putea imagina Sabia lui Goliath în Mâna lui Christos Răzbunătorul. Mihai nu dorea să fie răzbunat dar ştia că din punctul de vedere al lui D-zeu nu se putea să nu fie răzbunat pentru suferinţa lui şi a familiei sale.
Când părintele plecă de la avvă uşurat ca etiopianul spre chilia sa, pe drum cântă în sine însuşi, o priceasnă pierdută care ar putea fi eronat reconstituită arheologic şi borgesian într-un virtual referat către Dumnezeu în lumea căruia dintotdeauna băiatul fusese la fel de bătrân ca pământul care i-a sprijinit fruntea îndurerată în fiecare zi. Aud rugăciunea Vameşului în gurile noastre tăcute, semn tainic ce nu poate să însemne decât că întregul Pământ e o tragedie prin care de mii de ani ni se cere să răzbim, dramă ascunsă ca miezul în nucă şi ca statirul de argint sau de aur în peştele Sfântului Petru în fiecare om. Trebuie să fim oameni, spune românul, dar degeaba încercăm, iar cerul a fost făcut pentru oamenii chinuiţi, ale căror zâmbete i-au durut o întreagă biografie aşteptând răsăriturile cu durerea-n suflet, a iubi este a sângera, ca gigantica viţă de vie care suntem, răspândită în bostănăria întregului pământ, o viaţă, generaţie după generaţie, până se va umple potirul de lumină de icoană topită încrustat cu lacrimi cu vinul nou al lui Christos, al tâlharilor ca mine şi al sfinţilor ca oricine ştie secretul şi al tuturor binecuvântaţi ucenici din mâna blakeiană a lui D-zeu, cel care-i spune tăcut fiecăruia din vecii vecilor ca în cântecul ale cărui cuvinte nu le înţelegea nimeni, asemeni cuvintelor evangheliei, intonat mereu de cel mai mic dintre gemeni pe coridoarele internatului: „Speedy Gonzales, why don’t you come home? ”; care, în vieţile noastre care nu au un capăt cunoscut, ca universul, ca un sihastru ori un Bau Radley care s-a ascuns o viaţă doar ca să facă bine, atunci va fi văzut pentru prima dată, cum obişnuia să spună adesea colega lui de bancă, o fată de la ţară, care ştia germană cum ştia el să mănânce chiftele: -Absolut. Vorbind ca oricine dintre noi cei ce nu putem intelege ce s-a intamplat. Cat despre mine, desi nici eu nu inteleg, am stiut de atunci ca trebuie sa sufar pentru ca toti suferim, pentru ca trebuie sa fiu piatra de suflet in zidul Bisericii, in trupul torturat al Domnului, cu privirea sublima si incununata cu toti maracinii lumii. Datorita intelepciunii sale Dumnezeu nu m-a scapat din durere si a vrut sa sufar si daca a vrut sa sufar atata timp e posibil ca astfel sa fie si in viitor; ce se schimba e ca stiu abia acum dupa treizeci de ani la ce sa ma astept; in cer va fi altceva, dar pe pamant Dumnezeu a ales sa ma faca, sau sa ma lase, sa sufar, sa ma expuna dintotdeauna in partea de nord a copacului, sa lase din copilarie lumea sa-si verse asupra mea toata ura, dispretul si ocara, sa ma mir pana nu demult de ura din partea lumii, sa ma treaca in viata prin traume de ani de zile, sa ma faca sa traiesc in trauma toata viata, sa ma hraneasca cu necazuri, sa ma imbolnaveasca, sa fiu chinuit ca apostolul Petru o viata pe pamant; asta mi-a fost dat si nu am inteles niciodata de ce fiindca suferinta e secretul cel mai mare al lui Dumnezeu, in ce ne priveste pe oameni, cel putin; diferenta e ca eu sa primesc ce Dumnezeu imi da, mie copilului lui coborat pentru totdeauna in cenusa cu ultima mea rugaciune inaine de moarte: ajuta-mi sa pot primi toata durerea pe care ai ales sa mi-o daruiesti, Doamne, si da-mi puterea s-o pot indura, ca sa nu fiu omorat de durere. In sfarsit, primesc sa sufar pentru tine, Hristosule. Iar miracolul e ca Dumnezeu sa transmute toata ura varsata de lume si demonii ei asupra mea, in iubire, acest neinteles, aurul universului din sufletul uman. Totul pentru Domnul cum spunea marele si palmuitul episcop Iuliu Hossu la Sighet. Abia acum Doamne sunt pregatit sa mor. De la Dumnezeu vin toate, iar ce vine de la Dumnezeu trebuie primit. Si acum stiu ca asa trebuie sa fie pentru ca pelerinul nu trebuie sa fie izolat de suferinta poporului sau stralucind ca niste pietricele aruncate de o mana sacra pe cer, in care toti martirii nostri stralucesc precum margeanul adus de valuri de ani lumina intre noi, pietricelele spalate de ape. Si asa te iubesc pe tine mai mult, Doamne, care dintotdeauna ai suferit impreuna cu mine, decat pe oamenii care provoaca suferinta si desi ma face sa sufar, cred ca Dumnezeu e iubire. Purgatoriul e real si e chiar pamantul si ce se poate intelege la nivel macro e ca e o greseala sa lasi ca filozofia sa inlocuiasca pietatea, astfel mileniul care a trecut a fost un mileniu gresit, iar in minte am piatra pretioasa a unui varf de sageata care va ucide acest mileniu al erorii, in lumea unde pamantul o deprima pana si pe Sfanta Tereza de Calcutta si cerul ploua smirna in cenusa privirii noastre, dar pe pamant, asuprirea înnebuneşte pe cel înţelept, cum spune Eclesiastul, am stiut toate, dar nu am fost pregatit ca atati ceilalti si nu am putut sa duc cand mi-a venit randul, atat si nimic altceva a fost intregul meu esec inaintea lui Hristos si a ingerilor, aveti grija voi care traiti pe pamant. Cât despre Zbocotitu, Pavel era vrajmaşul lui cum scrie în cartea de rugăciuni, dar Mihai nu simţea decât iertare rugându-se pentru el, dorindu-şi ca Pavel să ajungă în cer pentru ca acolo să-I mărturisească Mamei lui pentru întreaga eternitate cum i-a abuzat băiatul până l-a distrus, rugându-l pe D-zeu: da, Doamne, sunt un câine, dar fă să fiu unul din câinii pe care îi iubeşti.

4
Hristos e cel mai tare


Ce poate fi spus, faptul ca nu traim decat o data dovedeste ca exista destin. Pentru un cărăbuş numit Mihai venise ziua cea mare să meargă la liceu şi cu cele mai mari speranţe părinţii şi fratele mai mare l-au trimis în municipiu unde era cea mai bună şcoală din judeţ unde, după ce i s-a arătat liceul şi directorul i-a promis marea cu sarea, a fost încartiruit în internat. Acolo s-a împrietenit cu un şoricel galben din republica Moldova, părand prietenos si cool, care i-a spus că, dacă vrea, poate să-i cumpere pedagogului, o cămilă însetată, care, totuşi, nu avea nevoie deloc de apă, o sticlă de vodcă românească, iar acesta îl va muta din camera 2, unde stătea cu proştii, cum îi numeau cei din camera 3, în camera 3 cu oamenii superiori, cum se numeau singuri. La scurt timp, după ce a fost mutat acolo, a văzut că, în 3, împărţea camera cu un păianjen mare şi extrem de înţelept, sau mândru, nu ştia exact, cu un şarpe cu aripi de corb şi văzu cum, în scurt timp, şoricelul crescu, devenind un şobolan uriaş. Viaţa a devenit îngrozitoare pentru beetle, cum a aflat că se numeşte el în limba engleză, la şcoală. Păianjenul îl îngropas în aceleaşi şi aceleaşi urzeli de pânză, în fiecare zi, îl strânse chiar cu labele de gât, se izbea în el ziua, când învăţa în pat şi noaptea, când dormea şi îşi arăta mandibulele atotputernice toată ziua, primul lucru de când se trezea dimineaţa până noaptea, ultimul lucru când adormea, ca în cântecul Until It Sleeps. Şarpele se exterioriza mai rar, dându-le sfaturi din inima lui întunecată păianjenului şi şobolanului. Şobolanul îşi încreţea râtul în faţa lui şi îi ocupa locul pe care şi-l pregătise la duş, întrebându-l zâmbind dacă comentează. Nu comenta pentru că, atunci când a comentat, l-a lovit cu laba lui mare în umăr. Cărăbuşul era terorizat acolo, ca răţuşca cea urâtă în poveste. La şcoală, atât păianjenul şi şarpele înaripat, cât şi şobolanul, erau elevi model şi de nădejde şi buni camarazi în clasele lor mai mari, în vreme ce bitlâsu nu mai putea să înveţe, nici să doarmă, nici să trăiască. Deasemenea păianjenul îi spunea că, dacă se va sinucide, va scăpa de pe culmile disperării pe care îl va aduce el, păianjenul, pe cărăbuş. Se simţea ca un rob evreu, iar păianjenul se simţea probabil ca un Dumnezeu. Viaţa lui Mihai devenise, timp de doi ani scolari si pentru ani de zile, un potop de lacrimi fără speranţă şi fără răspuns, pentru că el credea că şi ei, ca toti oamenii, totuşi sunt buni la inimă şi aştepta să devina buni şi să nu îl mai batjocorească şi chinuiască, viaţa lui devenise un coşmar pe care nimeni nu-l poate explica, poate doar D-zeu, un lucru îngrozitor care l-a distrus în întregime, pentru totdeauna, fără să-l mai poată cineva repara cu adevărat, poate doar D-zeu dacă îi este milă de acest cărăbuş chinuit, cu aripile rupte, numit Mihai, acest bitlâs nenorocit.
M-au tinut in stres continuu doi ani de zile in internatul fantoma al unui liceu meschin intr-un oras anonim, ca in Kafka, iar ceea ce numim viata este de fapt o multitudine de mici rastigniri reflectand la toate nivelurile omenesti Marea Rastignire ca intr-un tablou medieval de Hieronymus Bosch. D-zeu imi vorbeste si tot ce pot sa spun e: Miau. Mult timp am auzit fara sa stiu ce aud, abia acum distingand urletul lumii. La radacina tuturor necazurilor si relelor fiecarei zile, sta adanca suferinta a omenirii, rautatea oamenilor exprima suferinta lor careia nu-i pot gasi vindecare. Si lumea aceasta este inchisoarea din care nu putem pleca pur si simplu, groapa in care stam laolalta cu fiarele. Dar pe de alta parte si sublimul tot din suferinta izvoraste. Stiu, cartile adevarate se scriu incet. Sper ca dupa ce Pamantul se va roti cel putin odata in jurul Stelei, la capatul acestui timp de reflectie sa ajung la cateva notiuni de baza in tema acestui ultim capitol si anume fostul meu coleg de camera, Pavel. Scriind aceste randuri nu intentionez sa devin eu insumi un bully, ci doar incerc sa inteleg ce s-a intamplat in acei doi ani petrecuti in internatele Colegiului National Decebal din municipiul Deva din judetul Hunedoara din Transilvania din Romania din Europa din planeta Pamant din Calea Lactee, si la comprehensiunea aceasta incerc sa ajung intuitiv, filosofic, creativ, ca un umanist ce sunt, iar ca dovada e faptul ca Pavel nu e numele adevarat al lui, personajul secundar al acestei povestiri, perpetratorul celor relatate mai mult sau mai putin simbolic in povestea aceasta. Ceafa Ovidiu Pavel era un om fara suflet, la propriu, era dintre aceia pe care Dumnezeu, cand a trait pe pamant, ii numea „morti”. Ceaf e un regionalism ce inseamna sperietoare, din acelea ce se pun in camp sa alunge pasarile si astfel si era, doar exterioritate, doar schitarea de fiinta umana in absenta inconstient nietzscheana a oricarei esente de umanitate. Ce mi se reprosa mie in acei ani era faptul ca eram un copil umanist un carabus aerian ce trebuia strivit in aceasta lume, o fiinta inferioara lor, a realistilor, fiinte umane superioare, iar acum totul imi pare un episod urat ruandez, iar acum contrar tuturor spalarilor de creier prin care am trecut nu pot sa ma gandesc decat ca Tagore este fratele lui Einstein, dar in 1996 in camera trei lucrul acesta nu-l stia nimeni, aproape nici macar profesorii de chimie, matematica, si fizica, iar eu aveam curajul doar sa-l nadajduiesc ca pe Messiah. Pavel era ambitios si sa stie ca traieste cu adevarat, in plus voia sa fie un dumnezeu, voia sa fie ca Dumnezeu, voia sa fie Dumnezeu, frumos, nemuritor si puternic, atat de puternic, si singura metoda prin care a inteles sa-si satisfaca aceste idealuri a fost sa tortureze un coleg mai mic cat timp i-a fost data atotputernicia aceasta si pana la moartea victimei daca e posibil, viata lui Pavel era o viata de paianjen, iar eu eram un biet pui de gaza in mainile lui si ale lui D-zeu, sufletul lui Pavel era un suflet de paianjen, posibil ca el sa fie personajul cartarescian al carui creier era un paianjen urias, spun asta pentru ca adevaraul e ca m-a devorat si mi-a mancat sufletul timp de doi ani de zile, s-a purtat ca un paianjen fata de mine, dar te rog ai mila mine cel nenorocit si de Pavel cel care doar tu stii cum e si de Pamantul asta oriunde la fel de deznadajduit si de rau, cu feluri diferite de oameni cu mintea usoara si inima grea si reveleaza-te in noi, umple-ne ochii de icoane si construieste vitralii in ferestrele sparte de vant ale sufletelor noastre, alina-ne si ingreuneaza-ne mintile cu firul cu plumb si stiu ca daca ai cobori iar intre noi, noi te-am omori iar cumva fiindca doar asta suntem in stare sa facem si doar asta am sti. Reveleazani-te, incet, smerit, viu, ca Pamantul in univers, fa ca literele Evangheliei sa arda in ochii nostri si sa nu-i mistuie, fa, Christoase, sa te caut si sa nu ma opresc dupa ce incep, fa sa te gasesc si sa nu ma opresc dupa ce te gasesc, spune-mi ce vrei sa-ti dau si ca din mine va muri si ce va deveni viu. Vad ca in mainile mele am o cruce mare si grea al carei scop nu il stiu, credinciosul e o biserica antica atat de intunecoasa pe cat e de luminoasa, iar eu sunt Pamantul, intregul acest necajit Pamant, spusesem.
Da, Yhwh, tu eşti bun, doar răzvrătirea mea mi-a adus toate astea, pentru că în lume cel mai mare rău e absenţa conştiinţei, iar cea mai mare tragedie e primirea ei, o tragedie medievală totuşi în care tâlharul deşi bătut în cuie până la urmă ajunge în rai. O nemultumire a Mamei, a lui Iov si a mea era ca parca eram numai mustrati de D-zeu in vreme ce oamenii din jurul nostru ne batjocoreau si isi mancau painea linistiti. Singura alinare in toate acestea e ca a vrut sa ne dea cerul pentru care se merita sa porti orice cruce fie si o viata cum a hotarat D-zeu pentru mine. Acum sufletul mi-e un diamant frânt şi înlăcrimat, acum sufletul mi-e un cristal de sare. Un adevăr e că un tânăr când merge în lume se întoarce înapoi zgâriat ca un căţel. Da, un lucru pe care nu l-am spus încă nimănui a fost că nu am fost om totdeauna. De fapt am fost om din totdeauna dar nu am fost om întotdeauna. La paişpe ani am mers la un internat şcolar şi cum am intrat în camera din internat, camera 3 un loc unde a început pentru băiatul de 14 ani care eram o tortură psihologică de 2 ani – a şaptea parte din întreaga mea viaţă de atunci -, tortură a cărei cauză era aceea că eram slab şi pentru că sufeream, de parcă suferinţa ar putea fi un fel de vinovăţie, cameră unde erau alţi colegi mai mari decât mine, doi cu două clase şi unul cu o clasă dar foarte malac, ceva sau cineva m-a preschimbat în câine; timp de doi ani or făcut armată cu mine de parcă nu există D-zeu. Iar motivul pentru toată povestea era acela că ei erau răţoi frumoşi de la profilul real, de ştiinţe, al liceului în vreme ce eu eram o răţuşcă urâtă de la profilul uman, de literatură, eram un copil torturat de alţi copii. De-asta nu dau doi bani pe chimie, fizică, informatică, matematică şi zoologie. Ştiinţa singură nu-l poate face pe om mai bun. Cât despre mine am fost câine timp de doi ani acolo în Deva, asemeni lui Davy Copperfield, aveam nume de câine, chip de câine, privire de câine, răbdare de câine, lacrimi de câine şi asemeni lui Io cea chinuită de Junona, doar sufletul din mine era de om dar sufletul e nevăzut aşa că nu putea şti nimeni, am fost câine timp de doi ani acolo când unul din băieţi, cel mai rău, mi-a spus să mă sinucid ca astfel să scap de el, am fost câinele lor în vremuri în care nimeni nu-mi ştia suferinţa iar cei ce ştiau nu le păsa ba chiar le provoca plăcere ca într-o tragedie grecească privită de idioţi fericiţi; aşa a fost atunci; după aceea, când constelaţia camerei 3 a fost ruptă de timp ori poate de Dumnezeu, am redevenit iarăşi om, dar nu am mai redevenit niciodată acelaşi, nu am mai putut, în lumea asta plină de oameni nu am mai putut, până la urmă am devenit punkist, un punkist fără câine, după tot ce se întâmplase îmi plăcea să zic că-mi eram propriul meu câine. O explicaţie ar putea fi aceea oamenii, mai ales comuniştii, vor să facă fericirea acum pe pământ, în timp ce credincioşii aşteaptă ca binele să vină în lumea viitoare la care parcă nu se mai gândeşte nimeni. Ironia şi tragedia este cum comuniştii şi oamenii în general îşi fabrică propriile lor nefericiri, în vreme ce credincioşii cu ochii picurând mir şi cu sufletul însângerat sunt fericiţi. Cât despre vremea aceea, timp de doi ani am fost ca un cărăbuş în mâinile colegilor mei de cameră căutând cu naivitate bine în ei, spunându-mi că nu pot fi aşa de răi, iar la capătul acelor doi ani, la vârsta de 16 ani eram un om distrus. Mai ales unul din băieţi, cel care a început totul şi l-a susţinut timp de doi ani până când a plecat la facultate la Timişoara şi nu ne-am mai întâlnit niciodată, cred că s-a crezut ca un dumnezeu pentru mine, un Popescu dumnezeu, de altfel şi semăna cu Strelnikov şi nu mai îmi amintesc decât cuvintele pline de adevăr ale omului aceluia repetate ca într-un coşmar la nesfârşit precum cuvintele altui Căpitan Flint. Vis 2. Am visat că am mers în baia de la bloc în faţa oglinzii, unde era becul aprins. Trebuia să termin un poem pe oglindă care era scris mai mult de jumătate. A scris câteva versuri iar în ultimul vers am scris cuvântul „Doamne” care în vis mi s-a părut atât de puţin poetic şi nu mai ştiam cum să continui. Nu ştiu de ce mi-am amintit de cartea „Zen And The Art Of Motorcycle Maintenance” pe care nu am citit-o niciodată. Versul final a fost: „Doamne este atât de întuneric.” Mă priveam în oglinda întunecată şi am scris acest vers, cum este scris acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar rămân aceste trei.
Nu imi inteleg viata, simt ca as avea nevoie de un duhovnic si doar pentru a incerca macar sa inteleg ceva, ori poate nu de un duhovnic, poate de altceva, dar oricum simt ca nu pot sa inteleg nimic si nu voi intelege vreodata, desi traieste omul nu poate intelege viata, dar în legătură cu suferinţa aceasta a mea de copil care m-a copleşit şi distrus sufleteşte văd că până în ziua de azi la aproape douăzeci de ani după, tot timpul am judecat lucrurile într-un mod simplist. Văd acum că suferinţa aceea era un fel de consacrare creştină. Acum foarte des am vise asemeni unor parabole. D-zeu m-a învăţat mai multe în acea meschină cameră 3 decât toţi profesorii din tot liceul, m-a învăţat suferinţa, care nu e un lucru de respins, nu trebuie să mai fiu trist pentru că sunt lângă Dumnezeu, rănile mele sunt una cu rănile lui, iar sângele meu se amestecă încet cu al lui în potirul cu pâine şi vin al eternităţii.
Dar pe de altă parte poate că înţeleg şi cred acum că motivul pentru care credeam că nu pot să înţeleg a fost simplul fapt ca încă de atunci din anii aceia eram un copil îndobitocit de suferinţă. Îmi amintesc cum în anii aceia şi după mergeam pe străzile interminabile prin Deva neputând decât să-mi repet mie însumi ce câne şi ce fiinţă subumană eram şi îmi amintesc anii postraumatici în care nu mai puteam să mă împrietenesc cu tineri mai mari decât mine ori pur şi simplu să mă apropii de oameni în general. A fost ceva foarte dur şi totul datorită celui pe care în povestirea mea l-am numit Pavel. Dar motivul lui D-zeu a fost acela că având în vedere că l-am refuzat când mă chema, a decis să mă cheme în suferinţă, iar pe mama mea deasemenea; singurul motiv pentru care mama s-a întors la Dumnezeu a fost acela că m-a văzut pe mine în suferinţă, daca D-zeu iar fi dat ei un necaz sau o boală oricât de grea, pentru ea nu s-ar fi întors niciodată, doar pentru mine, şi pentru asta pentru că D-zeu voieşte ca eu cu mama să fim creştini în lume şi în cer, m-a lovit cu urgia lui. Dacă de acum încolo voi fi creştin cred că D-zeu va fi mulţumit şi nu va mai considera necesar să mă bată, iar dacă o va face voi fi ca Iov, va fi o binecuvântare, o dovadă că Hristos însângeratul este cu mine. Ce e păcat e că am lăsat atunci în urma necazului loc fricii şi mâniei, care sunt cărarea către întuneric cum spunea Yoda. Un alt lucru ce s-a intamplat in acei ani a fost ca ajuns la rascrucea drumurilor vietii savante si drumul artei am ales arta, pentru ca educatia mi se prezenta datorita celor trei colegi de camera de la internatul Colegiului National Decebal ca un infern kafkian iar poezia ma alina in necazurile mele aproape ca pe David iar Bacovia acel muzical luzăr mi-a fost primul maestru, asa am ajuns artist, am fost un caine chinuit pe cand am devenit poet dand drumul porumbelului sa caute o ramura de maslin si dupa zeci de ani inca il astept.
În încheiere ce pot să spun că am învăţat în timp din tragedia adolescenţei şi vieţii mele e că rău nu e un adolescent visător ca un eloi, nu, rai sunt cei ce ranesc. Dar si cei rai nu trebuie in nici un caz detestati ci iubiti si iertati, toate acestea pentru ca daca este adevarat ca D-zeu ne-a facut e tot atat de adevarat ca ne-a facut ca sa avem mila unii de altii. Si mai presus de orice de pe vremea lui Isus Christos iubirea e inima care iubeste sabia ce o sfasie. Privind lucrurile din alta perspectiva cred ca cel mai mare impact pe care l-a avut bullyingul de doi ani al lui Pavel asupra mea a fost incepand de la acea varsta inca cruda de copil un sentiment de instrainare de D-zeu si de oameni, un lucru cu urmari incalculabile care m-a mutilat si m-a format intr-un mod gresit dupa dorintele arbitrare ale celor trei liceeni care ma torturau, interni cu care petreceam incomparabil mai mult timp decat cu propria mea familie, de parca am fost educat prin tortura. Imi amintesc cum in acei ani visul meu era sa am undeva o camera a mea unde sa nu ma mai batjocoreasca si chinuiasca nimeni, o chilie monahala ar fi fost un paradis. Iar acei doi ani interminabili de iad care i-am trait ma ajuta sa inteleg cum va fi eternitatea de iad pentru cei ce vor ajunge acolo. Totul ca si cum ar fi mancat in ascuns pe cel nenorocit.
Dar D-zeu a avut probabil motivele lui. Cred ca daca nu as fi trecut prin asta si inca pana in punctul in care sa-mi demoleze tot sufletul as fi ajuns posibil un intelectual ca Oscar Wilde ori un artist ca Bjork - in urma unui abuz ingrozitor prin care am trecut in copilarie, de fapt tot ce imi doresc e o femeie, cea mai frumoasa floare de pe pamant, iar ca scriitor - ce nu stiu sigur daca as mai fi ajuns -, in mod sigur nu as fi gasit suferinta si adevarurile poetice care imi hranesc sufletul dupa cum o constelatie de izvoare hraneste hatisurile unui munte si tragic D-zeu ar fi fost pentru mine un necunoscut. Incercand sa ma distruga, Pavel m-a salvat, demoland si stricand ce nu a stiut, nestiind ce face. Si stiu acum ca mistic lumea e demonul dupa cum biserica e Hristos, iar lumea e burdusita de lei nevazuti si crunti care cauta sa faca macel din noi. Iar Ceafa, ca viitor medic voind sa se dedice salvarii oamenilor si-a spus ca ce-ar fi sa distruga un om pentru a cunoaste omul mai bine, ca-n Dostoievski si ca-n Mengele.
Sunt un miracol. Faptul ca nu am murit si inca traiesc in Narnia aceasta plina de oameni si demoni atat de asemanatori intre ei incat adesea nu-i poti deosebi, este de zeci de ani un miracol, viata mea nu poate fi explicata prin concepte omenesti. Totul doar pentru ca Dumnezeu e curat intr-atat incat nu-l poti privi doar de-asta nu il putem vedea. Citesc acum autobiografia lui Mohandas K. Gandhi si cartea "The Kingdom of God is Within You" si pot sa spun ca tragedia vietii mele, inca neincheiata, este aceea ca la varsta de paisprezece ani desi am raspuns urii inexplicabile cu iubire logica nu am avut puterea sa rezist acelei uri, ura colegilor mei m-a frant, mi-a frant sufletul si chiar si acum dupa aproape douazeci de ani suport consecintele urii lor gratuite. Iar toata aceasta ura la care am fost expus ma facea sa ma gandesc daca Dumnezeu este bun lasandu-ma sa sufar in mainile lor si nesalvandu-ma si neascultandu-mi rugaciunile spuse cu durere, iar pe ei ii facea sa-mi spuna sa vad ca nu e nici un Dumnezeu in lume fiindca nu ma salveaza nimeni din mainile lor. Va spun sincer ca imi doresc sa mor si imi doresc acest lucru de aproape douazeci de ani de durere. Suferinta nu s-a incheiat in 98 cand colegii mei au plecat la facultati, - la medicina, informatica (in 99) si istorie -, dupa aceea am ramas un om cu traume. O mare lupta s-a dat pentru sufletul meu de la o varsta cruda de parca si eu as fi ca muntele rupt Paramount. Si pentru mine de ani de zile a devenit un adevar ca singurul lucru datorita caruia mai traiesc e literal mila lui Dumnezeu si stiu ca de la el nu ma pot astepta decat la doua lucruri, ori judecata, ori har. Iar acum dispretul unui oras intreg cade peste mine, nu doar colegii aceia in anii 90 ci acum zeci de oameni oricat de straini care ma batjocoresc aici in orasul meu. Sunt de zeci de ani o victima. Iar ce fac oamenii e sa-ti caute un defect oricare ar fi ori si sa inventeze unul - mai demult imi reprosau ca am pantaloni hippie, iar cand il gasesc se straduiesc din toata inima lor sa-ti manance sufletul. Nimic altceva nu conteaza doar ce ultimul dintre oameni esti tu care trebuie sa mori probabil. Iar tragedia mea e ca doar dupa ce am devenit miel am vazut ca hateganii mei sunt lupi. Dar adevarul e ca in ochii omului si ai lui D-zeu rautatea nu merita atentie, de asta cei rai sunt lasati in pace, si de asta sufletele celor drepti sunt strapunse si rastignite si puse in fiecare zi timp de o viata pe stalpul infamiei pentru ca doar bunatatea merita atentie. In plus rautatea proverbiala a lumii exprima doar faptul ca lumea nu are nici o speranta, nu exista nimic pe pamant mai disperat ca cei ce se numesc lume, iar lupta intre crestin si lume, intre mine si lume exprima doar faptul ca lumea e disperata fara speranta si vazand ca eu am o speranta, vrea sa ma faca si pe mine fara speranta asemenea ei. Datorita lui Christos pe care deasemenea lumea l-a urat, batjocorit, dispretuit si omorat lumea e cea care nu are nici o speranta nimeni nu poate intelege cat, lumea care l-a batjocorit pe Ieremia, pe David, pe toti profetii si pe toti crestinii.
Trebuie sa ma cunosc pe mine insumi. Nu mi-e frica de moarte oricat de violenta, nu mie frica de batai si violenta, pot sa infrunt un oras intreg si intreaga lume cand stiu ca am ascendenta morala, insa sunt vulnerabil la violenta psihologica, la acuzatii ce pot parea intemeiate si la respingerea din propria mea familie nefericita. Deasemenea un mare neajuns si o sursa continua de dezamagire si zbucium e faptul ca obisnuiesc sa-i privesc pe toti oamenii ca fiind mai presus de mine insumi, omul obisnuit si simplu care sunt, asta cere Hristos si o fac foarte usor, dar totodata e o mare suferinta.
Important pentru mine acum cand piesa e gata si oblonul tras e sa reusesc sa las totul in urma. M-au chinuit si vor fi pedepsiti de cei sfinti si deja sunt pedepsiti de altfel. Iar cel mai mare canon care li-l pot da eu e sa-i uit pur si simplu. Ce a fost nu mai conteaza, conteaza doar ce va fi. Sa-mi uit vrajmasii care m-au urat si sa-mi amintesc de D-zeu care m-a iubit. Daca vreau sa fiu ca Iov sufar ca Iov fiindca doar dupa suferinta sufletul devine drept, iar invatatura acestei vieti este ca pietatea ce nu vrea sa fie un tadik va fi un martir, ca Martin Luther, iar motivul lui D-zeu in cartea Iov a fost ca a vrut sa faca din Iov un lamed-vuvnik si de asta l-a facut pe acuzator sa-si inchipuie ca face un pariu cu D-zeu si de asta l-a lasat D-zeu pe Iov sa chinuie atat. Si adevarul ca in toate suferintele mele sunt deja in cer, cum este scris, trebuie doar sa mor ca sa urc acolo calcand de pe un psalm pe altul intr-o cantare a treptelor acoperite de ingeri care se deschid in fata pasilor celor necajiti, asta e tot ce conteaza, sunt un ierusalimitean. Restul iti voi povesti in cer. Iar ce conteaza cel mai mult e ca si ei sunt iubiti, asa cum sunt, ca mine si ca orice alt nenorocit de pe acest Pamant.
Atunci m-am lasat chinuit si am acceptat durerea pe csre mi-o provocau pentru ca stiam ca totul vine de la D-zeu. atunci la 14 ani imi spuneam simtindu-ma vinovat mergand pe coridorul internatului decebalist:
-Eu trebuie sa sufar.
Inainte sa fie colegii, sa zicem lumea, vinovata fata de mine eram eu vinovat fata de D-zeu si pentru asta nu aveam de ce sa comentez nu pentru brandul basarabeanului. Era ceva, ca intotdeauna, intre D-zeu si mine, daca el nu ma salva si el imi lasa colegii de camera sa ma chinuie ani de zile nici eu nici nimeni altcineva nu mai avea nimic de zis. Un alt lucru a fost acela ca pentru ca ei ma urau am inceput si eu sa ma urasc si nu mi-a mai pasat ce se intampla cu mine, m-am apucat de baut doar ca sa-mi uit conditia de caine cane canele, rock ca sa-mi gasesc un spatiu sufletesc avand in vedere ca toata viata mea de studiu si familiala fusese facuta tandari, razvratindu-ma pentru o perioada si indepartandu-ma de D-zeul de care ma simteam tradat si care simteam ca ma dezamagise si am gresit si am fost pedepsit iar de D-zeu cu pedepse grele ce tin pana in ziua de azi. Si pana azi amintindu-mi acei ani de liceu nu pot sa nu gandesc ca acei colegi ai mei aveau in inimile lor ceva monstruos, raul care ii anima ca pe niste marionete si ca viata cum o cunoastem contine ceva monstruos de aceea cartile lui Tolkien si nu ale realismului secolului XIX sunt cele care oglindesc putin din adevaratul chip al vietii cum o vom vedea dupa moarte.
Fata de camera 3 vina mea a fost aceea ca citeam carti, incercam sa scriu poezii, ca eram mai slab si mai mic si ca spre deosebire de ei credeam in D-zeu.Ce pot sa spun acum dupa aproape douazeci de ani e ca da, a fost bullying, au fost rani si suferinta inimaginabile, dar acum ar fi timpul sa ma maturizez si sa las totul in urma. Doar n-o sa citesc David Copperfield toata viata si in ce ma priveste nu mai sunt decebalist dinainte de anul 2000 cand am terminat liceul. Dar si maturizatul nu se petrece asa de la sine, dupa tot ce a fost trebuie ca alt munte de greutati sa-mi treaca prin urechea de ac a inimii. Iar un prim pas spre aceasta maturizare ar fi sa pun punct acestei povesti pentru ca suferinta te poate distruge dar nu poate fi inteleasa, asa ca omule credincios ca un caine bucura-te si fii voios in lacrimile tale fiindca de mult timp a gasit D-zeu bucurie in suferinta ta, dupa cum gasesti tu in a lui, pentru ca suferinta e cea care-i uneste pe Dummnezei si oameni cum se unesc petalele sufletelor noastre cand ne imbratisam precum hipiotii, anarhistii si pelerinii Caii abandonandu-ne sufletele in har dupa cum Dumnezeu s-a abandonat pe el in mainile noastre datorita iubirii aceasta pacoste de care nu poti scapa, asta e motivul pentru care ii iubesc pe cei ce-mi fac rau, sunt un monoteist; imi las trauma si colegii rai de camera in urma, le dau drumul, pentru a nu-i mai intalni decat in eternitate, fiindca raul este rau pentru ca uraste binele, binele este bine pentru ca iubeste si nu poate uri. Iar acum pentru ca l-am gasit pe cel ce m-a gasit o sa infiintez si o organizatie: Dilai pentru Hristos: ) a celor ce palmuiti iar si iar in lume si-au pierdut mintile si pamantul acesta in urma suferintei, primindu-si inima totusi si speranta de a fi primiti in cer pentru ca inainte de a fi primiti de Hristos trebuie noi sa primim pe Hristosul, Hristos e cel mai tare iar viata incepe doar cand a luat sfarsit.

TATA: *****
Ai foarte multe greș4li de punctuație și ortografie, care fac textul de necitit. Plus diacriticele românești pe care nu le folosești... Păcat că nu mai depășești etapa aceasta cu camera #. Bați pasul pe loc, în mod jalnic... Treci la altceva. Asta e deja plictisitoare... Succes! *****

Capitolul 13
ULTRAOAMENI

Felix Rian-Constantinescu

2016

Motto:
Tatălui meu.

„Raul Constantinescu6 iunie 2016 la 19: 32 UTC+03
CONVORBIRI LITERARE, nr. 4, aprilie, 2016, pag. 83 Raul CONSTANTINESCU MONDO FIASCO Peste-nşelătoare liniști vârf de aisberg imperial în pândă Ciocniri aleatoare puncte imbolduri frânte linii Brauniene smuciri în haosul ce lumi înghite Sed non satiata entropia bulimii ancestrale Triunghiul bermudei gaura neagră Volume aplatizate în plan Plane înfășurate în linii Linii înfășurate în puncte Puncte sorbite de orbul punct zero Cronofag răsucind tentacule-n delir continuu Împresoară inimi sori ochi cuvinte flori Smog vâscos indivizi gelatină saprofite micelii Imunde orbenii amprente cerului caduc trucat Nici zbor, nici zări, doar hâde orgolii la mascarada fundăturilor Omphalos de duzină pe tobogan Amețit de căderea-i zisă zbor umbre frunză iarbă Nimicul nicicând nimic nu întreabă INTERIOR BEMOL În gura balenei albe/negre muzeu sonor – golul din cochilii – ghicind spiralele timpului din galerii subterane – interior bemol pe claviaturi de sidef continuu concert de game cromatice în aerul serii convulsive înaintea beznei viscerale amurgul – rană sângerând – curge-n raza ultimă verde clipă-n cădere parcă părere… UN SFÂNT În umbră l-au topit l-au mistuit nopți peste nopți de veghe în incandescente rugi și sfinte cetanii arderii fără sfârșit, aură, singurătatea l-a înălțat seara pe piscuri – ultimă de neuitat din abis dăruire-n priviri a tot ce a fost, a trăit, a simțit trecând în pătimitul cuvânt… IMPRESII DE BRUMAR Răsfrântă-n ape luna-n ritm de unde joacă vag palidă fecioară-n strai de promoroacă… prin trestii șoptesc tainice silfide-n seară pierdute doruri ale zilelor de vară – iubiri ce-au înflorit splendori arzânde-n ierbi amintiri de vis ca-n muget tremurat de cerbi… Hațeg, 25 octombrie 2015 LUMÂNAREA Arde lumânarea-n capetele ambe din vii spre morți, din morți spre vieți prin miezul fructului în sonore flăcări rumenit Unul cel dintotdeauna început/sfârșit în sine însuși de stele rotire Cel ce nicicând niciunde nu piere iubire mai mare decât universul – sufletelor mut izvor din abis lumină cântec vis – perpetuu zbor omului fragil o clipă eternă efemer trecător punct pe orbita fratelui tăcut umil necunoscut hulit până la capăt în dăruire iubitor sacrificat pământ NUNTA Cum prin gât mőbius de clepsidră ființa-n neființă se schimbă și invers aer apă glie continuă nuntă-n lente arderi flori fructe semințe devin și noi unii prin alții în trecere ne schimbăm mai noi mai vechi totodată una cu orologiul vie? ii fiind, locul ne locuiește pe cei ce-l locuim întrepătrunși de absențe prezente mii de vacuole continuu festin gol/plin șarpele ouroborus propria coadă-nghițind călătorește prin sine spre sine PRIVIRI-LAME Găuri negre în autoadmiraţie prin fanta pleoapelor strânse priviri-lame în V retează dragoni adâncesc vivisecții prin subteranul panopticum citind palimpsestul vieții de sub viață uitate urme de petrecere sintagme convulsii cu moartea pre moarte călcând fosile calicii de timp împietrit – de nimeni știute limburi nebulos vis palpit O FLACĂRĂ În inima pustei – cerul – vis înalt: iubire în cânt flacără neadormită – pasărea phoenix vis automistuindu-se între nadir și zenit din scrum renaște prezent continuu CE VEDE SCRIBUL Abur rar floare de aer lunecă plutind înainte spre-amiezi fata morgana în gând fulger ivită steag luminii din noi ochii scribului în veghe văd hieroglifa ștersei memorii pe margini de papirus în destrămare din apa deltei sidefiu lotus prin văl de neguri apare dispare mereu altul același totuși peste valuri și nisip visul apei vii cum în tremur plutind floare a necunoscutului în continuă neașezare/căutare citește scrie eternul scrib pe papirusul din meninge prezent continuu prin trecut viitor pulsează-n scris sângele lumilor prin nelumi scribul – inima lumii – emblema timpului nostru – crucea – pe eșafodul de purpur al istoriei sigiliu celor ce-a fost ce vor fi sorbi? i de punctul terminus sub radical în acolada nimicului aurit vede scribul tace scrie rescrie a lumii aceeași în mii de chipuri nesfârșită poveste ETERNA FECIOARĂ ABIS De milenii hierodula abracadabrantă dansează la marele templu din babel neînchipuite mișcări unduie corpu-i sacru de preoteasă eternă infinit necunoscutul descoperă brațele-i mângâind aerul; mereu altul iubitul perpetuu – proteice-mbrățișări de vis… fecioară abis – hierodula zeul înalță în necunoscutul ce-i vine întru oficierea ritualului – revărsat izvor lumilor dintotdeauna CATEDRALA DE APE O, cum prin lumi nouăzeci și nouă mă trece-n cernere drumul de rouă… tăceri rostirii ascund neștiut vers cum chipuri de lumini în piatră vis din tăcut senin azur mii de orgi de-argint cascada cor de curcubeie și-avântă-n neant apoteoza-n căderea-i etern vis de abis hăul sfidând tot mai adânc acolo unde neauzite de noi voci cuvântul viu rostesc – unic ochi atotizvorâtor

Raul Constantinescu6 iunie 2016 la 19: 32 UTC+03
Lectură plăcută! ”
Raul Constantinescu, Facebook.

* 6 august 2016, 3, 49 am
POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Era deja destul timp de când veniseră ungurii și în Țara Hațegului. Viața era grea, erau răscoale și vărsări de sânge, siluiri și silnicii, nu se mai putea trăi. Cnezii au început să-și schimbe numele și vorba. Pe mulți pe aici îi chemase Vladislav. Doar Paroșul, disperat, și răzlețiți alții pe ici pe colo se mai țineau de cea mai mare familie românească a lui Basarab I Întemeietorul Țării Românești.
Călugării și văzătorii parcă înnebuniseră, toate babele nu vorbeau decât de fiara din Apocalipsă care vorbea ungurește de n-o înțelegea nimeni și voia sânge de băieți pentru oaste și de fete pentru conacurile de curve din castelurile lor. Rău era să fii viu și se bucurau mamele când le mureau pruncii în pântec să nu mai vadă lumea asta făcută de necuratu Doamne iartă-mă da nu de Dumnezeu.
Satele se unguriseră. Bătrânii, cnezii și popii stăteau la sfat de noapte. Cum să se piardă numele lui Basarab și a lui Vladislav Vlaicu, al lui Mircea cel Bătrân și al lui Drăculea și Vlăduț? Cum o poci numele spânii ăia de poveste? Și popii stăteau și tăceau și chiar și la schit era prea liniște.
-Piere neamul, mă, oameni, spuneau pietrele uriașe din gardurile fânețelor. Cel mai vrednic sat să-și piardă vrednicia? întreba bufnița plângând în noapte.
Într-o zi au venit ospitalierii și le-au spus, ori vă faceți romani, ori vă piere satul! Așa le-au spus, erau și țăranii și femeile cu pruncii la sân pe uliță. Vine nobil maghiar și voi să vă duceți în gaură de șarpe cu cneazul vostru. Așa le-a spus.
-Ioane ce faci? l-a întrebat giupânița.
-Ce să fac femeie. Să mă fac Kendeffi ca țăranul de Cândea? Să mă fac Kenderessy, ca frate-său Cândreș. Să mă fac Ladislau? Eu sunt Băsărabă!

Creierul ar trebui să fie o mașină de iubit. Am de prezentat lumii o descoperire care este cea mai mare de la debarcarea lui Cristofor Columb în San Salvador. Einstein, Tesla și Felix se întâlnesc la o audiție pentru un film porno. La ieșire Einstein întreabă, -Tu ce rol ai primit? Tesla răspunde. -Eu o să fiu Freddie Mercury. Tu? -Eu o să fiu cel mai mare. Se întorc amândoi Felix și îl întreabă către în cor, -Tu cine o să fii? -Eu o să fiu ăla care o să vă țină lumânarea. Dalai Lama Mike Mills National symbols of Pakistan Mandela Day Nobel Peace Prize Elia Kazan Hayley Westenra Poland Piano Metallica Richard Burton Rabindranath Tagore André Malraux Augustine of Hippo Phoebe Buffay George Enescu Festival Larry David Nobel Prize in Physics Nobel Prize in Physiology or Medicine Andrei Tarkovsky Government of India Guerrilla warfare Posttraumatic stress disorder awareness Elizabeth Taylor Musical ensemble Che Guevara Nelson Mandela Forum Pio of Pietrelcina Karl Marx guitar hero metallica Telephone (song) Jammu and Kashmir Chinghiz Aitmatov Pakistan Day Bangladesh Yasunari Kawabata Japan India Marc Chagall Suceava Hiroshima Pope John Paul II Patong Fidel Castro Nelson Mandela Song Rocky Carmelites The Old Man and the Sea Reggae Miraculous Medal Haiku Curitiba Jerry Seinfeld Kazuo Ishiguro Florin (Italian coin) Dari, Jharkhand Alicia Keys Danielle Ate the Sandwich Julia Louis-Dreyfus Consciousness Literature Decebalus Lady Gaga discography Paul Newman Phuket Province President of Bangladesh Seinfeld Lady Gaga Fame Community (TV series) Japanese language Lady Gaga Pakistan Klaus Iohannis Lady Gaga Live at Roseland Ballroom Vatican Radio Nobel Prize in Chemistry Dream Metallica discography Dominican Sisters of Mary, Mother of the Eucharist Third Order of Saint Francis Arthur Miller Prime Minister of Pakistan Lisa Kudrow God East Pakistan Bullying awareness A Streetcar Named Desire (1951 film) Paul (film) 2008 European Vacation Tour Dir, Pakistan Sappho Wolfgang Amadeus Mozart Our Lady of Perpetual Help indian politics Catholic Church Ion Creangă Burl Ives Ernest Hemingway God the Father Family (biology) Nun Tiffany & Co. Rosary Anton Chekhov Free Zone (region) Maxim (magazine) Etymology Phoebe (mythology) Malala Yousafzai Horace Vladimir Lenin Al Pacino Pudu, Dakshina Kannada Nobel Memorial Prize in Economic Sciences Along, Arunachal Pradesh Nobel Prize Ghost (Swedish band) Jesus Maxim Gorky Melt-Banana Our Lady of the Rosary Radio broadcasting Metallica (album) Viktor Frankl George Orwell Mass media Nichita Stănescu Hunedoara Michael I of Romania St Therese of Lisieux Occupational stress Kina Grannis Blessing Marriage Stomp (strike) Miracle Channel Sophocles The Birth of a Nation George Enescu Columbo Ara, Jharkhand Martin Luther King, Jr. The Glass Menagerie Petit Larousse Euripides National Suicide Prevention Lifeline Nobel Prize in Literature Hieronymus Bosch Nicolae Ceaușescu Dead Poets Society Life The Metallica Collection Carl Jung Kraków Friends Radio România Cultural 90 Minutes for Mandela John Corapi Tocmai iesim din cea mai grava persecutie religioasa din istoria Romaniei, 1946-... In Romania inca exista cenzura literara. Sistemul comunist a ramas ca sistem zis mafiot, au mai fost acceptati oameni noi si vechi, si putinilor sau multi - asta doar posteritatea o decide - care ar avea ceva de spus dupa peste 50 de ani de comunism li se spune in batjocura nepublicabili. Ca si Elvis, Nicolschi nu a murit. Stiu din ce curent literar fac parte, al nepublicabilismului. Nu ghilotina, ci conceptul de libertate, eliberează. Vrea America să emigreze în România. Vrea America să emigreze în România. ”You got problems? You need to solve them.” - Some kid genius. Curentul nepublicabilist Felix Rian-Constantinescu, mai 2016 1. Viața e nepublicabilă 2. Viața e nepublicabilă 3. Viața e nepublicabilă, Sabatul sfant a venit Omul Negru-a izgonit. România este un pământ cuantic. Ce ar putea să-mi spună un exaltat dedublat ca Dostoievski în jurnalul său, ori un fanatic ca Tolstoi în jurnalul său, ce ar putea să-mi spună un rătăcitor victorios ca Gorki, ori un asiatic ca CinghizAitmatov ori Leonid Leonov, dar toți laolaltă poate îmi vor spune ceva așa că îi voi convoca pe toți și unde o pot face decât într-o bibliotecă? Ce îmi poate povesti Korolenko și nu mi-a spus Dumnezeu? Pace? Am astenie și un morman de cărți de citit și tata mai vechi în meserie îmi dă un măr ca o bilă de biliard. Trebuie sa apara invatamantul preuniversitar de elita. Cultele pot fi incurajate sa-si faca propriile gimnazii si licee in care copiii sa aiba un mediu formator si sa fie protejati. Se pot face in Bucuresti, Cluj, Iasi licee in care sa studieze doar bursieri. Doamna doctor şi îngerii Povestire dedicată frăţiorului meu avortat Era puţină zăpadă pe Carităţii, una din străzile rezidenţiale ale oraşului. Amurgea şi strada începea câte puţin să se albăstrească. Strada era nespus de frumoasă cu case mari, luxoase, opere de arhitectură. Era cu atât mai frumoasă cu cât mai era o noapte şi se intra în săptămâna Crăciunului. Dar într-una din case, la numărul 2, casa într-adevăr cea mai frumoasă, Crăciunul se sfârşea imediat după poartă. Deşi nu exista nici o diferenţă vizibilă între casa cea frumoasă şi cele învecinate, în plan invizibil suferinţa acoperea totul cu talazurile ei parcă nemărginite, izolând casa de restul lumii încă murmurând colindul sărbătorilor, ca de pe fundul unei mări de parcă str. Carităţii nr. 2 ar fi fost un loc pierdut pentru totdeauna asemeni Titanicului sub valuri imense, mai mari decât uriaşele meduze, mai mari decât giganticele negre cozi de balene orca, mai mare decât constelaţiile expresioniste pe care nici unul dintre noi nu le atinge decât în vise. Casa frumoasă de pe strada Carităţii era unul din cercurile concentrice ale infernului pentru un suflet bătrân şi uitat, un infern zidit cu propriile mâini, din proprii bani, din propria muncă de medic de chiuretaje. Casa aceasta frumoasă era infernul doamnei doctor Felicia Sprie, era locul unei suferinţe extreme ce nu poate încăpea în acest biet introitus de povestire. Într-adevăr privit din perspectiva acestei case întregul oraş era parcă unul din oraşele habsburge ale Recviemului latin al lui Wolfgang Gottlieb Amadeus Mozart, un oraş în care zăpada era uneori veşnică şi stelele erau lacrimi. În curtea casei lângă poartă stăteau rânduite nenumărate sticle scumpe de alcool, goale. Tot conţinutul lor trecuse prin inima doamnei doctor Felicia, anesteziindu-i sufletul pentru încă o noapte şi încă una şi iarăşi una şi iarăşi una, îngenunchiindu-i sufletul în faţa uitării. Pe strada Carităţii era seară de safir şi avea să fie noapte de safir negru. Deja era seara acum şi avea să fie noapte. Avea să fie întuneric şi ea în cele din urmă va renunţa să vegheze, obosită şi singură în toată casa aceea uriaşă şi se va pune în pat sperând că va dormi. Sperând ca va trece şi o noapte liniştită peste sufletul ei bătrân. Sperând, încă sperând. Sperând că poate noaptea aceasta nu vor veni. Doamna doctor Felicia stătea la masa din bucătărie plângând. Amintindu-şi tăcerea care venea la ea noaptea, tăcerea lor. Amintindu-şi cum, stând în pat, sperând că va putea să doarmă cum tăcerea venea la ea. Cum intră pe sub pervaz sute de îngeri, micuţi cu hăinuţă albă. Toţi de aceeaşi înălţime. Intră şi prin uşa pe care se asigurase înainte că o închisese. Vin sute, poate mii de îngeri, la căpătâiul patului ei umplând camera de tăcere în timp ce ea bea sticlă după sticlă râcâind etichetele. Toţi tac şi o privesc şi deşi sunt nişte îngeri cereşti, frumoşi, au o tristeţe tăcută pecum celei purtate de copilul Søren Kierkegaard care parcă spune că asemeni fetiţei cu chibrituri din povestea lui Andersen că nu se gândesc la frumuseţe. Sunt îngeri coborâţi din cer dar nu au ochi, în loc de ochi au două găvane goale. Şi toţi o privesc cu găvanele goale, tăcând. Şi după ce bea două sticle, două sticle jumătate pleacă, ieşind pe sub pervaz şi prin uşă. Şi rămâne în sfârşit singură, doar sticla o mai are în mână şi doar amintirea îngerilor în suflet. Uneori spera ca poate va bea atât încât va ajunge în comă şi va muri fiindcă e singură în toată casa. Alteori se gândea oare ce bloc din oraş e mai înalt, de pe care va putea pleca dintre îngerii aceştia nevinovaţi care tac în jurul ei, privind-o fără ochi. Doamna doctor Felicia stătea la masa din bucătărie pe care nu se afla decât o sticlă de rom gândindu-se că încă nu e aşa de rău, mai rău va fi la noapte când vor veni iarăşi şi o vor privi cu ochii lor goi. Atunci va fi un iad, pe care nu ştia cât îl mai putea suporta. Un iad fără uşi. Când va privi în jurul camerei vor fi acolo, toţi îngerii aceia nevinovaţi, alţi inocenţi masacraţi de ea şi de toţi părinţii lor. Felicia tresări ridicându-şi capul de pe braţul întins pe masa lungă din bucătărie şi privi în jur. Era seara de Ajunul Crăciunului. Visase. Privi prin fereastră poarta încercând să-şi amintească dacă o încuiase. Avusese un vis urât. Nu avea chef de colindători. Visul ei urât. Casa asta pustie, sufletul ăsta vid sunt antipozii colindelor, se gândi. Îngrozitorul vis al vieţii ei. Dar totuşi era o schimbare, în vis era ca înainte. De fapt acum nu mai era ca-n vis. Trecutul o schimbase. Îşi ceruse iertare. Îşi ceruse iertare de la fiecare copil avortat în parte. Îşi ceruse iertare de la mii de copii. Îşi ceruse iertare de la Dumnezeu. Îşi ceruse iertare de la Dumnezeu care e doar unul. Totul se schimbase nu? Îşi ceruse iertare! Îşi ceruse iertare ca un om îngropat de viu. Da, da…
Seara de Ajun trecu la masa din bucătărie cu o sticlă de băutură nedesfăcută uitată înainte. Nu mai băuse nimic de aproape trei zile. Aţipi iarăşi puţin fără să-şi dea seama, cu capul pe masă. Într-un târziu se ridică şi merse cu paşi târşâiţi prin sufragerie, urcă treptele merse pe coridor intră în camera ei de dormit închise uşa după ea şi se puse cu un oftat disperat în pat.
Îi părea rău, îi părea atât de rău. Atunci nu-şi dăduse seama ce face, doar acum când nu ma pai putea face nimic vedea ce sunt avorturile de fapt, un genocid. Acum îşi amintea nenumărate feţe de oameni care veniseră la ea la cabinet de-a lungul anilor şi chipurile lor îi bântuiau sufletul aşa cum uneori se plimba şi ea prin casă, deznădăjduită. Îi părea atât de rău.
Preotul ăla sectar pe care îl chemase la ea cu ceva timp în urmă îi spusese să se roage lui Dumnezeu. Îi spusese o propoziţie din Biblie: “Veniţi la Mine voi toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă pentru sufletele voastre.” Dumnezeu a spus asta. Cine e Dumnezeu, care e toată treaba asta cu Dumnezeu? De ce toţi oamenii vorbesc despre El? Cine e Dumnezeul ăsta? Stând în pat disperată, cu moartea infiltrându-i încet puţinele vise care îi mai rămăseseră spuse câteva cuvinte şi în timp ce auzi nişte colindători trecând pe stradă şi apoi cântând la familia doamnei Rohianu sufletul i se sparse în constelaţii umplând camera de aştri şi lumină de stele. Simţea o mare bucurie, ar fi vrut să meargă afară şi să le spună colindătorilor să vină şi la casa ei dar nu prea putea, era siderată privind micuţele stele răspândite prin aerul camerei ei, privind sufletul ei, privind în sufletul ei.
Camera ei era presărată de stele adunate în constelaţii tridimensionale, cele mai mari strălucind geometric în cruce gradată, având între ele talazuri de praf stelar. Sufletul ei era un mic univers conţinut în vidul parcă fără margini al camerei ei. Putea distinge câteva constelaţii din cerul sufletului ei. Un crin în şase colţuri, o cruce grecească, un peşte care îi umplea toată camera şi o constelaţie sferică precum o stea uriaşă făcută dintr-o aglomerare de alte stele. Însă toate aceste stele şi constelaţii erau nemişcate, de fapt se mişcau imperceptibil, asemeni universului. Totul era atât de minunat încât nu poate fi povestit. Sufletul ei era înaintea ei în noapte, luminând întunericul încăperii asemeni unui cer înstelat, pâlpâind. Totul era atât de minunat încât nu poate fi povestit. Putea distinge câteva constelaţii din cerul sufletului ei. Sufletul i se sparse în constelaţii umplând camera de aştri şi lumină de stele.
Şi iarăşi intrară. Intrară pe sub pervaz sute de îngeri, micuţi cu hăinuţă albă. Toţi de aceeaşi înălţime. Intră şi prin uşa pe care se asigurase înainte că o închisese. Vin sute, poate mii de îngeri, la căpătâiul patului ei umplând camera de tăcere în timp ce ea altădată bea sticlă după sticlă râcâind etichetele. Toţi tac şi o privesc şi deşi sunt nişte îngeri cereşti, frumoşi, au o tristeţe tăcută pecum celei purtate de copilul Søren Kierkegaard care parcă spune că asemeni fetiţei cu chibrituri din povestea lui Andersen că nu se gândesc la frumuseţe. Sunt îngeri coborâţi din cer dar nu au ochi, în loc de ochi au două găvane goale. Şi toţi o privesc cu găvanele goale, tăcând. Şi în Seara de Ajun în camera ei fără brad împodobit şi fără instalaţie pâlpâiau stelele sufletului ei şi îngerii trecutului ei.
Camera ei strălucea ca o epifanie şi doamna doctor Felicia spuse asemeni odată bietei Dalida, însă pentru altceva:
-Iertaţi-mă!
Îngerii dădură din aripile lor acoperite de pene albe şi se ridicară pe rând în văzduhul camerei. Merseră la constelaţiile care izvorâseră din sufletul femeii. Luară câte o stea în palmă, apoi alta şi şi le puseră în găvanele goale, văzând. Văzând acum cu ochi de îngeri, celeşti. Acum erau îngeri ca toţi îngerii. Toţi acum vedeau şi zburând printre constelaţiile din încăpere începură să cânte cu glasuri cristaline de copii un colind nemaiauzit, un colind de lacrimi şi bucurie, serioşi asemeni unor copilaşi, însă veseli cum pot fi doar copiii şi dând din aripi. Nu ştia în ce limbă cântă dar îi înţelegea. Tradus era un singur vers: Auzi-i pe îngeri cântând. Semăna foarte mult cu un cântec copilăresc, o colindă cântată de copiii Pământului în Seara de Ajun de Naştere. Însă ei sunt îngeri coborâţi din cer şi în loc de ochi au câte două stele, căci stelele sunt ochii îngerilor. Doamnei doctor Felicia i se păru că parcă mai aude frumosul colind al îngerilor când îngerii plecară de la ea pentru totdeauna ca să se întoarcă în cer şi stelele rămase asemeni portocalelor rămase pe ramurile bradului de Crăciun i se întoarseră iarăşi în piept şi totul se stinse, luminile dispărând şi camera femeii cufundându-se în întuneric şi nemaifiind luminată decât de pâlpâirea tainică a cerului înstelat de Decembrie. Doamna doctor adormi suspinând prin somn cu obrazul încă murdar de lacrimi uscate. Fusese iertată.
-„Să mergi la Eleusine...
Deși ți-a fost viața legată de un loc și n-ai bătut marea,
Nici nu ai călătorit pe drumuri lungi de uscat,
Totuși te du la Atena să vezi acolo solemna
Serbare a zeiței Demeter, marile, sfintele nopți.
Și vei avea cât trăiești o inimă fără de grijă,
Iar când ai să mergi la strămoși, sufletul mai ușurat.”
Crinagoras, 42, XI.
Prin Eminescu suntem cei mai frumosi Romantici dintre latini, Berlinischer Eminescu. Gedichte de Goethe, arhetipul german. Poesii, Eminescu, arhetipul roman. Gedichte Neu Testament ist. Goethe nu poate fi tradus. De aceea este Printul de la Weimar, Schiller, soldatul, iar Hoelderlin, geniul. *titlu jurnal fb Poezia mea seamana cu scoala (1985) Eu am fost singurul copil care nu mă mulțumeam să frunzăresc Ottouri. In visul meu am vazut popor de sobolani negri venind pe strazi dinspre sud spre rau 14 mai 2016 la 07: 42 UTC+03 Culegand sare La patru ani am fost in prima tabara la Homorod. Era in 1986 anul Cernobalului si ne-am dus in muntii Harghitei. Eram in excursie la Sfanta Ana si eu i-am spus mamei sa urcam pe un povarnis iar mama a spus sa adunam sare. Tot tarmul era numai sare si lacul era un lac sarat. Era o sare alba cu putine fire de pamant si o culegeam meditand si gustand-o. Mama m-a oprit intrebandu-ma: -Ce faci, mananci sare? Sarea nu se mananca. Cand ne-am intors pe tarm am vazut-o pe sora-mea si ceilalti copii din tabara inapoondu-se cu pluta de pe lac, o pluta plina de copii cu un baiat plutas. Mi-a parut rau ca nu eram si eu pe pluta, pluta nu mai intorcea dar acum vad ca si Isaac Newton ca lacul era acum al meu. Sfanta Ana c'est moi. Copiii inving daca rup tacerea. - Oliver Twist. My 5th book will be published on paperback only after my death and, also, 80 years from now, 2016. 16 mai 2016 la 00: 05 UTC+03 Rânduri dintr-o lume damnată Azi noapte am dormit 17 ore. Și după chinuri seculare am dibuit care e problema mea cu somnul de stau treaz noaptea și nu mă pot trezi ziua. Asta a început în vara anului 97, deși aveam o predispoziție spre insomnie. În scurt e pe bază nervoasă, trăiesc într-o lume de batjocoritori și ocări și nu îmi place nici să mă trezesc dimineața la ceasul când ies ei de sub acoperișuri să chinuie iar și atunci dorm de nu știam nici eu de ce dorm. Ca să mă pot trezi dimineața nu trebuie doar să mă culc seara ci și să înving acel moment când mă trezesc și îmi amintesc în ce lume damnată trăiesc. Trebuie să fii o minte mare ca s-o robești pe Cassandra. EXPERIMENTUL CELEI MAI DEFAVORIZATE PERSOANE (lovestory) Motto „Sade dis moi
Sade donne moi.” Enigma – Sadeness O văzuse cu ani în urmă la biserica luncanilor. O copilă de zece-unsprezece ani, un zâmbet doar, niște ochi ca un râs din viața noastră perfectă, nu, nu așa, perfectă sufletește. După patru ani și-a dat seama că o iubește; și asta a fost. Au trecut anii ca în Iris, au murit oameni, s-au născut, a murit mama lui privindu-l cu o expresie sfâșietoare, și deja erau opt ani de așteptare anxioasă și cioraniană. Ea era Fata moșneagului cea isteață, era. De Crăciun sau mai înainte au început să se întâmple lucruri mari, lucruri ciudate. Timp de șase luni romantice băiatul a fost iubita lui Bob, a moșneagului, în ședințe extenuante de sex și plăcere agonică, sexul și suferința fiind singurele legi. Dar să nu mai vorbim despre lacrimi. Acum era o curvă, porn star online iar Bob era fascinat de penisul lui circumcis de medici. Se apropia ziua bătrânului, a tatălui său, Adolphe, și Bob s-a gândit să-i facă un cadou. Ce bătaie a încasat Adolphe în urletele sodomice ale lui Bob care îl penetra pe băiatul ce-și bătea tatăl și Profetul juisa masturbându-se în bere. Amin. Eu ori scriu foarte bine ori nu. Daca scriu foarte bine ar trebui sa castig din scrisul meu o roaba de bani. Daca nu ar trebui sa fiu trecut la paraliteratura. Nici asta nu se intampla dar nici nu scrie nimeni despre mine. Din cauza asta nici tata nu mai crede in scrisul meu iar in momentele mele de deznadejde literara ma gandesc daca n-ar fi mai bine sa ma sinucid sa le rup gura tuturor dupa moartea mea? Dar nu banii ma intereseaza ci vreau sa mi se recunoasca literatura. Tata imi dispretuieste scrisul de la Momentul din 2015, numind fiecare nou manuscris al meu drept poncif si interzicandu-mi sa-l public chiar si cele acceptate de unele edituri. E multa suferinta. Ma simt ca un papagal caruia i se baga un calus in cioc numai sa nu mai vorbeasca. Problema mea literara e ca eu nu cunosc pe nimeni nu-l cunosc nici macar pe tata. Cred ca diferenta intre cartile mele si ale tatei e ca in ale mele mai exista speranta. Probabil si ale mele ar fi bune daca ar fi negre in interior cum e moda literara acum. Sunt un van Gogh. Reformă globală nu Revoluție sângeroasă

Felix Rian

24 iulie 2016

Reforma globală începe cu fiecare dintre noi, unul într-un an altul în altul, Ne explodează sufletele ca boabele de popcorn. Suntem grăunțe, viitorul câmp auriu de mâine. Creierele noastre trebuie să stea puțin în singurătate, să dospească asemeni aluatului lui Isus din Nazaret, să se liniștească și să își găsească răspunsurile, propriile răspunsuri. Toți avem ceva uriaș de oferit lumii. Suntem galaxii.

Luther și martirii de dinainte de el au eliberat sfințenia de lăcomie. Acum trebuie să ne eliberăm de agresivitate. Nu este justificat nici un război, nici represiunea absurdă a lui. Pacea este condiția naturală a omenirii. Omul a fost făcut pentru Paradis și trebuie să-l recâștige în el însuși. Adevăratul capital al omenirii sunt oamenii, dar nu resursele umane, ci sufletele umane.

ONU trebuie să ia atitudine oriunde în lume. Asupra războaielor noastre kafkiene. Asupra pornografiei. Asupra alcoolismului și toxicomaniei. Asupra violenței. Asupra ignoranței. Asupra bigotismului. Asupra libertății false și egalității false. Asupra exploatării. Asupra prizonierilor și bolnavilor. Asupra condamnaților la moarte și asupra condamnaților la viață. Asupra homosexualității și anormalității sexuale. Asupra vieții bătrânilor și asupra vieții tinerilor. Asupra accidentelor de avion și accidentelor de mașină. Asupra prostituției și crimei organizate. Asupra videoclipurilor MTV. Asupra vieții online. Asupra vieții de cartier, vieții de parlamentar, vieții de ghetou și vieții de grădiniță. Este timpul să înțelegem că trebuie să ne facem examene interioare, la cap și la inimă. Asupra spitalelor de psihiatrie și ospiciilor. Asupra azilelor și închisorilor. Asupra președinților și asupra Parlamentelor. Asupra guvernelor și asupra cetățenilor. Asupra masonilor și asupra creștinilor. Omenirea trebuie să se reformeze în întregime. Reformă nu înseamnă tabula rasa. Reforma înseamnă să alegi binele, binecuvântarea în loc de blestem, pe Isus în loc de diavol în tine însuți. Întreaga omenire trebuie să se ridice, nu la arme, ci la studiu, la rugăciune și la zdrobire. Ca Savornarola, Ioana d Arc, și toți ceilalți trebuie să ne punem sufletele în flăcări și să ne lăsăm sugrumați în tăcere. Așa prin moartea noastră a lui William, Wallace și Washington vom ajunge la o nouă umanitate. Fără arme, fără bombe, fără războaie și vești de războaie, fără urâciuni. Chiar catolicismul se va reforma primul, și vom fi ca înainte de Columb un ostrov de civili. A ucide nu va mai avea sens. Cred în creierul omenirii. Cred în Dumnezeu și Creierul său. Quo Vadis Moldova?
-Preferati ciberya?
I don t care what you do!...
Moldova a ajuns, românească sau rusnacă, coada României. Nu vă e rușine?
O să vedeți voi ce bine o să fie în Moldova dacă nu vă deșteptați, moldovenilor.
Dar dacă intrăm puțin în procesele conexiunilor psihanalitice...
ne întrebăm...
care e cauza...
votca?
comunismul bolshevik?
dictionarul român-moldovenesc?
KGB-ul?
Putin sau Stalin?
sau poate Declarația de independență?
Cert e că în Moldova...
se trăiește în frică...
și abjecție.
Cum poate fi remediat?
Să smulgem viile și cânepa?
Să suplimentăm bursele?
Să solicităm cetățenie moldovenească?
Ce poate rezolva în fața civilizației cestiunea moldovenească?
Cum stăm cu moldovenii?
Quo Vadis Moldova?
La Roma sau la Cruce?
Eu sunt Pepa mă. Zâc mai ceva ca Martin Luther Kings!

Sincerități bolnăvicioase

-Alo, bună. Bună seara. Sunt Felix, băiatul profesorului din Hațeg. Hristosaînviat.
-Bună seara, Felix.
-Aș vrea să vă rog dacă ați putea să mă ajutați cu un sfat de prozator, vorbeam cu tata despre cartea pe care v-am trimis-o și tata nu vrea să mi-o publice.
- Nu știu dacă pot să te ajut nici măcar cu un sfat de prozator. Suntem generații diferite. Dar tu ești un scriitor foarte talentat. Păi da, nici eu nu pot să o public în Sulițașul, pentru că suint prea multe Sincerități bolnăvicioase.
-Da... Păi știți am avut o viață interesantă.
-Da.
-Nu știu, poate dacă ai mai lucra la ea, dacă ai scoate din pasaje, dacă ai mai adăuga mai multă ficțiune.
-Eu simt că dacă aș publica-o mi-aș găsi pacea. Tata spune că cartea mea nu merită publicată.
-Păi da, așa, nu merită. Cum spuneam sunt prea multe sincerități bolnăvicioase.
-Dă! Dă să vorbesc eu cu domnul Cristea.
Salaamaleichumuri.
-Domnu Cristea, el spune că eu sunt Zgârcit, dar poate cartea nu merită publicată.
-Păi da, nu merită. Îi spuneam și lui sunt prea multe realități bolnăvicioase.
-Și o revistă care l-a mai publicat, i-a publicat și cu teatru, și traduceri i-a răspuns că s-a întrunit colectivul de redacție și că a decis să nu publice această proză, deci asta trebuie să dea de gândit!
-Da, și el scrie tot aceleași lucruri.
-Da, și cu liceul, cum a fost la liceu, păi astea sunt chestii fumate, dom’le. Să lăsăm asta.
O ușă se deschide și se închide scârțâind amar.

Love is a myth. 20 mai 2016 la 10: 36 UTC+03
Soldaților români din Afganistan, Noi cei din România nu știm prea multe despre voi și pe oameni nu îi prea preocupă, la fel a fost și cu cei care au fost în Irak înaintea voastră. Este o lipsă de apreciere a societății românești care vine ca o lovitură pentru voi, sunt sigur, în ceasurile voastre de singurătate. Dacă privim în istoria credinței noastre în Dumnezeu, vedem ca Hristos a trăit o luptă în singurătate până la moarte și singurul lucru care l-a salvat după moarte a fost un miracol. Dacă sunt soldați mozaici printre voi pot să vă spun că Ezechiel, cel mai mare profet, a trăit ca un misfit deși poporul său nu îi era vrăjmaș, dar nu putea să-l înțeleagă pentru că Ezechiel era cu o eternitate de rotiri ale Pământului mai înainte. Camarazilor voștri de arme din Islam le pot reaminti de tribulațiile Profetului Muhammad in Mekka chiar după Revelație. Dar există o mângâiere. Pentru Muhamamd a fost Abu-Bakr. Fiți soldaților români un Abu-Bakr de sprijin necondiționat soldaților afgani. Ei au cel mai mult nevoie de ajutorul vostru pentru ca Afganistanul să devină o țară independentă și guvernabilă în cât mai scurt timp. Ezechiel a primit mângâierea de la Dumnezeu de la bătrânii care au venit și s-au așezat jos lângă el ca lângă Iov știind că se așează lângă popor. Și chiar și Isus și-a găsit mângâierea că pe cruce a întâlnit un om pe care să-l salveze. Va veni o zi în care poporul român vă va recunoaște eforturile cu prețul a vieți pline de promisiune de soldați pe care le depuneți pentru civilizarea lumii. Cred cu toată mintea că o rugăciune pentru cei căzuți, cei răniți ori cei care încă sunt pe front aduce o solidaritate între soldați, morți și vii, care mai îndepărtează puțin PTSD-ul de la noi. Vă las cu icoana unui mare soldat al lui Cristos, un soldat canonizat de Biserică și Dumnezeu, Jeanne d'Arc și vă spun că cea mai puternică rugăciune o spuneți când aveți degetul pe trăgaci. Și fie ca noi ca popor francofon al luminii vieții, să fim o lumină de speranță pentru lume lângă lumina Turnului Eiffel. Amin. Isus ne-a spus tuturor să ne rugăm și să nu ne lăsăm. Și soldații ajung în rai.

Mocănița

A fost odată ca niciodată o fată. Pe fată o chema Ana și era dintr-un sat de munte de peste Strei numit Livadia de Coastă. Era frumoasă pentru că era o rohmăncuță.
La un băiat dintr-un sat din jos numit Ponor îi plăcu de Ana și o ceru de soție. Ea îi spuse:
-Bine, dacă ne suntem ursiți, nu scapi tu de mine și nici eu de tine.
Se căsătoriră și fu mare bucurie. După un an li se născu o fată pe care tatăl o numi Valeria după o bunică de-a lui. Era în noaptea de 21 spre 22 noiembrie 1947 cu zece minute înainte sau după miezul nopții.
Mai trecu un an și apoi în următorul li se născu un băiat pe care îl numi Adrian. Era în anul 1949.
Un timp fură toți patru fericiți. El nu lucra nimic, dar era bun de gură. După un timp ea lucră femeie de servici. Mergeau în Hațeg la Grădina de Vară și ascultau Guajira Guantanamera.
Pe urmă o femeie rea puse ochii pe Ion. Îl momi și el o părăsi pe Ana și veni într-o noapte să fure amândoi copiii. Valeria, mama mea avea opt ani. Ea spuse că nu merge, că mama are dreptate. Adrian a fost mai mic și nu a înțeles lucrurile, așa că îl luă de la Ana pentru totdeauna.
Ana, bunica mea suferi imens și îl iubi imens toată viața. La început citea cartea „Ion” de Liviu Rebreanu și se gândea că nu i-a mai rămas decât să se spânzure. Își spuse că nu mai poate să se întoarcă din nou în sat din comuna unde Ion fusese primar doi ani până atunci, comuna familiei Pollya. Își luă fata și plecă în lume.
Merse la Hațeg și se angajă muncitoare la Fabrica de Marmeladă, fiind cea mai bună muncitoare din Fabrică. Era prietenă cu o fată mai tânără Profira, Fira, venită cu trenul foamei și care era din ținutul Herței. După un timp o măritară cu un om Vaida, care deveni alcoolic cu timpul și începu să o bată toată viața până când muri de băutură pe la cincizeci de ani, Fira rămânând singură și având doar o nepoată de mătușă. Tanti Fira este moașa mea.
Când veni muncitoare, își făcu un portret la fotograful maghiar artist din Hațeg Horváth Jozsef în care își puse un ștreang de mărgele și era îmbrăcată în doliu.
Ea era foarte sensibilă. Pe strămoșii ei îi chemase Vladislav și mai înainte, Albu. Eh, asta-i viața. Suferi și suferi pentru nimic. Viața ei nu se deosebea mult de a lui Iuliu Hossu. Muri la patruzeci și cinci de ani în 1973. S-a născut în Livadia de Coastă, pe data de 11 mai 1928, și a murit pe 1 octombrie 1973 de cancer la sân. Înmormântarea lor s-a ținut acasă pe 4 octombrie 1973 într-un bloc sărăcăcios care apoi avea să devină blocul țiganilor. Stăteau la etajul unu în partea dreaptă cum privești blocul. Geamurile erau orientate către Strei.
La înmormântare au venit o mulțime de oameni.
A venit și Adrian, pentru prima dată. Oamenii l-au întrebat:
-Ai venit la înmormântare?
-Păi, am venit la mama lui Valerica...
-Cum, nu știi? E și mama ta. Nu ți-au spus?
Cartea ei preferată a fost “Ion”, povestea ei dorită a fost “Înșir-te mărgărite, iar cuvântul ei iubit a fost:
ursit

20 mai 2016 la 12: 43 UTC+03
Elegiile tatălui meu Tata și-a scris cele 11 elegii, ori Elegiile duineze, cartea Spre Aleph de abia apărută la Editura CronoLogia din Sibiu. O carte remarcabilă luminoasă ca un vitraliu ori o icoană pe sticlă, munca unui maestru după o viață de artă. Pe copertă este acea gravură a lui William Blake cu Dumnezeu ca o fantă colorată prin care putem privi revelația. O carte de poezie în cel mai înalt grad, poate fi folosită și drept carte de rugăciuni în orice credință. O carte misterioasă despre care nu putem înțelege cum a putut fi scrisă, aidoma desenelor Nazca. Cred că tata a făcut primul său miracol. Într-o zi literatura română îl va numi pe tata părinte al renașterii modernismului autentic. Iar eu am putut să vad o viață în tata viața unui scrib medieval de manuscrise tainice și pure, și acum văd cum scrisul său se transfigurează. După cartea aceasta orice se poate întâmpla, chiar și hrănirea mulțimilor și cine știe poate Dumnezeu îi va da și Cântec despre mine însumi. Un mare poet român, tatăl meu, domnul profesor Raul Constantinescu.

DIALECTICA SEXUALĂ A LUI FELIX SUPERMANN


2016

1
Maternitate sadică
Întreaga viață a lui Felix Supermann a stat sub semnul sexului, încă de când era tânăr, încă de când era copil, băiețel, embrion.
Dacă nu era pacient n-ar fi vorbit despre asta, dar cum meseria pacientului este să-și spună probleme încerca să spună. Că fusese bătut și abuzat încă după concepție de către tatăl său. Că înainte de naștere la maternitate a avut drept moașă o asistentă obsedată alcoolică lesbiană care îi pipăia mama în travaliu. După ce s-a născut a fost luat sub oblăduirea maternității două sau trei săptămâni. acolo asistenta l-a abuzat și torturat pe domnul Supermann care atunci era făt pentru vina normalității mamei sale. Nu știa exact ce îi făcuse cu mici excepții, primele lui amintiri, dar uneori avea viziuni ca și cum ar fi stat lângă un șarpe uriaș, monstruos și lipicios. Coșmarurile lui repetitive din copilărie se petreceau la maternitate, însă el credea că au loc undeva între cer și pământ, stele și iad, în spațiul dintre filele cărții vieții, acolo unde proorociile sunt țesute. Și toată copilăria și viața a crezut că avea să moară martirizat.
Amintindu-și unul dintre vise putea să reconstruiască poate prima sa zi pe pământ ca om. Niște oameni se uitau la el, și îl drăgălășeau și cineva spusese:
-Arată ca Isus!
Și îi arătau dealurile verzi din jurul maternității și înțelegea că sunt ca un amfiteatru.
Și apoi în jurul lui se făcea gol și el era gol și deodată apăreau niște oameni care se strângeau în jurul lui și se uitau la el și o femeie spunea pe același ton dar cu o răutate malefică:
-Arată ca Isus!!
Și îl strângea în scutece ca într-o togă romană și apoi îi strângea pieptul ca într-o cămașă de forță poate sufocându-l dar asta nu-și amintea. Apoi îi râdea în nas și toată viața avea să-și amintească râsul, răutatea și buzele drogate ale femeii aceleia, monstrul de la maternitatea din Hațeg din martie 1982. Și se trezea sub brațul mamei.
-A fost halima la maternitate, spunea îngerul. Prin 1985, mama sa rămase iar însărcinată și avortă, de ce doar Allah poate ști toate cele o sută de motive, motiv pentru care avea să moară înainte de vreme în același spital, după 26 de ani, la reanimare.
-Celălalt vis, ambele visate până la vârsta de cinci ani iar și iar, era cu o casă în care intram, spunea, care acum văd că de fapt era creșa, actuala Judecătorie din Hațeg, unde cineva la intrare îi spunea că trebuie să-i spună ceva, și îl întorcea și răsucea pe toate părțile cumva ca în niște haine. Oricare ar fi fost tema, cert e că avea piciorul drept și rădăcina penisului mutilate, piciorul ținându-și-l perpendicular cu celălalt și în urâtul său penis neavând stabilitate. Cine poate să judece însă toate? Ar trebui să fie oameni mulți pe pământ, atâția încât să nu mai aibă sfârșit.
Am primit educația sexuală la maternitate și am continuat-o la creșă, spunea.
Epilog
Ehei, dragii Moșului, au fost multe ale peripeții în viața supereroului care ar putea alcătui un bestseller de 600 de pagini și poate va fi scris cândva cu apă pe apă într-o altă viață. În schimb mă mulțumesc cu această povestioară pe care cred oamenii o vor citi cu tot atât nesaț cum citesc Verdictul.

-Minotaura și Phoenixul
Un Pui de galben Phoenix
Căzu în promoroacă
Își amintea cuvinte Pui Mic
Oi da de Piștimoacă?
Toți născuți pentru Iubire
Se spune în nouă sate
Merg băieții a-n cerșire
La frumoasele Feate.
Întâlni și Puiul Fată acolo colo cea
Privire din poartă de labirint
Eu sunt Minotaura ta
De mă iubești îți cânt.
Tu știi să cânți, zidită în Castel?
Știi tu să iubești?
Nu ai zidit tu labirint
Privind plânse ferești?
Da știu să cânt și să iubesc
Minotaura suspină!
Din labirint te tot aștept
Iubire fără vină.
Sunt Minotaură c'est vrai
Cu ochii arși de Mamă
Dar inima de Fată mi-e
Afară tu mă cheamă.
Dar tu ești mic al meu Pui Mic
Cu ce ai să te lupți?
Nu ai nici gheare n-ai nici cioc
În ceruri să mă duci?
În lume trebuie să fii mare tare!
Spun oamenii mai buni
Ori tre să fii mai cumpătare?
Zic ceia mai bătrâni
Adevărul toți îl știm
Din primele povești
Pe mici și buni îi ține-n palmă
Fecioara din ferești
Toți născuți pentru Iubire
Se spune în nouă sate
Merg băieții a-n cerșire
La frumoasele Feate.
Și știm nu e lucru ascuns
Se știe-n toată lumea
De ești cu Doamna mai și plângi
De rouă ți-e cununa.

O învățătură de viață practică din cartea lui Moise despre Iov Este cunoscut faptul că Iov cel Drept era un om foarte bogat în animale care erau agricultura în regiunea premesopotamiană, un om care în urma războiului și a cataclismelor pierde aproape tot. Răspunsurile sale cât și întrebările adresate lui Dumnezeu sunt demne de Sitting Bull. Ce se trece cu vederea ori e luat în ușor este felul în care Iov a început iarăși activitatea de latifundiar, de țăran. Dumnezeu nu i-a făcut minunea ca printr-un miracol să aibă iarăși animalele care le-a avut și chiar de două ori mai mult. Ci scrie în ultimul capitol că frații, surorile, și vechii prieteni au venit să-l vadă și i-au dat fiecare un chesita și un inel de aur. Cred că de aici orice întreprinzător, țăran, negustor, bancher, liber profesionist, intelectual, artist, orice om angrenat în activitatea economică a lumii poate lua o învățătură care îi poate ajuta pe lângă suflet și vieții chinuite pe care o trăim cu toții. Personal cred, poate greșesc, dar așa cred, că Iov cel Drept făcea parte dintr-o ghildă de latifundiari și păstori de vite, iar când a dat faliment ghilda l-a ajutat să reînceapă producția ca să poată iarăși susține ghilda. În sate sunt atâția oameni care se înțeleg bine, țărani, sunt chiar rude. De ce să nu ia pilda lui Iosif, celălalt Drept al Vechiului Testament, și în anii buni de agricultură să pună bani deoparte într-un fond comun, - nebazându-se însă pe banii ghildei și folosindu-i doar când este neapărată nevoie - pentru ca în anii grei dacă unul șchioapătă, putând fi oricare, să poată fi ajutat. Așa s-a ridicat încă din Evul Mediu Occidentul, până azi cea mai puternică plusvaloare a lumii, chiar și Europa Unită fiind nu un stat ci un astfel de ghildă pentru suport comun. Tot ce este nevoie este muncă și încredere. Pedofilie și vitralii Motto:
"Be nice to strangers, cause sometimes you're a stranger too."
We're No Angels, 1989 I Giton Giton, cum ai trăit când te-ai făcut mare? Cum ai reușit? Ai copilărit la bloc la marginea ghetoului, o copilărie frumoasă, dar privește adevărul în față, psihic ai fost un Huck Finn. Cum a fost în ziua aceea? Erai cu prietenul tău pe aleea cu cuburi din spatele blocului și a trecut ea, doamna Freud. Era îmbrăcată în negru și bătrână. Noi stăteam pe aleea pietruită și o priveam. Søren mi-a șoptit că e nebună. Doamna Freud a zâmbit și s-a oprit. Privindu-ne, ne-a spus ceva, nu știu ce. Søren mi-a spus încet:
-Hai să fugim.
Eu nu am fugit. Prietenul meu s-a oprit mai încolo. Bătrâna mi-a spus cu o tandrețe ciudată și duritate, severitate, apropiindu-și gura de a mea, de fața mea:
-Dă-mi o pupă.
Mirosea înțepător, a rom aveam să aflu mai târziu. Am stat fără să fac nimic, tulburat, cu o frică stranie. După un timp, biata femeie privi înainte și își urmă drumul mergând ca Terminator unu. A mai convertit un psihic. Pentru mâine, lectură obligatorie a povestirii O zi minunată pentru peștii-banană, de J. D. Salinger, cu impresii de lectură notate în jurnal. Atenție să nu vă pierdeți mințile! Succes.
Comentariu. Voiam să merg să văd lumea, dar văd că nu am de ce pentru că totul s-a petrecut aici, aici este scena vieții mele. Dar ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat, Giton? Te întreb așa cum l-a întrebat Kramer pe Frank Costanza despre Coreea. Am fost abuzat. Creierul mi-e mucegăit, inert, pe jumătate putred, ca o carie fetidă ori o scoică moartă, iar în el am o perlă uriașă, grunțuroasă, grea, chinuindu-mă ca ochiul de bufniță al unei Erinii. Odată corupt, am căutat cu toată mintea parcă să corup chiar la vârsta aceea de copil și am corupt. Chiar și un copil poate să fie un monstru. Creierul meu, Lotte. Creierul. Creierul meu își amintește ceva ce a uitat. Am primit în copilărie programarea unei educații pe care mama nu a dorit-o pentru mine. Sunt Un monstru. Un psihopat. Am gânduri incontrolabile îngrozitoare. Ăsta și nu eșecul în dragoste este motivul sinuciderilor mele. E îngrozitor când te sinucizi și mori măcar puțin de fiecare dată, ca în sex. Ai un sentiment de regret, de sfârșit, fie că ești credincios sau nu ești torturat de credință, și nu mai vezi decât negru.
Aceasta e povestea mea, nu sunt un zeu care visează oameni. Faptul că am menționat Coreea, înseamnă că sunt o victimă, un ucis.
-Spune-mi, Lotte, mă iubești și așa faustic? Blestemat?
Ca Oedip simțeam impulsul de a-mi înțepa ochii cu ace, dovada că psihologul Freud știa ce spune. Acum dorm și îmi simt creierul dospind, măduva spinării mi se îngroașă ca o viperă cu corn grasă, pântecoasă. Simt trecutul cu mine ca un butuc fixat de gât precum un guler cervantin. Acum nu mai am obsesia sinuciderii. Dar nu știu ce ma în loc. Riscul? Doamna Freud, bestie cu mii de nume și capete cu boturi mirosind a rom, m-a omorât ca pe un melc. Scriu, în patul mamei, lucruri pe care nu le pot citi cu voce tare în locul în care le-am scris. 20 mai 2016 la 17: 01 UTC+03 Women on the verge of a nervous breadown, Pedro Almodovar, 1988. La Pepa es la Iglesia y Ivan es nosotros igual. Scrisul e cea mai simplă cale să intri în istorie. Dar mai mult decât atât este cel mai ușor mod să faci ceva frumos. 20 mai 2016 la 23: 15 UTC+03 Visul meu era ca si pentru Peach sa scriu ca Harriet Beecher-Stove, pe care nu am citit-o totusi. Cartea ei Coliba Unchului Tom a dus la Razboiul Civil pentru Elibrarea Sclavilor Negri. Azi am constatat ca in Romania exista sclavi prizonieri intr-un infern malefic si pauper. Aceste victime trebuie eliberate chiar cu pretul unui razboi civil roman intre civilizatie si caverne. Exploatarea si abuzarea copiilor va inceta in Romania ca si in tot Occidentul, cu orice pret. Copiii sunt mai importanti decat oamenii. Satul exterminat (povestire live) Nu cred că cei vechi își iroseau paginile, nu așa se scria. Deasemenea a o scrie în Word nu e același lucru cu a scrie la o mașină de scris. Cred că povestirile sunt superioare romanului, dacă vrei să sugi toată măduva de trestie de zahăr a vieții. Astfel, scriu live, ascultând Louis Armstrong. A trecut un Nomad așezându-se lângă satul Păclișa pe un zid mare de pământ și beton între un șanț și o apă, așa cam ca Oltul. Era târziu, vară, cald, adună puțin fân din câmp și își făcu un culcuș pe zidul mare, fumând ca Huck Finn și privind cu seninătate la satul de dinaintea sa sub cerul înstelat cu câteva luminițe. Obosit, trase câteva bășini, pe alocuri. Apoi văzu că drept în fața sa se află ceva. Un stâlp de înaltă tensiune. Pământul era scenografie pentru o piesă nescrisă. Știa că în sat e un spital pentru oameni sărmani în fața lumii și că păclișenii îs oameni săraci. În dreapta era parcul spitalului, unde era și un castel. Romantic. Își lăsă capul pe spate, se mai întoarse cu fața în fân mirosind România și zise: Bă ce frumos îi în România! Apoi se întoarse iar cu capul pe spate și privi covârșit stelele. Se gândi că nu poți spune că ai văzut lumea până nu ai privit fiecare stea; nu poți spune că ai trăit până nu ai privit efectiv fiecare stea în parte; nu poți spune că știi mate până nu ai numărat stea cu stea, luând-o în mână și punând universul în borcan ca pe licurici. Privi stelele, beat, dădu capul la 122, 5 de grade și văzu și Calea Lactee și apoi văzu o stea mare. De fapt era o stea căzătoare care căzu și căzu exact pe menhirul tip Eiffel din fața lui pe care în ultima clipă își dădu seama că seamănă exact cu o rachetă neagră în întuneric. Dar și rachetele au aripi. Explozia a ajuns până la casa din autostradă, câțiva kilometri buni față de Hațeg, care a scăpat, și în partea opusă până în Cârnești, care nu. Nu cred că cei vechi își iroseau paginile. Mă înalț spre tine când mă prăbușesc în neputințele mele, înaintea ta creierul meu expresionist se umple de lumină. Cred că am găsit un titlu profund al meu pentru a treia carte de poezii. Titlul este CREIER NUD și este inspirat de arta, personalitatea și bunicul unei artiste fascinante de teatru și teatru/dans care este intervievată acum la radio C. De la bun început, după primul moment de șoc, mi-am descoperit afinități cu ea, eu fiind în creier ce este domnia sa în arta dramatică. Ascultând-o vorbind îmi simțeam creierul ca o realitate în sens filozofic, ca un Ion Caraion, dar cred că Ion Caraion se înșela, toți putem fi înlăturați de gloanțe, doar cărțile de istorie nu pot fi împușcate. *** Spunând Păstorul cel bun, Isus se gândea cred la Abel, referindu-se la epoca nomadă a păstoritului. De aceea ciobanii adevărați sunt cei mai profunzi oameni. Mai mult nu vă zic, că e noapte și n-o să vă dau chiar mură-n gură. Tri, mă, tri, că Luna-i sus. Însă părinții mei din Livadia de Coastă aruncau cu piatra în geamul trenului. Despre vocația preoției laice Societatea ca și Biserica trece printr-o criză majoră. Ca soluție la problema superficialității din biserici propun vocația creștină de tip pusnic trăită în mijlocul lumii și chiar în sânul Bisericii. Despre vocația preoției laice Societatea ca și Biserica trece printr-o criză majoră. Ca soluție la problema superficialității din biserici propun vocația creștină de tip pusnic trăită în mijlocul lumii și chiar în sânul Bisericii. Credinciosul își este propriul preot luând împărtășania împreună cu Hristos de unul singur, propriul predicator exhortându-se iar și iar până la obsesie, propriul episcop veghindu-se pentru a da socoteală. Dar este în Biserica noastră catolică și universală, și chiar și mediul monastic trebuie să fie mai insightful. Caseta cu Dire Straits Erau doi necunoscuți. Se treziră dimineața înainte de răsărit să plece la serviciu, iar ea își sărută copilul de rămas bun care se încruntă în somn. Stăteau pe malul mării și trebuiau să meargă vreo treizeci de kilometri în interior. Era Februarie. Ea plânse.
El se duse în garajul cu rampa prea înclinată. Aprinse becul și privi fântâna cubică de lângă mașină. În spatele mașinii erau niște rafturi pe care se aflau borcane de dulceață, vinete, zacuscă și ciuperci conservate, precum și trei butoaie de varză murată. Becul era prea slab. El continua să privească vid cubul fântânii, sub tavanul scorojit.
Deschise poarta și privi Ursa Mare. Iarna doar Ursa Mare se vede. Un aer rece începu să se difuzeze în garaj ca sângele menstrual. Continua să privească Ursa Mare, încercând să distingă a opta stea. Uneori era acolo, uneori nu. Ca și iubirea. Se întoarse și văzu iar cubul alb al fântânii. Ochii i se închiseră.
În clipa următoare, fără să-și dea seama ce se întâmplă, ea ca o pisică uriașă îl înșfăcă și începu să îl sărute dement. El se simțea ca într-un cântec de Pink Floyd. Creierul îi era îmbibat de de sarea ce venea prin garajul deschis. Când îl lăsă pentru o secundă, văzu Ursa Mare, a opta stea nu se mai vedea. Era dimineață. Ea îl izbi de perete. Obișnuiau să tacă mult. Vorbeau mai mult prin săruturi. El era în continuare anesteziat de dimineață. Azi era ziua în care îi murise mama, etern, singură, la reanimare. Acum era ca a opta stea. Se simțea de parcă îl săruta moartea, sălbatică, irezistibilă, iar ea simțea același lucru. Și ea era orfană. Pe umerii cămășii se umpluse de var albastru, după cum era smucit într-o parte și alta. Moartea trebuie că este irezistibilă gândi, acesta trebuie să fie motivul pentru care toți murim.
Așa am fost conceput.
Biblia Biblia mea neagra si rupta intr-un moment de furie sta deschisa cu paginile in jos pe albumele de familie nu cred ca Bibliile sunt facute bine pentru ca ne uitam pacatele nici oamenii nu sunt facuti bine dar aceasta nu e important cu fiecare Biblie rupta cat de putin poti oricand cere alta de la fabricantii de Biblii dar toate sunt legate atat de neserios se rup in mana oarba a sfintei ca si sub violul ghearelor paroase ale apostatului nu am incredere in Biblii.
Artă moartă
Am fost prieten cu un artist. Eram în școală și încercam să îi vorbesc despre cărți, muzică, D-zeu și artă. Considera cărțile ceva cu ce nu merită să-ți pierzi energia, în muzică îi plăcea Korn și o casetă de a mea de jazz pe care ar fi vrut s-o păstreze, pe Dumnezeu îl privea cum privea femeile, putând fi renegat și invocat după chef, iar arta în estetica sa era făcută de bețivi, expiator preferându-i televizorul. Un dionisiac, gândesc acum. Am mers la facultate în același târg, el într-o branșă a artei tehnice, eu la teatru. Încercam să-i spun despre regie. Îmi repeta pe străzi sau prin birturi că teatrul este o artă moartă, ceva ce merită disprețuit. Apoi eu m-am îmbolnăvit și am renunțat, unul din motive fiind acela că nu puteam face față destinului tragic, conflictului dramatic și nu înțelegeam comedia. Tânjeam după salvare, gândesc acum. Apoi am început să scriu. Artistul a terminat facultatea de artă, a renunțat la artă și s-a vârât într-o breaslă. Creier nud Zombi Îmi ud ochii în monitor ca în sodă caustică Merg pe stradă și strada nu mă vede Orașul umblă după mine Nu-mi irosesc apocalipsa dar o port în piept Merg adesea pe câmp și tac E o lumină în moarte Spre care ne îndreptăm toți Asemeni autostopiștilor Ce învață despre lumină și moarte. Noaptea Noaptea e un geam mat. Nopțile sunt mult mai sălbatice decât zilele. Noaptea e ucidere și urlet. Leoparzii negri urlă drogați de sânge în cireșul meu zgâriat până la os doborând stelele grase cu ghearele lor romanice. Noaptea nu ies din casă. Noaptea omul e învins ca și zeul. Noaptea redevenim maimuțe iar dumnezeu adam. Focul ne arde în privirile evanescente luminând asemeni icrelor văzute la microscop. În fiecare noapte se apropie iuda de patul meu și mă sărută pe frunte. În fiecare noapte mă gândesc la Alaska verde între pământ și stele. Noaptea cred că orice drum umblat e o urâciune. Ziua a devenit noapte. Înviere Există un drum mai greu decât târârea la camera 101 Un drum în care se întâlnesc toate drumurile Groapa aceea în care vei fi îngropat ca un vas de lut sau aur de la Marea Moartă De acolo trebuie să te ridici pe picioarele pe care niciodată nu ai stat cu creștetul capului precum crabii să sfărâmi coconul de chitină putredă al sicriului să te zbați căutând aer în argilă și pietre Să te naști iar precum grăuntele de sare și să te ridici a doua oară din pământ Din mormântul mamei tale. Loser Sunt nopți fără rost În care mama ți-e în pământ și tata bătrân ca Iov iubești până la urmă o altă țară și copiii ți-s nenăscuți și viața îți trece ca un insuportabil meci berserk și în prelungiri. 18 ani Totul e freamat Marea ca si nucul plans ca si camera de zi Tacerea este buna ca rahatul colorat din cozonacul vechi Timpul trece si nu se mai intoarce Oamenii asijderea se spune Vom muri pe front in biblioteci in lumina spun copii deosebiti iar la 18 ani se ingroapa in noapte. Satul fantoma Drumurile mele sunt uitate sopteste satul fantoma aici a fost castelul desfranat Acum un morman de pietre si colti de sarpe aici a fost satul arat acum o suta de ani de ultimul baron Nu umbla pe strazi Strazile sunt pustii Si doar mortii le colinda Infometati si plangand ca niste amintiri. Lobul drept Lobul drept poarta maini obosite si salopeta albastra De aceea ii place chitara si berea Femeile si upercuturile Si singuratatea ce asemeni tigarilor da cancer Dar lobul drept e un muncitor redus Cantand cantece stupide Si construind universul. Eroica Am vazut marile multimi Si muntii acoperiti de stoluri de zapezi Am vazut pietre stralucind precum argintii Im pamant Este acea lumina pe care n-o vom pierde din ochi Chiar si in ziua cand nu ii vom mai avea In mormintele noastre neplanse de nimeni. Arhitectura Orasul se preschimba intr-un musuroi de beton Toti oamenii su inceput sa semene unii cu altii Se spune despre furnici ca traiesc singure Trebuie sa ducem civilizatia pana la sfarsitul universului Furnicile iubesc? starea. 17 Mai 2016 21: 50 Poezia totala Vazut dintr-un avion de vanatoare omul e asemanator unui paianjen urias ori gandac verde nemaivazut Omul cu octavele lui de simtire Nu e decat o forma neagra alergand prin sarma ghimpata si nisipul greblat Spune-mi omule merita sa traiasca? Ochi Ce sunt ochii nostri coride sau prisme? Daca sunt sange cine l-a plans? Daca sunt gheata cine a strans-o? Vom sti sau nu vom sti Inainte de-a muri? Knock-out Stau intins sub tavan Numb Nu vad decat o lumina incerta secundele trec ca niste marfare Nemiscat imi numar ranile Creierul mi-e inert Sunt knock-out Nu ma voi mai ridica. Meteoritul Departe de drum se afla o piatra Nu stim cum a ajuns acolo Dar calul se impiedica de ea La fiecare drum cu caruta Poate e chiar un meteorit Mai toti taranii injura si biciuiesc De atata biciuit si lacrimi de cal Piatra si-a pierdut volumul dintai Acum arata ca toate pietrele Pe jumatate ingropata in cer Poate ca era un meteorit Dar nu mai e. Reguli Un bun coleg de camera nu vorbeste cu geniile nici vitele cat poate ca Marea Caspica sta in singuratate pana o simte ca o ranga izbindu-i capul un bun coleg de camera nu vorbeste si nu i se va vorbi. Ideal mort Intr-un cinematograf Privesc Idealul mort al oamenilor Creierul mi-e sidef Cerul e un steag negru pe care pluteste Luna Lumea e o masina trista Imi caut numele pe generic si nu il gasesc. Pamantul Pamantul e plin de radacini Copacii si oamenii devin pietre Pamantul sunt oamenii Si fiecare stea e un ochi Inchis si deschis. Poveste Sunt o padure plina de scufite rosii si lupi radacinile sunt bordeiele piticilor si uriasilor Am mers ades prin aceasta padure dar nu am vazut-o niciodata Copacii nu sunt Briareu sunt creiere pulsand stand pe serpi de maduva prin frunzisul rosu ca o crima Lupii ma inconjoara ca o emisfera de oglinzi Sunt scufita rosie si sunt aceasta padure. Genocid Am trait in clinchetul lacrimilor Lacrimile erau curtea mea imperiala Imi puneau frunzele galbene inainte Apoi am intalnit un om cu ochelari si ochi crucis Si apoi am fost parasit de virtualele iubiri cu adevarul pierdut si nepierdut si am murit un secol in secolul mortii si sexului Asa devenind nimeni sunt absolut asemeni ultimei taceri a statisticii. Intampin Din nastere am avut un aprig dor de moarte sa redevin pietre in izvor si os sfant sa ma gaseasca Omul cand in pamant rau vine sa-l intampin plecatul Polichinelle si tu esti ca mine si tu esti ca mine. Arderea inimii cu fierul Sunt acum mai bătrân ca Isus și inima mea arsă până azi de iubire e curată ca lacrima oricând îmi va fi greu voi privi în inima mea și voi citi yhwh în cartea mea nu mai încape nici o altă iubire și când se va sfârși filmul pe generic va scrie Înmormântarea contelui de Orgaz. Ghetarul Ursii au murit uriasi singuri Noi topaim in jurul lor Mamutii au fost luati de ape Acum suntem oamenii doar Cioplitori in piatra si rotitori in roata Un om si-a pus craniul celui mai mare urs pe crestet Si toti tremuram in lumina ghetarului. *** Poezia yin, Tu, numbă dedicare. În ceas de seară. Rugaciune Plangi paine incatusata zvarlita-n intuneric Domnul vine in calea mea ca o carte Coboara-mi-te din suflet infinite poliedru Fii fericit torturat stalp de sare Umblu pe apa pe drumul fara capat Pietrele cerului imi curg in spirit in lapidariul de sare si stele Tacere in teatrul antic Tacere. Biblia Biblia mea neagra si rupta intr-un moment de furie sta deschisa cu paginile in jos pe albumele de familie nu cred ca Bibliile sunt facute bine pentru ca ne uitam pacatele nici oamenii nu sunt facuti bine dar aceasta nu e important cu fiecare Biblie rupta cat de putin poti oricand cere alta de la fabricantii de Biblii dar toate sunt legate atat de neserios se rup in mana oarba a sfintei ca si sub violul ghearelor paroase ale apostatului nu am incredere in Biblii. Văzând-o pentru prima dată pe Marian Anderson în 1939 În acel an Ica noastră cânta și ea la Cernăuți lieduri în germana dulce avea cincișpe ani și începea războiul dar ce legătură este între Detroit și Cernăuți poate războiul și poate moartea în război și în moarte suntem toți frați mai mult decât în muzică și dialectică va veni și anul 2939 și nu va mai fi Marian Anderson nu va mai fi Eleonora nu va mai fi limba germană nici cincișpe ani nici războul nici detroit nici cernăuți nici moartea. Azi sunt toate ca și Carul Mare spre care alergăm. Oda diamantului din gunoi Nu voi scrie un poem social adresându-mă mulțimilor nu voi scrie precepte divine împotriva capitalului și sărăciei din casa mea de la țară nu voi veni cu ceva nou plin de prospețime nu voi scrie poemul pentru Nobel și premiile literare ale Indiei Nu Nu voi arăta oamenilor adevăratul chip al lumii nu voi pătrunde până în mecanismul societății nu voi predica și nu voi fi predicat nu voi veni în umilința care îi dezvăluie pe sfinți iubirea aproapelui nu va fi scopul vieții mele Nu voi prezice sfârșitul lumii și al oamenilor nici nu-l voi simți nu voi spune omului să-și ajute semenul voi cerși încă o zi încă un an încă o secundă *** Pianul românesc Trezi adormitul plisc. Ța-ța-ța-ța-ța. 22 mai 2016 la 23: 39 UTC+03 Hitler pe hârtia milimetrică Societatea e fascinată de criminali I-am adorat cu toții anarhiștii ca și polițiștii Bătându-ne Vocea LUI erau vocile din cununa Europei celei nebune Metal prețios Nu ar fi existat nazism fără Hitler profetul nu ar fi putut fi Nu a fost un cancelar un dictator un nebun a fost dincolo de morală și dincolo de viață precum Caesar a fost Hitler neîngropatul el întregul Berlin sub cenușă el Germania imperială și înnebunită el Europa moartă.
Artist nenorocit de destin
Am o senzație neplăcută așa că merg la tata și-i spun că scriu mai bine decât Cehov.
Tata e cremene, eu sunt dinamită.
Apoi merg a doua oară și îi spun că nu mai sufăr că sufletul e mic și nu doar că scriu mai bine decât Cehov, dar eu sunt precum Enescu și va vedea asta, dar sunt un om nenorocit de destin. Tata spune:
-Șalom.
Eu spun șalom.
Tata mă felicită și ne strângem mâna pe întuneric fericiți și triști.
PS. Au trecut două zile și am văzut că am mintea-n cârje, pentru că eu scriu citindu-l pe Cehov, dar Cehov a scris fără să mă citească pe mine, eu l-am citit pe Cehov, dar Cehov nu m-a citit pe mine. Cât de prost poate să ajungă un om.
Byzantium Byzantium Cine nu s-a rătăcit în labirintul insular Antilele Europei Mediterane Cântecele noastre duse până în irișii de oțel ai lui Tolstoi Tu și eu și soldații întorcându-se acasă unul câte unul ca o presimțire a plânsului universal și săracii bucurându-se o zi înainte de moarte o lume întreagă plecând pe mare și pe munți părăsită și neuitată.
Calypso
Motto:
"If we shadows have offended,
Think but this, and all is mended,
That you have but slumber'd here
While these visions did appear.
And this weak and idle theme,
No more yielding but a dream,
Gentles, do not reprehend:
if you pardon, we will mend:
And, as I am an honest Puck,
If we have unearned luck
Now to 'scape the serpent's tongue,
We will make amends ere long;
Else the Puck a liar call;
So, good night unto you all.
Give me your hands, if we be friends,
And Robin shall restore amends." - Puck
Rămăseseră singuri. Pe căpătâiul mamei moarte rămăseseră portretul ei, tânără în doliu, și o carte. Stăteau în camera liniștită, tatăl citind biografia lui Pasternak, iar el scriind. Se simțea de parcă ar fi ajuns în Ithaka, dar cât i-a luat să o facă.
Amintindu-și crâmpeie de viață ochii îi priveau înainte obosiți. Scria până umplea toată pagina ca la ora de colorat în școală, când trebuia să umple cu viziuni curse din borcanul cu apă și propriul suflet toată bucata de hârtie.
A fost foarte frumos, dar apoi tatăl său lăsă cartea și porni televizorul, privindu-l cu un chip mărunt.
Eh, când părinții urlă la tine o fac pentru că le pasă de tine. Oamenii care îți vorbesc cel mai frumos, te iubesc cel mai puțin. Nu te îndoi de iubirea unui tată când are crize, și tu le ai, își spunea. Avea atâta de-nvățat. Dar acum era pregătit să-și ducă cititorul până în cele mai tainice cotloane ale societății, ochii săi coborând în adâncimi ca hubloul privirii lui Jacques Yves-Cousteau coborând ca o torpilă din burta navei de cercetare științifică a vieții Calypso.
Când privești viața nu vezi nimic și ți se pare că e un fel de Dunăre egală pe care o vezi cu atât optimism după cât ești în stare să produci, precum creatina. Dar, când te prinde, ajungi să o cunoști cu adevărat, sau măcar o parte din ea. Și când o vezi sau îți vezi altfel propria viață, nu mai poți să zâmbești la fel ca înainte, deși zâmbești mai mult, cu ochii îndurerați. Oamenii fug de adevăr, dar când îi prinde se lasă prinși.
După un timp tatăl său, ore după ce stinsese televizorul, începu să numească autorii realiști care i-au plăcut. Stendhal, Turgheniev, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, iar eu mă luptam cu formularea de a nu mai levita și a te așeza cu trupul și capul pe pământ și a respira somnul vieții pentru a nu mai trăi în autismul romantist. Și stăteam iarăși liniștiți în camera mamei.
Apoi după ce i-am citit mottoul cărții, spuse cum cumpără pe clasa a doua sau a treia prima carte de Shakespeare, cu portret, în Biblioteca Școlarului, "Romeo și Julieta" la librărie în satul mare cu tatăl său pentru trei lei pe când era doi dolari leul. Se ridică din pat și începu să-mi povestească de cărțile pe care le cumpăra și de oamenii simpli care citeau în satele acelea și la tristețea de a fi cu o clasă mai mult primei clase de franceză și, cum stătea, în picioare, cu o bibliotecă în spate, cu părul puțin încârlionțat de parcă ar fi fost bătut de vântul creației, tata îmi apăru în toată frumusețea sa, având toate vârstele în același timp și da, dacă ești bun, romantismul nu e un neadevăr, râzând împreună poate pentru prima dată în viață, după care tot povestind frumusețea cărților ajunseserăm iarăși să vedem problemele oarbe ale vieții care ne loveau pe amândoi ca un orb înarmat.
Omenirea trăiește un vis colectiv, un delir continuu. Toate fricile, angoasele, anxietățile, neliniștile, hoaxurile seculare, manipularea omului de către om, și tăcerea - nu a lui D-zeu, ci a noastră, în care ne înnisipim ca în ceară, zbătându-ne. Eu m-am trezit treptat și am oprit toate icoanele fără suflet care îmi umpleau viața cu iluzii și coșmaruri, trăind acum șocul de după, când văd ce pustie mi-am făcut viața și încă parcă mă aflu în mijlocul unui câmp bombardat și devenit asfalt. Trebuie să-mi găsesc răspunsurile la întrebări ca să pot dormi. Nu știu care sunt întrebările acelea, dar mi-e cert că există, ansamblul ființei mele obosite de nesomn mi-o spune. Ironic mi-e că întotdeauna am răspunsul, dar am părăsit întrebările. Tot soliloqiul acesta îmi spune, luându-mă pe mine ca subiect, că oamenii sunt niște ființe nenorocite. În plus, gândesc că ideile fixe sunt niște răspunsuri care și-au pierdut întrebările, astfel toată modernitatea fiind plină de fixisme. De ce noaptea doar câinii sunt gălăgioși și de ce dacă Ionatan nu l-a părăsit pe David, David l-a părăsit pe Urie pentru un obiect? Nu-mi pot spune, dar acum că am găsit o întrebare pierdută simt oxigenul și plâng iarăși ca la naștere, pentru că după cum spuneau mama și bătrânii, fiecare copil se naște cu pâinea lui și, cum văd, cu propriile întrebări în ochi.
După aproape trei ore de zvârcoliri în pat, am aflat care este motivul, măcar unul dintre ele, pentru care nu reușesc să dorm, pentru că nu m-am căsătorit, dar oricum, e Misterele Parisului, așa că nu îmi rămâne decât să sting lumina cu disperare. Omul e o chitară care suferă dacă stăpânul pentru care a fost făcută nu cântă la ea. În clipa asta chiar și cerul uriaș de afară nu-mi spune nimic, am un univers întreg de sinapse explodând în creier și am un întreg univers în mine. NU îmi rămâne să sting lumina precum Laura și să mă zvârcolesc încă patru ore și să merg să să privesc aurora.
Aș vrea să dorm și toată ziua să citesc, dar am fost făcut pe o noapte cu Lună în iulie și noaptea și Luna trezesc în mine pasiuni adânci precum coardele de cellă. Mama a vrut să se asigure că n-o s-o pot uita niciodată.

Către Tarja Turunen Da tu ești ca mine tu ai fost ca mine mult prea ciudată la nelalocul tău în școala tăcută în care doar pereții cântau și chiar și acum ce rost ai tu pe lume? te înțelege cineva? e cineva care să spună să poată spune o înțeleg pe Tarja Turunen voi scrie un Abecedar? Ce triști sunt copacii în ianuarie (Zam, 2015) Aș fi vrut să văd azi o gâză în drumul meu dar nu n-am văzut ce triști sunt copacii în ianuarie uzi negri de lacrimi atunci le-am cântat copacilor ca un cărăbuș le-am sărutat scoarța înnegrită și mi-am sărat buzele. Poeții buni scriu la zi, geniul scrie în afara timpului. Prințesa pețită de Diavol A fost un Rege și un Prinț O Regină și trei Sfinți Și-o Prințesă lucru mare Odor fără asemănare. Am iubit-o doar o zi Că Dracu o și peți C-o fi bine sau e rĕu Știe numai Dumnezeu. Despre culturismul creierului Cărțile trebuie privite ca niște haltere și greutăți. Trebuie citit în așa fel, și dozat cititul, încât creierul să se dezvolte ca un mușchi. Nu citim ca să ne informăm, ca să ne distrăm, sau ca să ne exprimăm. Trebuie ca în timp ce citim să simțim activitatea cerebrală și efortul pe care îl putem susține ca un culturist. Din aceste motive, Arnold Schwarzenegger e una din cele mai importante entități spirituale ale epocii noastre. Pentru aceasta și efortul fizic e necesar și personal regret că nu am o halteră. Dar corpul uman e cea mai bună greutate dacă știi să o folosești.
Categorie
Ce pot spune despre mine e că trecusem de doi ani de traumă severă, îmi lăsasem părul lung și puteam să dau din cap fără să mă doară creierul.
Aveam o problemă și cineva m-a îndrumat către psihologul liceului, care m-a chemat la Neuropsihiatrie Infantilă. Acolo, unde bineînțeles că nu mi-a dezghiocat secretul, așteptând-o în fiecare dimineață pe doamna psiholog, am putut să văd ceva ce nimeni nu vede, suferinzii Venerei, singurii noștri vecini în intersecția din drumul către licee.
După un timp a apărut o asistentă frumoasă, cu vreo câțiva ani mai mare decât mine, de care m-am îndrăgostit, însă pentru oameni eu intrasem într-o categorie din care nu mai aveam să ies până la moarte.
Diamantul literaturii române În piatră diamantul arde nu-l va culege nimeni nici o mână de om sau de robot nici măcar Iona nu-l va vedea Alephul din care a izvodit viața nu mă vei vedea cu fiecare gheară de cazma voi coborî mai adânc în munte ar trebui să-mi asigur nebunia pe 99, 000, 000 USD și să-i evit pe Apostoli sunt diamantul acestei literaturi cu nouăzeci și nouă de fețe. Dolfi in cenusa 1. Sunt impur. 2. Eu sunt Germania si trebuie sa mor ca RIF. 3.Nu exista puritate pe pamant. 4. Cenusa capul meu imparatesc. Lesie. 5. ECCE HOMO 23 mai 2016 la 13: 03 UTC+03 Omul de afaceri a primit ordin sa se sinucida. 24 mai 2016 la 04: 52 UTC+03 Despre viață ca întreg Societatea este o pădure plină de animale vorbitoare. Fiecare are un scop, o menire. Dacă te doare mâna mergi la doctorul de mâini. Dacă te doare inima mergi la doctorul de inimi. Nu poți spune, Pentru că am mers la preot nu merg la psiholog. Nu poți spune, Pentru că merg la psiholog, nu merg la preot. Creierul e organul care se aseamănă cel mai mult cu ficatul. Trebuie doar să ai curajul să aștepți în fața ușii. Nu poți predica preoția ta și nonspovada. Și Marx, și Hegel (Nietzsche) și Kierkegaard sunt filozofi, caută Dialectica. E o diferență între mama ta și computer. Dar în același timp nu poți cere computerului ce aștepți de la iubită. Și tu ai un rol în fabulă. Trebuie doar să-l descoperi. Domnul Iosif Sava Un caz de individuare, domnul Iosif Sava este un suflet pasionant. Când tot poporul, de la țărani, muncitori, negustori, activiști, până la rabini pleca pentru a muri _acasă_, nu a lăsat nimeni să-i spună unde este acasă pentru el, nu a primit nimic de-a gata, deși ar fi putut să plece _acasă_, ori mai rău deși ar fi putut atunci, în anii grei - dar care ani nu sunt grei în România? - să-și vândă sufletul și din Țara Sfântă să ajungă în Occident.
Domnul Iosif Sava este înmormântat la București, în cimitirul Filantropia, de parcă ce-ar vrea să spună odihna lui e că destinul lui și al părinților și bătrânilor lui este strâns legat de mila sărmană dar bună pe care oricine a primit-o în România măcar o dată în viață. Și poate că Elohim i-a primit moartea, pentru că mai mulți israeliți sunt cu noi decât cu ei.
Cartea Don Quijote este cea mai importantă din literatura hispano-iberică, pentru că oferă pentru a scrie în idei, vocabularul unui pământ autentic și al unei epoci relevante. Moby Dick - Declarația de Independență a Literaturii Americane - este pentru lumea unionistă, The Adventures of Huckleberry Finn - Prima versiune a lui Gettysburg Adress -, pentru convenție. Cel puțin aceasta e ceea ce am aflat eu. În literatura rusă nu mă pot pronunța pentru că nu i-am citit decât pe traducători. Interesant e că după acest criteriu, se creează un vid de valoare în romanul românesc din toate timpurile. Nici Ion, nici Pădurea spânzuraților, nici Moromeții, nici Cel mai iubit dintre pământeni, singurul care se apropie. Ori poate e prea modern pentru mine, prea matissian. Astfel există locuri libere la cel mai important roman românesc, singura temă pe care Eminescu nu și-a făcut-o. Eu dacă voi scrie un roman voi vârî în el vreo cinci dicționare explicative barosane plus câteva cărți de sinteze importante pentru limbajul românesc. Hai, la carieră cu voi. Drama unui om deștept Despre Felix dintotdeauna se spusese că e deștept, lucru care nu îl lăsa indiferent la începutul vieții. Apoi îl lăsă. Timpul trecu și el se ocupă cu tot felul de lucruri, mai mult cu ale lui. Veni și anul în care avea treizeci și trei de ani, un an în care ochii i se deschiseseră ca Prințului Fericit și putu să vadă toată mizeria lumii. Veni și o seară răcoroasă de august în care avu revelația originii suferinței, dacă nu a întregii lumi măcar a sa. Nu pentru că făcuse el ceva greșit, ci simpla și crâncena simplitate omenească. Din ziua aceea își spunea la asta nu este leac, nu ai unde să te duci, și new yorkerii sunt la fel de proști ca oamenii de pe strada lui. Se gândea uneori să aprindă un bec de glonț pe scena lumii și să tragă cortina, că era prea netrebnică. Drumul înapoi M-am dus la tata și i-am spus:
-Pot să-ți spun care e parte rea a învățatului? Învățatul are și o parte negativă? Pot să-ți spun?
-Poți? m-a întrebat tata.
-Îți spun într-un cuvânt? Știi care?
-Ecclesiastul.
Tata a părut pe deplin edificat.
-Un om, continui, care tot învață de mic ajunge până la urmă să vadă toată lumea cu oamenii și prostia lor și nimic nu-i mai poate lua amărăciunea, nici măcar învățatul, amărăciunea lui rămâne. Un preot. Ce a făcut? A învățat ce a trebuit să învețe, a cântat ce a trebuit să cânte, în rest nu s-a obosit, spune ce trebuie să spună și cântă ce trebuie să cânte, în rest nu se obosește, ce îi mai poate spune el omului care a învățat de mic?
-Ei, exclamă tata, spunând câteva ș.a.m.d.-uri.
-Iar păstorii îs la fel. Ce îi mai poate spune oricine unui om care a mers până la capătul pământului, care a văzut totul? Ce i se mai poate spune unui asemenea om?
-Despre drumul înapoi. Să înceapă să facă drumul înapoi să vadă cum îi și să încerce să mai pună și umărul să ajute. Poți să scrii și o povestire despre drumul înapoi.
-Drumul înapoi. _Return to Innocence_. Enigma. Mă duc să mă uit, scriu și povestirea. Dumnezeu pe pământ Societatea e asemeni unui demiurg care creează detașamente umane. Pe unele le zdrobește, pe unele le înalță, pe altele le menține. Ce zdrobește pentru cauze ce provoacă înălțarea îngrijește - cum conține și textul Bibliei - prin cei pe care îi menține prin a fi călăuziți de cei înălțați pentru care s-au jertfit de cele mai multe ori chiar fără s-o știe cei zdrobiți. Astfel unii oameni ajung Dumnezeu fără a fi Dumnezeu. Dumnezeu pe pământ. Escrocii cu 88 de clape Spre ghinionul meu singurul instrument muzical spre care am o reală înclinație este pianul. Așa că de un timp, presat de focul creației, am tot căutat și eu un pian.
În primul și în primul rând pianele dunt de variate feluri. Piane cu coadă - piane cu coadă lungă, piane cu coadă scurtă -, piane verticale - drăgălașele pianine pline de stil -, pianele și pianinele digitale, clapele felurite, pianele portabile, pianele portabile economice. Pentru că nu am coadă - nici lungă, nici scurtă -, mi-aș fi dorit ca măcar pianul meu să aibă coadă, deși nu știu unde ar mai fi loc pentru ea în camera în care îmi petrec zilele, dar spre crunta mea nenorocire, datorită implacabilității legilor fizicii - mai ales a celei a perioadei moderne -, nu îmi permit nici măcar un pian portabil economic, fie el și cu baterii.
Am fost foarte trist, dar astăzi D-zeu m-a luminat, putând astfel vedea ca Ezechiel că toți samsarii de piane sunt niște escroci.
După ce prin mijloace incerte, adună un capital și mai fluctuant merg la investiții cumpărând piane secănd de la tineri sau nu chiar moștenitori dornici de o viață mai nouă, și deasemenea și de la niște bătrânei simpatici dornici să-și păstreze viața pe care încă le-a dat-o D-zeu, mai ales pe timp de iarnă, sau de Paște. Bătrâneii donează pianele pe niște prețuri decente. Apoi vin samsarii și-ți cer două mii de euro pe o ghiotură de vechituri de piane.
La reprezentanțele de piane este chiar mai rău, fiind conduse de samsarii care și-au luat licență. Ca să afli prețul unei pianine nenorocite făcută din lemnul, fierul și cositorul pe care le-au mai găsit la începutul secolului douăzeci și unulea, ți se cer datele, iar după ce vor afla totul despre tine îți vor trimite un preț.
Cu durere mă gândesc că nu voi fi niciodată un pianist, dar mai mult decât atât o întrebare asurzitoare mă hăituiește uneori având chipul marelui Ludwig, cel care am încercat să fiu de la patru ani până azi și nu am reușit nici măcar o dată. Fiara Credința, așteptarea și disperarea în iubire mă transformă într-o fiară feroce de vulnerabilități. Am chipul de tigru și îmi vine să țip, dar orice s-ar întâmpla cu mine cred, aștept și disper. Sunt o fiară de frumusețe și nici măcar nu mi-ați văzut perechea.
Frumoasa Am mers odată la facultate, agale prin târgul nenorocit și mai aveam de așteptat până să intrăm la cursul pe care îl făceam la comun cu celelalte clase. Stăteam în coridorul de la parter, în partea dreaptă, unde erau doar două fete, una din cele mai frumoase și alta, cred, o olteancă rea de gură. Eu mă băgam în seamă cu amiciție, vorbind cu fetele asemeni unor camarazi, iar frumoasa își puse o mână în șoldul rotunjit și mă privi de deasupra pieptului ei ca o sticlă veche de Pepsi, dându-mi un zâmbet luminos, împroșcată de olteancă sau de cine o fi fost, una mică, slăbuță și întunecată pe care nu o răbdase inima să nu-și bată joc de frumoasă.
"Lasă-i să moară proști! "
Așa m-a văzut o colegă din clasa de regie, cu niște ani mai mare decât mine, munteancă, Era o fată foarte inteligentă și chiar atractivă, tragedia era că nu era așa de frumoasă, în timp ce eu bineînțeles sunt fermecător. Mă privea ca pe Catindatul lui Caragiale - oare de ce? - un extraterestru care cunoaște fără să știe toate secretele vieții. Într-o zi de iarnă iarnă am condus-o prin târg printre oamenii grăbiți până acasă și i-am propus să facem un om de zăpadă ca în copilărie. Cel mai interesant lucru e că, deși era zăpadă destulă pe balconul vechi, a vrut să facem un om de zăpadă mic cât un copil.
Lasă-l să mă mintă Era un pab oarecare, cu mese mari în boxe, pe timp de iarnă. Un băiat zdrențuit de viață dădea ture. Renunțase la alcool din vară și încă se simțea bine. La una din mesele la care merse erau niște băieți de la el din oraș și o fată din liceu. Se duse de stătu pe acolo, povesti, râse, glumi, în sinea sa plânse, mai râse, ascultă, ce mai, într-un fel era Charlot. Observă că pe meniu erau făcute tot felul de desene, cum nu mai văzuse în viața lui, semănând cu desenele rupestre.
-Cine a făcut desenele, a întrebat?
-O fată. E la toaletă, a răspuns fata din liceu.
-E de la Arte? E beton cum desenează.
-Nu.
După ce mai studie desenele, băiatul întrebă tare:
-Cine a făcut desenele?
-Moi, îi răspunse o fată elegantă, cuminte care tocmai se așeza și își verifică poșeta.
-Ești la Pictură?
-Nu.
-La Sculptură.
-Nu.
-La Grafică?
-Nu.
-Nu ești la Arte?
-Nu, spuse fata zâmbind.
-N-ai făcut nici școala de la Arte Plastice?
-Nu.
-Dar de ce nu te-ai dus la facultate? Tu ești un artist.
Fata râse și spuse:
-Părinții m-au trimis la Administrație Publică.
-Adminstrație Publică? Ce să faci tu la Administrație Publică?
După o pauză băiatul spuse:
-Desenezi foarte frumos. Ești un artist. Ar trebui să mergi la Arte.
Apoi nu mai știu ce să spună.
Fata din liceu intră în vorbă:
-Te minte.
-Lasă-l să mă mintă, spuse artistul, în timp ce se ridica pregătindu-se să plece.
Băiatul se gândi: bă, fată ca asta n-am mai întâlnit, trebuie să vorbesc cu ea. Dar văzu că ea temătoare își luă poșeta de piele și paltonul de lux, temându-se de respingere și din snobism își spuse spre deosebire de Elena Băltăgan, nu din devoțiune că ea și el trăiesc în două lumi diferite. Ce înseamnă să fii punkist prost, până și taică-său i-a spus că-i prost, dar - și mai tragic - până și maică-sa i-a spus că-i prost. Chirurgia pe creier nu se face doar cu bisturiul. Se poate și cu ajutorul cuvintelor, prin artă, &c Luna prin plopi Ajung acasă privind Luna prin plopi obosit. E dimineață, dar eu parcă aș merge cu Robert Scott prin Anctarctica. Demult lumea nu mă mai judecă, ca o femeie, demult nu o mai judec. Am mers buiac prin răcoarea dimineții, singur cu D-zeu, cu o coastă străpunsă. Acum când șed, simt fratele meu Ispititorul venind la mine:
-Oricine, Mikee, oricine.
Eu aș fi băiat drăguț dar injectează hormoni în mine. Nu, mă voi mai ruga un an, deși îmi sint creierul chircit în cap și smochinit ca miezul de nucă. Mă ridic cu fruntea grea și pe când închid poarta număr plopii, unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă, zece, unsprezece, doisprezece, treisprezece. INTELLECTUAL INSTINCT CONCEPT Miami - Vama Veche Doar Dus
Taică-su îi milionar și i-o făcut un iaht hidroavion tip navă spațială. Tot timpul e varză așa că doar apasă pe un buton cu senzori iar nava face o elipsă și aterizează pe apă în apropierea uscatului sau a vreunei insule, detectând locurile libere pe apă. Apoi taică-su îl recuperează cu tot cu navă. Erau la Miami și vorbeau acolo toată trupa muți. La un moment dat el a zis:
-În puna mea!... Cu Miami cu tot.
Apăsă pe manetă fără se uite bine la ea și apoi decolarea îi trânti pe toți cu spatele de perete unde își puseră centurile și adormiră din când în când unul mai bând câte un pahar de suc.
Nava, numită Rosebud, efectuă o elipsă peste Polul Nord și se izbi în buza Mării Negre. Deși izbitura îi trezi abia după o oră izbutiră să iasă. Până se dezmeticiră văzură printr-un binoclu militar că așezarea se numește Vama Veche.
El ieși primul pe scara ce cobora în apă, ținând în mână o sticlă nedesfăcută de whiskey și spunând găștii de fete și băieți care îl urma:
-Hai să mergem să-i cunoaștem pe localnici.
III Judeii, Romanorum, Graecis, Thraces, Scythes Secunda vita caeleste et aeternam Imperium e lux et vulgus beati Via aqua est aetheris tristae panem Tu plangit bebis lux perpetua Libertus sculptura tacet marem. 25 mai 2016 la 20: 34 UTC+03 ”Dupa lungi "complotari", de care nu eram catusi de putin strain, la Editura Kriterion a fost publicata in 1982 selectia Vant potrivit pana la tare, realizata de Peter Motzan, in traducerea romaneasca a lui Ioan Muslea, cu un cuvant inainte de M. Iorgulescu. Lectorul cartii era Gabriel Gafita. Abia din acel moment, reprezentantii iconoclastei noastre "generatii optzeciste" devin constienti de existenta, in acelasi perimetru statal, a unor confrati ce devansasera gustul liric al timpului. Intr-o analiza publicata de Simona Popescu in revista Contrapunct (nr. 9/2 martie 1990), forta de iradiere a textelor din sus-amintita antologie este astfel descrisa: "...aceasta poesie spune mai mult si intr-o forma plina de forta si artisticitate despre o buna perioada a realitatii romanesti decat o face poezia romaneasca. Si daca ea isi pastreaza actualitatea, asta se intampla nu doar prin valoarea ei, ci printr-un fel de poeticitate care vizeaza in primul rand individualitatea, o poeticitate care cuprinde mai multe elemente si nuante: de la transanta la delicatete, de la emotiv la obiectiv, de la reflectarea netransfigurata la reflectie, de la notatia de tip jurnal la metafora clara, neornamentala, de la instantaneu la viziune, de la senzatie la celebritate s.a.m.d. Poesia aceasta e o sinteza a mentalitatii, expresivitatii, sensibilitatii individuale si comunitare in acelasi timp." Finalul articolului reflecta sentimentele pe care le-a generat in constiinta romaneasca pierderea a ceea ce fusese comunitatea etnica germana: "Poesia celor din Vant potrivit pana la tare este profund actuala, profund romaneasca si necesara. Ar fi mare pacat ca ea sa nu aiba continuitate. Am privit cu inima stransa o emisiune recenta in limba germana in care era vorba chiar despre drama asta a optiunii: pentru sau impotriva emigrarii. Si o urmares cu... crispare, pentru ca mi-am trait copilaria in zona Brasovului, intr-un mediu in care ceea ce numeam noi avea o mare valoare si constituia un punct de reper al civilizatiei si probitatii." Trauma plecarii germanilor din Romania s-a resimtit cu acuitate sporita in mediile literare. Una dintre sansele noastre naturale, istoric constituite, prin care avuseseram acces la sincronizarea europeana, era astfel brutal inlaturata.” - Virgil Mihaiu. Morpheos Se spune că sâmbata soarele merge încet în somn pe cerul adormit. Lumea doarme iar stele își pun văluri de nu le vezi și se roagă. Copiii plâng mai puțin, iar bătrânii ascultă discuri vechi. Îngerii iau frunțile fetelor în mâini și le adorm ore în șir. Copacii umplu țărâna cimitirelor de oxigen. Și amintirea cântă ca o flautistă întristată. Ce vrei, e sâmbătă și trebuie să mori. RIF 1111111111111111111111111111 2222222222222222222222222222 3333333333333333333333333333 Băiatul care cânta marșuri Eram băiatul care cânta marșuri cu două svastici pe mine și haine militare în privire țineam în mână Cântările Evangheliei. Cântările Evangheliei Cântările Evangheliei Cântările Evangheliei Cântările Evangheliei Beat de medicamente și idealuri mic și disprețuit băteam în toba mea de tinichea pictată și cântam marșuri din burta mamei mele. 4444444444444444444444444444 4444444444444444444444444444 4444444444444444444444444444 4444444444444444444444444444 1111111111111111111111111111. Nonfigurativitate Patru coloane de piatră rămase vertical precum niște evangheliști din templul năruit și radioul pornit spre îndobitocire, cu toate astea mai multă lumină a spus Goethe, iar orice vis își are partea sa nespusă, ca un tăiș, toți oamenii ar trebui să plângă dimineața. Rămase singură ca o stâncă. O piatră în mijlocul coloanelor ciobite emițând impulsuri radio ca orice femeie. Jidovul răspopitt Eu sunt jidanul care mănâncă untură Sunt Aabram înainte de Avram Sunt Ceaușescu fără pic de cultură Mă duc și-în ceruri doar să spun că n-am Merg pe drum și drumul mă fură Îs patriarh gros da' n-am un gologan Morala! Vă spun eu cine suntem, niște oameni sărmani. Chiar și șmecherii noștri, de câte feluri sunt, când merg sau se întorc în străinătate nu-i bagă nimeni în seamă. Doar la operă stăm bine. Cântărețele românce de operă sunt divinizate în toată lumea, dar România nu le-a auzit. Nu mă uita Intrase la Teatru deși văzuse doar teatru Tv și citise piese. Prima persoană pe care o văzuse pe coridoarele facultății fusese un băiat cu părul lung care trecu având un rictus ușor pe chip. Se împrieteniră.
Băiatul deși era din oraș îl ajută foarte mult. Lui tot timpul îi lipsea câte ceva. Afecțiune în primul rând.
Apoi află că e homosexual. El era mistic.
Mergea și stătea cu el în mansarda lui sufocantă și vorbeau despre Dumnezeu și teatru.
Prietenul îl chemă la creative writing cu o poetă de renume, pentru că avea writer's block, dar nu se duse. Nu avea nevoie de nimeni ca să-l învețe să scrie, deși nu știa.
El iubea mai mult platonic (donquijoește) o adolescentă liceeană lesbiană, de acasă.
În rest patrula singur tot orașul fumând Carpați cu o miscelanee de gânduri și nesuportând să vadă oamenii indiferenți ce mergeau umplând străzile. Se uita în chipul fiecăruia și nimeni nu îl vedea.
Deși era fost copil fericit, reggae pe viață fără fumuri, hippie fără iubire, ajuns punkist fără gașcă, părul de pe obraji și căciula neagră îl făcea un Uzzy de un metru optzeci și șase. La cămin stătea cu niște maneliști din cauza cărora bea, care îl credeau nebun și pe care îi bătuse pe trei din cinci. Cu ceilalți doi se înțelegea bine.
Prietenul său îi spuse că e virgin. Nu își imaginase vreodată că poate exista așa ceva.
Odată veni acasă, se certă cu toată lumea, apoi se gândi că nimeni nu îl iubește și se masturbă gay gândindu-se la prietenul lui.
Apoi înnebuni, excomunică teatrul plin de homosexuali și lesbiene și deveni semigreu mistic.
Nu înțelegea lumea, nu se înțelegea pe sine și era sfâșiat de contrarietăți.
Mergea să se spovedească și preotul îi spunea că Domnul nostru Iisus Hristos a fost ispitit de toate, dar fără păcat.
Săracii sunt mai fericiți decât bogații, pentru că în obida lor își descoperă o ingenuitate pe care nu credeau că o au. Milionarii nu curăță cartofi stafidiți pentru o masă culegându-i dintr-un sac de puiet de palmier. Și, când trăiești pentru asta, realizezi că asta e viața adevărată. Oaspetele Venise la Felix într-o zi mai degrabă friguroasă spunându-i:
-Ce mai faci, prieten drag? A trecut atâta timp.
Se îmbrățișară.
-Cine este, întrebă familia.
-E un prieten, l-am cunoscut la.... Sentențios, E oaspetele meu.
Trecură anii și oaspetele nu mai plecă, da, ca în "Muntele vrăjit" de Thomas Mann și nimeni nu înțelegea de ce, printre nimeni fiind și vizitatorul și în toți acei ani punctați de diferite evenimente familiale a căror fericire sau tristețe se influențau reciproc, când vreun profan făcea vreo inquisiție referitoare la cetățeanul care era așezat totdeauna în capul mesei i se dădea parcă mereu același răspuns:
-Este oaspetele nostru. Felix l-a cunoscut demult la...
Apoi sosi ziua când Felix muri, iar oaspetele mergând cu pași pierduți, înlăcrimați în urma camionetei mortuare Iveco, plânse cel mai mult. Tot priveghiul li se spusese oamenilor:
-Un oaspete. Felix l-a cunoscut la, în anii de demult.
Când se întoarseră triști acasă, oaspetelui i se dădu camera lui Felix. Nu mai ieși niciodată din ea, nici mult după ce îngropă pe rând întreaga familie cu pașii lui pierduți și plânsul deznădăjduit. Sodoma nu Babilon Pentru că nu-mi place să discut pegra nu voi face portrete, dar am fost și eu la înalta școală la optsprezece ani și ce-am văzut acolo: actrițe lesbiene care le chinuiau pe cele normale, profesoare care aveau amanți studenți de la actorie și o grămadă de curiști, de parcă ar fi fost un criteriu pentru a-l înțelege pe Sofocle, ce oameni proști, nene, în rest droguri, ocultism și dorința de a-ți face colegii să se lase de școală, numai tu să trăiești. Eu le-am rup gura încă de la vârsta aia până și la yoghini, și chiar și azi pe mine mă găsiți pe net și-mi puteți cumpăra cărțile, dar a fost Sodoma nu Babilon și până la urmă m-am lăsat că era prea de tot, îi înțeleg uneori pe ăia care intră din când în când cu mitraliera, dacă ar merge vreo doi pe acolo, m-aș duce și eu să-mi termin studiile la timp înainte să se îmbâcsească situația iar, cum zicea Votca. Ca să zic și ceva serios, o să vedeți voi cum va fi în ziua când Parlamentul va introduce, cum se zice, sexul anal obligatoriu, idioților. Cât de rea poate să fie o lume pentru a le repeta până la asurzire oamenilor simțitori că Sunt nebuni? Situația bolnavilor psihic este critică. Noi doar să ne chimizăm și să ne complacem într-o senilitate prematură și cel mai de preferat să ne autointerzicem studiul, înaltul ideal al omului, și munca, singurul lucru pentru care omul e pe pământ, iar studiile LOR sunt făcute cel mai adesea pentru ajungerea într-un mediu în care să-și poată satisface cele mai debasive impulsuri fiindcă ei sunt apostolii trimiși de Plăcere. Și noi întotdeauna să nu mușcăm mâna care ne hrănește, scurta-o-ar Maica Domnului. Omul care și-a pierdut umbra Lui Felix dintotdeauna îi plăcuse să cugete până ajunsese la o asemenea intensitate a gândirii că nu se putea opri nici după ora de culcare, nici în timpul nopții, nici în somn. Stătea în întuneric încercând să adoarmă și gândea imperii de gânduri. După un timp, dimineața la masă, începu să observe că-și pierde din umbră. Când nu mai avu deloc, prefera să stea în întuneric și noaptea și ziua fără să știe de ce. Eu sunt traducătorul fără cărți, l'imaculée conception. Păstorul român, fratele Moftangiu Am cunoscut mulți păstori în viața mea. Unul m-a rugat să îl învăț engleză pentru că trebuia să meargă mire într-unul din statele din sud estul Americii, din păcate nu mai știu în care.
-A, frate păstor, mergeți în America de Sud, i-am spus.
A avut o expresie deranjată, îl enervam.
N-am apucat să facem engleză pentru că era ocupat cu păstoritul creștin.
Între timp un prieten, tot păstor, dar fără seminar, a venit cu mama lui la mine, la țară. La un moment dat s-au dus pe undeva, iar mama mea mi-a spus:
-Când fratele ăsta o să aibă bani, nici n-o să te mai cunoască.
Am fost foarte uimit de ce mi-a spus mama, dar ea și-a întărit cuvintele:
-Tu ești bun până nu are el nimic, apoi o să-ți dea cu piciorul.
Ciudat, dar așa a fost.
Mai aveam un prieten păstor, alt pierdut, ca în Zece negri mititei. Ăsta era un om numai suflet, intelectual, care la un moment dat plecă spre Thule, și gerul banilor îl făcu să, îl făcu să. Îmi amintesc că am scris odată o poezie cu Nastratin, o mai am pe undeva, unde spuneam că Nastratin avea un prieten de filozofie și credință, care apoi deveni cămilar și făcu aur. Nastratin cerși zece ani și își făcu un chip de aur pe care i-l dărui prietenului său spunându-i:
-Sper, măcar, să mă prețuiești acum.
La telefon, când a catadicsit să-mi răspundă, și i-am citit cu remușcări poezia, spunâdnu-i că n-o s-o păstrez, frătiucu ăla m-a sfătuit s-o păstrez. Ce să mai zici?
Iar primul la un moment dat a dispărut. Îl aveam în Messenger și i-am mai scris, însă nu mi-a răspuns decât la început spunându-mi că e în America și că rămâne acolo.
Eu tot timpul am vorbit cu păstorii foarte frumos. I-am mai scris uneori:
-Frate păstor! Pace, frate păstor!
Nu mi-a răspuns.
La un moment dat mi-a scris un singur rând, ultimul:
-Te cunosc de undeva?
-Frate păstor, sunt eu. Îs Felix. Îs Felix, frate păstor. Frate Moftangiu. Frate Moftangiu. Țară de doi lei, nene Iancule. Nu se dau nici sinapse. Am făcut o listă de cărți esențiale pentru cei care au studiat limbile străine engleză, spaniolă, franceză, latină, germană, cu mențiunea că e nevoie de textele originale. Cine nu citește cărțile astea, nu există ca traducător, scriitor, artist ori om. Don Quijote Sagradas Escrituras Moby Dick Huckleberry Finn Whitman, Dickinson, Frost Deutsche Bibel Goethe - - Gedichte - Faust La Sainte Bible Balzac - La Comedie Humaine Vulgate Horatius Shakespeare - Complete Works Holy Bible Pe clasa a șaptea de gimnaziu Mergeam la școală totdeauna și mereu mai iute, sperând să o văd, o fată din altă clasă, care mă îmbăta cu ceva, nu știu cu ce. Nu mai știu cum treceau orele și apoi dădeam cu turma ture de școală doar doar voi trece pe lângă ea. Când mă gândesc acum ce fericit am fost și ce prost să mă îndrăgostesc de o proastă, dar iubirea nu stă să aleagă, când îți dă în cap, de ești mintos sau, păcatele mele, nătărău. Public Era în toamna anului 2000 pe când veneam acasă mereu în sacoul meu de catifea maro și cu o atitudine elegantă. Mă prindea întunericul care se întindea odată cu echinoxul și rămâneam în noapte la mila trecătorilor. Îmi amintesc cum m-a luat cineva nu mai știu de unde și m-a dus până în Alba Iulia, un loc pe care mai apoi aveam să-l evit pentru că nu aproape că nu treceau mașini. Cel care m-a luat atunci era un bărbat tânăr, un om mai tânăr decât sunt eu acum, cu o meserie pe care mă tem că nu mi-o mai amintesc și căruia când m-a întrebat unde lucrez i-am spus că sunt student, unde? La teatru. La regie, nu la actorie. A avut o atitudine foarte neobișnuită. Era chiar din oraș, din Alba Iulia, blochist, dar a zis că merge, după ce cobor, după soția lui pentru că vrea ca soția lui să mă vadă. Din motive subiective mai ales nu mi-am terminat facultatea, dar acum nu mă mai gândesc la asta, mă gândesc la cei doi tineri pasionați de păsările astea călătoare care sunt artiștii. Pulsul D-zeului meu I-am pus mâna pe frunte și i-am simțit inima zvâcnind, vie ca un muribund ignorat. Atunci m-a privit cu ochi de marmură. Nu trebuie să mă mai închin idolului. Mie. Dar ce vorbesc, doar stau în fața cerului deschis ca un cuptor în lumea în care fiecare om e un străin, chiar și tu însuți. Va fi o moarte, dar nu acum. Apoi va fi alta. Copacii ard în pământ. Îmi doresc să aflu un răspuns, dar nu există decât ceea ce nu știu. Vreau să mor, dar trăiesc. Sufletul meu e o vanitate de ars pe rug. Viața e un lucru bun, scrie pe o carte de Goethe, dar cum ar fi dacă nu ar fi, ai putea rezista? Mi-a spus D-zeu. Mi-a spus D-zeu să mă trezesc, toți s-au lepădat de mine. Oare ce-nseamnă toți? Nu se leapădă decât lepădații. Regizorul Împrumutase de la Felix totul, pentru totdeauna, până și caseta cu Terror Art ori cartea lui Nicodim Aghioritul, până și numele. Erau vecini de număr în căminul nenorocit de studenți, până și fumatul la pipă, până și cariera lui neterminată - doar pentru a le putea spune frumoaselor de la actorie că știe teatru. Vreau sa va prezint un om smerit. E un poet german din Romania care a plecat în Germania. L-am ascultat citind și mi-am spus, Omul asta nu e neamț, e ca un român provincial care vorbește germana. O lecție pentru noi, românii vechi, care ne schimbăm sufletul oriunde ne-am duce. Beckett, domnule, Beckett. Pe distinsul poet îl cheamă Franz Hodjak și alături de colegii săi a făcut mai mult pentru literatura română decât trei decenii care au urmat. România e în sufletul lui. Dacă Mircea Cărtărescu cu tatăl lui Nicolae Manolescu m-au făcut să citesc poezie nouă românească, Franz Hodjak & Co. m-au făcut să o scriu. Comment către Alexandru Vakulovski În Basarabia trebuie să se trezească sentimentul liberei determinări și al Moldovei incomplete. Intelectualii basarabeni au cea mai sfântă chemare națională românească, de a trezi românii din toate cele trei ținuturi de departe, Republica Moldova, Bucovina de Nord și Basarabia de Sud. România nu va fi România până nu ne vom reuni ca la 1918 și să lăsăm ca poporul să decidă cum ne vom autoguverna într-o România independentă și civilizată. Poporul român de pretutindeni este Dumnezeu. Și poate că asta e lecția noastră în manualul universalității. Doamne ajută. Religie Nu scriu ca să învăț, nu scriu ca să fiu amintit ori să fac manechine de cuvinte, și nici măcar pentru că scriu bine, ci să exist. Scrisul mi-e religie și cred că cerul e un text ilizibil. Aș vrea să aduc ceva omului dar nu am ce, dar nu știu motivul pentru care scriu asemeni ierbii pe cer. Am un progrămel în cap care mă condiționează scrisului, un cod de bare pe care D-zeu l-a tastat la concepția mea. Nu scriu pentru că aș avea ceva de spus, ci pentru că am ceva de nespus. Sinuciderea lui Felix Felix era scriitor și asta e îndeajuns spus despre el. Publicase patru cărți, chinuite, și abia acum își găsise sufletul. Mama îi murise, iar tatălui său - după cum sunt unii oameni cărora le place să bată - îi plăcea să certe. Deși nu vorbeau deschis, oamenii știau despre iubirea sa pentru o fată, care fără să fie o iubire neîmpărtășită, nici măcar imposibilă, era una a așteptatului timp de ani de zile pe o bancă indiferentă. Trăia un vid cosmic, absurd, beckettian și simțea o oarbă dorință uneori să se sfârșească destinul său. Într-un moment de slăbiciune își luă viața trezindu-se apoi în întuneric. Nu se întâmplă nimic decât întunericul. Oamenii nu prea aveau curaj să-i aprindă lumină, cititorii nici nu mai prea îl citeau, fata purtă întreaga viață doar negru, iar el nu se putea gândi decât la cât rău făcuse. The Dog and the Bitch Stătea pe bancă în curtea Catedrei de Teatru și fuma o țigară de mahorcă. Un copil care locuia în curtea facultății se opri să vorbească cu el. Era un copil inteligent care îi povesti cum îl jucase pe Arlechinetto într-un spectacol pentru cei de la Catedră, dar la un moment dat îl întrebă:
-De ce porți lanțurile astea? De ce porți zgarda asta de fier la gât? Ești câine? De ce te tatuezi? De ce-o porți, bă, Felix? Ești câine?
Toată lumea lui se prăbuși iar, emoțional, irațional. Dar bineînțeles că nu-i spuse nimic copilului. Zâmbi.
După ce copilul plecă în demisol, unde locuia, iar studentul mai stătu pe bancă plictisindu-se de moarte, rămase singur în parc, pentru că pe străini, majoritatea fete din ani mai mari, nu-i punea la socoteală. Venea tot timpul ori cu două ore mai repede ori cu jumătate de oră mai târziu.
În curte nu era nimeni. După un timp apărură câteva fete de la actorie, iar Naomi se opri lângă el să vorbească. Naomi era o studentă de la actorie, din an cu el cu un corp perfect.Dacă o vedeai în maieul negru, nu îți venea să crezi că există așa ceva. O observase la examenul clasei de actorie când o jucase pe Helena Charles în "Privește înapoi cu mânie". Dar Naomi era un suflet de marmură, nu te puteai gândi la ea în alt fel.
Dintr-un motiv inexplicabil se așeză lângă el pe bancă, singură dintre celelalte fete, deși ei doi nu mai vorbiseră așa niciodată. Ea nu-l întrebă de zgarda lui de câine. În schimb, când îi spunea el ceva, cel mai probabil spunea ceva de D-zeu, ea i-o tăie pe un ton impenetrabil:
-Hai nu mă mai aburi. Taci din gură.
Rămase uimit. În interior, trebuie să mărturisească, avu impulsul s-o pocnească, dar cum să pocnești o actriță?
Mai stătură un timp tăcând, iar după un timp Naomi se ridică și plecă.
Ce să aibă fata asta cu el, se gândea ca un copil, nu-i făcuse nimic.
De atunci începu s-o deteste și nu-și mai vorbiră niciodată până în anul în care el după ce se îmbolnăvi, renunță la facultatea asta blestemată.
Odată, mergea iarna pe întuneric prin piața Bibliotecii Centrale Universitare trecând prin fața Casei de cultură a studenților spre cămin, iar Naomi cu un fraier de la actorie îl depășiră și făcură în fața lui un moment, ținându-se cu mâinile la o distanță, ca mireasa și mirele, ca regina și regele, după care fugiră.
What a bitch era frumoasa asta de Naomi, se gândea uneori. Păcat. Dar, oricum, n-o iubea. Satul în care trăiesc numai proștii Ies pe stradă în satul în care trăiesc numai proștii. Ies din casa mea urâtă, batjocorită. Merg pe drum către munți și trec pe lângă case mari de oameni gospodari ce trimit băieți la scaieți și murari. Mă uit în urmă, dar parcă poți să știi despre cei ce trag spuza pe felii. Merg înainte și o femeie în ciorapi râde oha de harapi. Mânca-o-ar Tata. Lângă ea o fată fuma, gura îi crăpa. Mă întreb D-zeu te-o făcut sau Gorila - (de Liviu Rebreanu)? Merg mai departe, dar e ca-n carte în satul făcut de proști și locuit de moși. Bine că o rămas castelul în picioare, măcar atât blazon să aibă când soarele răsare. Merg pe drum în scrum și-aud cum se screm ca tribul Efrem cu ura țânțarului când amete la curu' calului. Sunt și oameni drepți dar îs amărâți de deștepți. Fir-ar să fie, am umblat o lume și am ajuns tot la margine de București. V-arăt eu ghidușilor, o să jucați voi după scripcă. Bine că am mers, bine c-am văzut, uite c-am învins. Țara proștilor Mulți proști am întâlnit în viața mea. Nu știu care o fi motivul, să fie pâinea, să fie apa, să fie gomboții, să fie țuica, să fie tușitul, să fie bășitul. Ehe, acu', dacă-s bătrân, pot să încerc să mi-i amintesc și să-ncerc să-i număr, da' nu cred că pot. Care o fi cel mai mare dintre ei? Cel mai mare sunt eu, da' eu-s geniu, eu nu intru la socoteală. Ia să văd dacă pot să-l dibuiesc. Trebuie să-l dibuiesc și după ce l-am dibuit să îi fac un portret, iar el va fi stupid-simbolul pentru un întreg pământ. Mă, cel mai mare prost tot eu îs, de o prostie sfântă, în vreme ce restul sunt doar proști pur și simplu. Mulți proști am întâlnit în viața mea pe pământ, tot stau și mă minunez, geme pământul de proști, abia îi duce. Vocația românească a satului Motto "La muncă, mamă." Românii s-au învățat, - cine știe de când? -, să privească țărănimea cu dispreț. Dar adevărul e că în privința producției de bunuri reale țăranii sunt singurii care fac așa ceva. Orașele colos de cartiere de blocuri defecte nu produc nimic, cu excepția profilelor medicale și în învățământ, iar proporția sate-orașe este de aproximativ jumătate. Nu cred că cinci la sută din orășeni l-au citit pe Hegel. Atunci despre ce vorbim? Ce sens au orașele acestea prolixe, inutile? Bunul simț ne spune că orașele trebuie dezafectate asemeni fabricilor și uzinelor în trecut și retrasate la dimensiunile de dinainte de anii '50, iar oamenii fără purpose rătăciți prin asfalturi aduși iar la câmp și la vite pentru a le fi redată demnitatea, vocația românească a satului. Câteva puncte de reformă -Republica Moldova ar trebui ocupată în nici 24 h. Soldații români să ajungă la Chișninău și să zică în Parlamentul ăla comunist, gata, acum am ajuns, suntem noi aici. Bine că armata română merge să moară în Afganistan și țara ni-e incompletă. De asemenea ocupate și județele din sus, Cahul, Ismail și Bolgrad, iar Transnistriei să i se dea drumul, iar dacă nu îi va conveni să i se dea cu artileria - și cu bomba -, numai să ne lase în pace. -În Harghita, Covasna și Mureș ar trebui trimiși coloniști români, mai ales țărani, atâția până se liniștesc secuii și nu se mai cred așa mari și tari în țară românească. -Moschei ar trebui construite, dar totodată cei care sunt prinși cu daraveri teroriste condamnați la moarte, pe loc, fără giudețiu. -Țiganilor care se cred ninja și fac belele să li se taie mâna dreaptă de la cot. Am fost o mie de ani sub unguri și turci, vă spun că rău o să fie când o să fim sub țigani. Țiganul e țigan, nu l-a făcut D-zeu să stăpânească peste eroi. Patria o muerte. Fantasme Te rog pleacă din visele mele, ori dacă vii, vino în cuviință. De ce mă numești Ahenobarbus, de ce mă bântui, iubire neîmplinită? Nu am suferit destul în viața cea reală iubindu-te trebuie să sufăr iar după zeci de ani, în vise. Pleacă! Ori de mai vii, vino în cuviință. Îmi vei povesti ce-ai făcut în tot acest timp și vom vorbi parcă pentru prima dată. Nu te mai iubesc, vezi, acum pot să te și mint. Despre mine ce să-ți spun? Tot ce trăiesc se transformă în filosofie, sunt un personaj tragic. *** Îmi amintesc când eram copil ce cool era tot ce venea de dincolo de Linie, iar dacă era din America era coolmea, toate filmele alea cu bătăi, culturiști, pistoale, jafuri de mașini, polițiști rebeli bătuți în cap, orice până și un staniol de ciocolată era ținut în clasor, nu conta că nu ai mâncat ciocolata, strângeam tot, parcă eram indieni jibaro. Toți voiam conserve de pește oceanic, peștele viu de râu pescuit din mașina de lapte era nașpa. Roșiile românești nu arătau ca cele străine, și tot așa, proști, mă. Atunci puteai mânca și pâine goală și să-ți placă, și să te mai și saturi, azi dacă mânci pâine goală te doare burta. Prost l-o mai făcut D-zeu pe român. Cea mai mare dovadă că românu-i prost e că nu-l cheamă pe Rege și preferă să voteze pentru o sticlă de ulei cu sau fără grade, ori o găleată, plină sau nu. Acum suntem și noi cool, dar nu mai mâncăm pește de râu, roșii etc., ce mai trebuie, să facem monocultură de marijuana și opium și o să fim cei mai cool, n-o să mai ne trebuiască, iarna o să facem focul. Complexul român Doar banii mai contează. România nu e o țară în care să trăiești. Nimic făcut în România nu e de calitate. Artiștii români și oamenii de știință sunt ori niște nulități ori de calitatea a doua. De ce să citești Rebreanu din biblioteca mamei când poți să citești Coelho, împrumutat ori pentru o grămadă de bani? În România și metaliștii sunt nasoi pentru metaliste față de metaliștii străini. Nu avem muzică. Nu avem literatură. Nu avem cultură. Nu avem istorie. Creatorii sunt niște chinuiți. Tot ce fac țiganii este rău. Tot ce fac statele care au bani sau sunt măcar puternice e acceptabil. Muzica română de orice categorie e nașpa. De altfel suntem un popor nașpa. Cel mai bine e să pleci dincolo de Linie și să te deznaționalizezi complet la a treia generație, uitând că mama ta a fost vreodată româncă. Chiar și românii care au fost "cunoscuți" în lume au fost primiți în adevărata cultură doar pentru că au plecat din balta României. Oh, de ne-am fi născut în America, ori măcar în RFG! Nici măcar nu știm cine suntem. Basm de Ajun Cimitirul era acoperit de valuri. Mă plimbam prin el abătut la miezul nopții și m-am oprit să plâng. Am plâns nesfârșit și apoi am observat că mai plângea cineva cu mine. Era un Spirit. L-am întrebat de ce plânge. Nu mi-a răspuns. Uitându-mă în jur, am observat Spiritele ieșind din valuri, îmbrăcate în tunici grecești.
-Cine suntem? i-am întrebat
-Poporul morților, răspunseră valurile.
Am văzut că mergeau spre munte. I-am urmat. Cântară toată noaptea între cedrii pădurii, iar la trei dimineața coborâră muntele pe poteca de bolovani neteziți de pași și se făcură una cu valurile.
-Oh! am îngăimat.
Rămăsei pe munte și așteptai dimineața. În auroră m-am dus pe țărm, dar fluxul acoperise totul, doar coloane dorice se vedeau în adânc.
-Morții. Morții. Morții strânși în noapte de mii de ani.
M-am cutremurat.
Am ajuns în oraș. Toată lumea era fericită, mergeau la cumpărături de Crăciun. Eu eram albastru ca un extraterestru, văzusem istoria.
Noaptea m-am întors și am intrat în valuri, dar valurile nu m-au primit, cu un gest ferm de zeiță.
Atunci am început să plâng iar. Era ceasul al doisprezecelea. Am plâns nesfârșit și apoi am observat că mai plângea cineva cu mine. Era un Spirit. L-am întrebat de ce plânge. Nu mi-a răspuns. Uitându-mă în jur am observat Spiritele ieșind din valuri, îmbrăcate în tunici grecești.
-Cine suntem? i-am întrebat
-Poporul morților, răspunseră valurile.
Am văzut că mergeau spre munte. I-am urmat. Cântară toată noaptea între cedrii pădurii, iar la trei dimineața coborâră muntele pe poteca de bolovani neteziți de pași și se făcură una cu valurile.
-Oh! am îngăimat.
Rămăsei pe munte și așteptai dimineața. În auroră m-am dus pe țărm, dar fluxul acoperise totul, doar coloane dorice se vedeau în adânc.
-Morții. Morții. Morții strânși în noapte de mii de ani.
M-am cutremurat.
Am ajuns în oraș. Toată lumea era fericită, colindau beți de Crăciun. Eu eram albastru ca un extraterestru, văzusem istoria.
Noaptea m-am întors și am intrat în valuri, dar valurile nu m-au primit, cu un gest ferm de zeiță.
Atunci am început să plâng iar. Era ceasul al doisprezecelea.
Tragedia omenească

Oamenii sunt invariabil proști. În capitalism caută cu orice chip să aibă bani și cum reușesc zici că-s Onassis. În comunism caută funcții și cum ajung la o funcție zici că-s Stalin. Asta e tragedia omenească, fără leac.
Elton John - Sacrifice
Sacrificați-vă pe voi înșivă. Nimic altceva.
Cuvântul din care a fost făcut poporul român Dacă fiecare popor e făcut dintr-un cuvânt, cuvântul mamă al românilor este VIRTUTE. Virtutea brațelor însângerate și răstignite, pline de lut și trudite, bătute și frânte, virtutea brațelor ce luptă și mângâie ale mamelor noastre, Ana, Minerva, Maria, Valeria, Silvia, virtutea frunții frânte de studiu, virtutea muncii, a milei, a carității, a celor care trăiesc pentru aproapele lor, virtutea a cărei simplă răsplată e ea însăși, dreptatea, lipsa de prihană, și puterea în același timp, aceasta e VIRTUTEA, soldații care luptă, sodații care mor soldații care înving, soldații care mor, un pământ botezat în sângele unei Iliade, și pentru care nu trebuie să predicăm minciuni ci din care să ne hrănim sufletele. Cum spunea marele român Robert Nesta Marley, nimeni nu e mai presus de aproapele său. Poporul român - poporul vreau să zic - a dovedit că, în lupta sa pentru libertate, egalitatea există. În România cine nu e în sufletul său egalul aproapelui său nu e român, chiar dacă îl cheamă Ioan sau Gheorghe. Noi suntem copiii celei de-a doua republici din lume, Republica Romei. Știu, suntem niște țărani, dar niște țărani care hrănesc burgurile albe ale Occidentului. Și noi am fost cei mai dragi fii ai Romei imperiale, pe care am hrănit-o cu miere și sare și am îmbrăcat-o în aur și iubirea noastră. Numele Ana, Valeria și Minerva și părinții văzuți ca zei Vani ai casei s-au păstrat în familia mea de când e România romană. Cine nu ne vrea, nu ne merită. premiul cultural minerva din tara hategului - sigiliul unu.
27 mai 2016 la 06: 19 UTC+03
Constantinescu Felix-Gelu a adăugat 2 fotografii noi.
premiul cultural minerva din țara hațegului - prima ediție - 2016 SPRE ALEPH Cartea Spre Aleph apărută luna aceasta mi-a inspirat decernarea unui premiu, dorit anual, dar oferit doar dacă apar noi valori metafizice în viața și cultura românească. Placheta de poezii Spre Aleph a fost scrisă de tatăl meu dar aceasta nu e relevant decât pentru cineva lipsit de criterii est-etice. Voi proclama șapte motive pentru care poezia din Spre Aleph merită premiul meu pe anul acesta în ediția întâi, mai, 27, 2016, numit _premiul cultural minerva din țara hațegului. 1. Poezia religioasă din ciclul al doilea de poeme VIA DOLOROSA se prezintă ca o revelație într-un aranjament psalmic, baroc, sapiențial, evanescent, punkic, plin de umanitate. În fotografii, cartea care ni s-a remarcat prin virtuozitate și dăruire și una din cele două fotografi premiu, _numită premiul cultural minerva - sigiliul al doilea. În încheierea programului vă dăruiesc cele două cântece al ale premiului nou înființat. 1 2. Noi, morți și vii, vă mulțumim! Blestemul bunicului meu
Blestemul bunicului meu, Ioan, activistul, primarul, securistul m-a urmărit toată viața. Lumea nu îl consideră om rău, eu da, și mă întreb cum poți să te pocăiești pentru păcatele celor ce ți-au dat viață, pentru cei pentru care ai plătit tu? Toată viața, de mic l-am urât, acum ochii mei sunt două izvoare secate.
Ana Drăgușin Cei mai mulți poeți scriu songlyrics, nu poezii. Și eu scriu multe songlyrics, din care trebuie să aleg poeziile bob cu bob. E foarte greu să scrii poezii și e foarte ușor să scrii songlyrics. Dar există și făpturi stelare. Una dintre acestea este Ana Drăgușin. Noaptea când mă uit pe cer o văd.
Demonul iubirii neîmplinite
Se spune că orice tânăr și tânără la o anumită vârstă au nevoie de cineva. Dacă nu-și găsesc ori nu caută, din motive mai înalte, ajung invariabil să facă multe prostii. Uitați cazul meu, din iubirea mea nebună pentru Esmeralda, alergând și așteptând precum Odiseu și Penelopa, am ajuns să dau în multe prostii în mijlocul poporului și adunării. Am devenit trufaș, iredentist român și pur și simplu stupid. Iar suferințele mele le văd multiplicate în marea turmă a tineretului credincios chinuit de demonul iubirii neîmplinite. Cum zicea bătrânul Andersen, fiecare la locul său.
Radu Igna 2003, 2004, 2007 Cărțile domnului Igna sunt cele mai umane din toată școala hațegană. Dacă ale tatei sunt prea filozofice, ale domnului Stancu prea mistice, iar ale mele prea neeuclidiene, ale domnului Igna sunt pline de o umanitate caldă, izvorâtă din ființă, o rațiune ce poate fi caracterizată prin compasiune, aducându-ne în simțire valori prefigurate doar de marii scriitori universali ai secolului douăzeci, printre care se pot aminti Marquez, Kafka, London, Breban, George Călinescu, Sabato și o combinație de Twain cu Wuthering Heights. Noi ceilalți ne pierdem în propriile labirinturi, Radu Igna e singurul care a ieșit din tunel la universalitate. El de-a lungul anilor a fost sfătuitorul fiecărui scriitor, el este Il Consigliere. Tata e Donul, Badiu, Santino, moi, Mikee, iar domnul Stancu, Fredo. Asta e Familia, plus Amăriuței, mort, și nu de un atac de cord. Acești oameni împreună cu alții, au pus Hațegul pe harta literaturii române moderne începând cu anii 60. Important e să nu păcătuim, dar cine am păcătuit important e să nu ne sinucidem. Amin? DIARY FOR AN ANOTHER REDEMPTION by/ de Felix (Constantinescu) Rian "One day my war would end. And I will not die." Freedom Writers movie AUGUST 2009 (alphabetical order) * another one of my thoughts The absence of God brings a permanent frown. * Another one of my thoughts 2 When your mother or father passes away and goes to God, you can be your mother - if you are a girl, or father - if you are a boy. You can be in this world what your parents were. And at this we can see once again the importance of goodness and of being good. Because if your parent wasn't a good person, you cannot be him or her, you just have to be yourself and by this something is lost; but there is nothing to do except to love. In many families love is the only form of memory. * Arhitectura unui trandafir Am văzut o fotografie cu un trandafir, un trandafir anume. Este frumos, tulburător. Petalele sunt răsfrânte ca niște ghimpi, ca niște spini. O arhitectură a ghimpilor realizată în petale Niște petale curbate, tăioase. * Asamblatul parchetului laminat Prima dată se plachează podeaua cu OSB. Apoi peste OSB se pune izolația, cu partea poroasă în jos și partea netedă în sus. Se fixează brâul/ centura la baza peretelui în cuie în șurub. Se începe de la ușă. Se ia placa de parchet, se pune pornind de la ușă, cu pene de lemn lângă peete, dintre două plăci. Două pene pe lung la bucată și una pe lat la îmbucătură. Se pune în lung, în linii, câte o linie o dată se măsoară spațiul rămas care trebuie umplut și se taie din placă pe lung. Se picură adeziv pe ambele plăci la îmbucare. La cea ieșită în afară se picură pe partea de deasupra și la cea scobită înăuntru se picură pe partea de la bază. Se bat plăcile de îmbinat cu ciocanul. Se folosesc în afară de ciocan un rest de placa care vine pe placa de ciocănit iar între ciocan și plăcuță se află o altă bucată de lemn. Când se ajunge la peretele opus se taie plăcile acum pe lat și se fixează în podea. Penele se pun înainte și apoi umplutura de placă. Și finish. Se iau banii.: ) - [++*] * August 11, 2009 Man I gotta tell u something, I wasn't gonna tell it to nobody I didn't want to write it down or anything but really there is something in my brain. God gave me from his understanding and I understood something that just for me I just couldn't shut up. Just like Elihu. I thought that, now, as I am sometimes I get rejected and mocked and despised, I thought that it's just for now because in the heavens when eternity will roll in us then nobody will no longer reject, mock, despise or reject me. Not just God will be that not be rejecting me, not just the angels, not just the saved BUT ALSO THE ONES WHO NOW REJECT AND DESPISE ME WILL NO LONGER REJECT ME THEN BECAUSE THEIR EYES WILL BE OPENED AND THEY WILL REPENT. It will be a too late repentance but it will be a repentance nevertheless. No ONE WILL NO LONGER REJECT ME THEN. SO WHY DO I BOTHER NOW WITH THE PAIN OF DESPISE AND [MOCKERY] AND REJECTION IF IT IS ONLY FOR NOW AND IT WILL CEASE AND END SOONER THAT I CAN IMAGINE? * August 13, 2009 Faith is a need for God. Man is made 1% of needs & 99% desire. Downhere I feel like Oblio sometimes. What do you want from me? What do you want me to do? Please tell me and I will also read through the Bible carefully again. * August 13, 2009 b When I was from fourteen to sixteen years old I lived at the boarding house of an highschool where I weas constantly mocked and mistreated by my older roomates every day in the first year, and also in the second but not so strongly by them and others. It destructed me. I was only a child. Now, my inquisitors are one a doctor and one a teacher. About the third I know nothing. I was annihilated at 14. They called me a "dog" everyday from morning to night. I couldn't say all this except to God for a long time and only He helped me. After the Holocaust, the Gulag and my childhood I know the punishment is ahead. I can feel the fire coming, I can feel th efire og God's anger aiming for this race of 'doctors' and 'teachers' and no name inquisitors. i have forgiven everything but I don't know if God will too. I hope he will, but I don't know if he will. I know what hell i sand I know man. Man without God is just an animal or worse. But anyway I know that the destruction of my self those schoolmates exerted on me somehow God used for my own good. I don't know how or why, but I have this faith from God. I believe that my life would have been much worse without that annihilation. I believe that the situation resembles with the one of Joseph, the Patriarch. Okay, enough words. I will go and pray now and I will suggest you would do the same. COMMENT September 3, 2009: I believe that when those room-mates treated me like that I lived what a tortured animal probably lives, I went through an experience which is the experience of an animal torured by a child. And what can I say, I had tortured animals too, as a kid.
A true state is built by thinking brains, working arms and walking of the feet of all the good news in the universe.
11 iunie 2016 la 01: 42 UTC+03
Am vrut să te scot din autism așa că am scris carte joyceiană după carte despre tine spunându-ți povestea și dăruindu-ți-le.
Birtașul Venise în sat și cumpără o casă dărăpănată și bântuită la răscruce. Acolo deschise un birt în care stăteau morți de beți toți bețivii satului în gălăgie de boxe până la trei dimineața. Trecură anii. Satul sărăci și se pârlogi, oamenii ajunseră să nu mai fie buni de nimic, birtașul îmbogăți. Cu banii câștigați în atâția ani începu să cămătărească, cu blândețe ce-i drept, și se încuscri cu un director de bancă, un om negru de ficat. Birtașul era un om antipatic, dar avea ce vinde. La înmormântare îi veni tot satul să bea ceva. Fu plâns mult birtașul atunci.
Păcat Dacă este un lucru mai respingător sufletului, acela e păcatul. Este un film cu Woody Allen, în care Woody este îndrăgostit de o bolnavă psihic, are o aventură cu o actriță lesbiană și rămâne cu o mamă franțuzoaică. Fără să fii Caiafă, te întrebi cum o putut Woody să facă toate astea? Există ceva în noi care ne face, deși nu putem scăpa de păcat, să îl detestăm. Eu personal detest mai mult păcatul decât păianjenii, pentru păianjeni am o oarecare înțelegere. Pe păianjeni și pe șerpi i-a făcut D-zeu, pe păcat nu l-a făcut D-zeu. Scriitori Gabriel Garcia Marquez, cu accente cu tot, marele scriitor a scris bine până a scris un roman care se vinde ca sandvișurile. Apoi a scris o grămadă de cărți care, după cum spunea Drummond de individul ăla, nu vor intra în istorie. Gabo, când a început să scrie, scria toată noaptea la linotipurile din redacțiile ziarelor nemâncat și cu țigările lângă el, mergând apoi să doarmă la vreo casă de toleranță nenorocită din Columbia, singurul loc unde își permitea să plătească vreo cameră, și scria teribilist, obraznic, cum scriu tinerii. Apoi după ce a făcut un purcoi de bani a "văzut" uriașa responsabilitate a scrisului de romane și povestiri, și s-a pierdut. Nu poți citi ce-a scris după _Un veac de singurătate_, citesc numai snobii. Personal sunt la polul opus. La început, pe vremuri, scriam constipat, mereu cu frica să nu fiu nelalocul meu sau să nu plagiez fără să vreau pe cineva. Acum sunt ca un puști iresponsabil cu un aparat de fotografiat, și când nici voi nici eu nu vom mai fi, lumea noastră va rămâne în scrisul meu, și chiar cred că o să încep să vă trag în chip – voalat: D, ca Tolstoi: ) - pe toți. Așa că să zâmbiți când mergeți pe stradă. *** Recomand oricui să-și cumpere setul complet de cd-uri Mozart. E cât o cărămidă de teracotă și costa doar o sută de Lei, acum nu știu cât costă, cu multe cd-uri în plicuri de carton. Cine-și cumpără cărămida aia Mozart ar putea să se ducă să stea toată viața pe o insulă fără nimic altceva decât un cd-player solar. Merită banii, nu mai există așa muzică, părerea mea e că l-a luat și pe Bach, iar Beethoven cel Mare e un headbanger pe lângă Mozart. Mozart delicat și bun pentru creier, pe lângă el suntem plante binecuvântate de degetele îngerilor. Deci o sută de Lei, mai bine decât zece perechi de blugi. Ce mai știm de George Enescu? Aici în România fiecare știm câte ceva. Unii știm pe toți șepcarii de la radio. Alții toți rapperii, sau rockerii, sau punkerii, sau luzării străini. Dar ce mai știu românii de cel mai ales suflet muzical al lor, domnul George Enescu? Mai nimic. Nici măcar snobii nu știu mare lucru. Se duc la Ateneu, aplaudă și se uită unii la alții ca în Hortensia Papadat-Bengescu. Nici eu nu știu mare lucru despre acest Nobel muzical din timpul vieții. E un semn al deteriorării memoriei, acea ciumă a insomniei care ne transformă în zombi culturali. Am încercat să ascult și eu radiourile și adevărul e că îmi fac rău. Se pare că George Enescu, precum atâția alții a murit în sufletul românesc, iar noi continuăm să votăm muzică de drujbă la radio și televizor. Noi suntem cei morți, ca maimuțele mândre nevoie mare de noi înșine pe ruinele anticei metropole în jungla lui Mowgli. Demonul meu Demonul meu arată exact ca mine doar că e mult mai frumos. Eu sunt doar un nenorocit, dar când mă vizitează demonul îmi vorbește de parcă ar avea mașină scumpă, pașaport plin de vize și bani. E ciudat, dar nu așa mi l-aș fi închipuit pe dracu', mai ales nu mă flatează prea mult că seamănă cu mine, deși știu părinții mei au fost uciși de mii de ani în tot felul de feluri din acest motiv. Prea seamănă diavolul cu jidanii, în vreme ce românii au inima blândă și sunt buni ca îngerii. Am oroare de cuțite și știu de ce pentru că strămoșii mei prea au murit de cuțit ca oile cum scrie în Lege. Și cine știe poate asta-i legea, dacă ești întunecat ca dracu' să te înjunghie lumina îngerilor, o fi având și dracu' dreptate, mai știi, multe lucruri se întâmplă pe lumea asta, numai câte am văzut eu și eu sunt un vierme. E, de când cu electricitatea lui Amper, s-o făcut cam multă lumină pentru broscoii ăștia de oameni buni de dus la moara dracilor. Prefer să fiu demon. Stil Deosebitul lecturii îl face stilul. De mic am deschis cărți cu marele optimism al lectorului, iar apoi oarecari scârțâieli de sacâz și discordanțe de cutie de rezonanță îmi încetineau avântul, transformând lectura într-un chin voluptuos. Ce e dureros e că trebuie să citești, să te lași dezamăgit, nu poți altfel. Scriitorul sau poetul sau compozitorul ce nu își urmărește stilul interior, învingându-i deasemenea în interior pe toți ceilalți și pe Ulise și pe Raskolnikov și pe Hamlet, de fapt nu scrie. Când scrii trebuie să-i privești în ochi pe Urmuz, Kafka și Hemingway și privirea ta arogantă să le spună: pot să vă bat; altfel nu se poate. Și da, cititul e precum cântatul la pian, trebuie să-l faci de mic până orbești, să începi o carte dimineața și să o sfârșești seara, să citești o carte pe noapte, să citești pe Alighieri în două luni de vară, trebuie să citești, pentru asta trăiești, restul e doar jucărie, chiar și iubirea și orice ar mai putea fi, și apoi, scrii. Și odată ce scrii, ești coleg de agoră cu Ovidiu, cu Villon, Bacovia, Catullus, Eminescu. Poate nu vei fi prea iubit dar vei fi iubitul dulce al Sapphei, al Norăi, al Heddei Gabler. Când vei citi Evanghelia, vei știi că ești grădinarul Mariei Magdalena. Vei fi iubit, secol după secol, mii de ani precum Ghilghameș și Solomon, când toată frumusețea ce te înconjoară va fi pământ, când toată iubirea nu va mai fi decât lacrimi. De asta nu citi toate cărțile. Fugarul Mereu m-am întrebat cine sunt. Și după ce am observat că departe de a fi roman, sau dac, ori măcar român, găsind în mine trăsături amestecate, găsite din copilărie de mama dar necitite, am început să-i spun tatei, după ce am rămas doar noi doi:
-Știi, tată, eu sunt negru, băneș, vechi de la anul 5500 înainte de Hristos.
-Știi, noi suntem evrei.
-Știi, eu sunt turc.
-Știi, noi suntem tătari.
Îi mai spun:
-Am avut părinți musulmani.
-Știi, tată, noi doi suntem de pe Amur.
Mă întreba, cum așa și îi răspundeam, suntem latini, ca brazilienii.
Tata se înfuria spunând să nu-i mai spun asemenea nebunii. Singurul lucru care îl acceptă e că suntem vechi negustori greci între Austria și Constantinopole. Îmi face impresia unui om care fuge de el însuși. Părinții lui au fugit de pe Amur ca Huckleberry Finn și de atunci tata tot fuge de sine, Amurul. Eu nu fug, eu sunt precum Cassandra, stau și văd toate ca pământul, dar nimeni n-a crezut-o vreodată pe Cassandra. Esmeralda Cine nu a văzut-o pe Esmeralda nu a văzut frumusețea. Cine nu a vorbit cu Esmeralda nu a aflat înțelepciunea. Cine nu a iubit-o pe Esmeralda nu a cunoscut suferința. Pentru zâmbetul ei au căzut Troia și Dresda, pentru a ei iubire au murit soldații pe frontul de răsărit, adâncimea tăcerii ei îl scoate din minți și pe Solomon, privirea ei îl inspiră și pe Moșe. Dintre toate ce-a mai frumoasă, e mărul așezat cel mai sus, trebuie să aștepți să crești cât un uriaș pentru a-l putea culege. Oh, Esmeralda! Dacă nu te-ai fi născut, nu aș fi aflat niciodată ce e iubirea. Noaptea îți presară miresme de flori în ochi, în timp ce plângi, căci pentru ce altceva ne-a făcut D-zeu decât să iubim și să plângem? M-aș duce în toate stelele din univers și m-aș întoarce la timp, când m-ai chema, fată de aur, smarald și rubin. Suferința Dalai Lama ne tot sfătuiește online să înlăturăm suferința din viața noastră, și cam așa gândesc oamenii. Dar fără suferință, nu există eroi. Aș putea renunța la tortura din viața mea, dar atunci sufletul mi-ar deveni comun, râzând de lucrurile care trebuie plânse și plângând înaintea lucrurilor care trebuie luate în șuturi. Suferința înnobilează, educă spiritul, chiar și profeții, toți, au trebuit să sufere și să moară. Dacă nu ar fi suferit Isus ar fi fost un robot Sony. Pentru că nu vreau existența fără sens a fericirii, am ales poate dinainte de concepție calea plină de învățăminte a suferinței. Bineînțeles că trăiesc un chin, bineînțeles că mă pot lepăda precum apostolii, dar trăiesc chinul rozei pline de petale și spini pe care limaxul nu îl poate înțelege. Suferința îmi dă frumusețea și sunt frumos pentru că sufăr pentru frumos. Nimicnicie E ceva ce ar fi trebuit să vi-l spună cineva de mult și nu vi l-a spus nimeni. Trăiți ca furnicile, ori - dacă furnici vă flatează - ca termitele. Roadeți și prăpădiți totul fără nici măcar s-o știți de ce. Adunați avere sau mai știu eu ce, mâncați mici, cârnați, grătare cât puteți de mult și toate fleicile apelor, vă atrofiați creierul cu bere, și vă simțiți ajunși. Nimeni nu mai e ca voi. Și nu știți că sunteți niște viermi, niște curcani puși la îngrășat, sunteți prea făloși s-o mai știți. Și voi veți muri curând și copii voștri. Și nimic nu va rămâne din toată fala voastră, din toată prostia cu care v-ați umplut viețile prăpădite. Vreți să vă povestesc viețile? Într-un fel toți trăim la fel, dar trist e că după voi nu va rămâne nimic. Nimic. Vă credeți așa de grozavi că faceți bani, eu vă spun, eu dacă mor _azi_, voi trăi mai mult decât oricare dintre voi. Nu țin neapărat să vă beștelesc, dar o fac pentru că sunt un dascăl exigent, și mi-ar plăcea să văd că vă opriți și că din voi țâșnește o fărâmă de frumusețe, pentru că doar frumusețea este eternă. Criterii Un păienjeniș de vise. Nu pot înțelege cum afară în lumina soarelui am stat izolat în vitrailile mele interioare. De obicei în vise sunt spectatorul unor drame despre care simt atunci că ar trebui scrise pe hârtie, ori îmi trăiesc viața săracă în evenimente. Dacă mă va întreba Moartea la sfârșitul vieții ce am făcut îi voi răspunde stins că am visat și cred că va fi deajuns. În vis am trăit toate viețile pe care le-aș fi putut trăi, și din vis a generat și acest șir de litere. Visul dovedește că avem sufletul de sticlă străpunsă de lumină colorată, după ce reușești să faci pace între fantasme te trezești ca bătut. Cred că arta s-a născut din vise și oamenii mereu caută criterii să numească visele viață. SCHENGEN Pământul hăţagurilor este pământ sfânt. Este pământ sfânt ca insula Iona, ca ţărâna Rusiei, ca tot Estados Unidos. Haţegul este sfânt şi azi deja Haţegul se întinde din Canada până în Rotterdam şi Hiroshima. Bârna de Bronz a lui Brâncuşi, Universitatea din Uppsala, poarta catedralei din Wittenberg şi toate mormintele papilor veghează acest pământ.
Noi credincioşii acestui pământ suntem zimbri ce ne retragem în istorisirile trecutului, în basme pe care oamenii aleg să le uite cu mult înainte de a se îmbolnăvi de Alzheimer. Suntem Nimeni, dar precum primele naţiuni noi suntem pământul acesta, pământul acesta suntem noi, pământul acesta e al nostru încă, noi suntem vocea pământului acesta. Cei care ne-au dat viaţă prin cuvânt cu două mii de solstiţii de iarnă în urmă, au lăsat înainte de a muri pe D-zeu să sfinţească în ei acest pământ, iar sabia cu care strămoşii noştri secerau spicele de grâu ne-a pus în mână acest pământ.
Toate pământurile acestea sunt ale noastre. Sunt pământurile celor cinci nobile familii ale Bisericii. Azi când credincioşii în Occident sunt exterminaţi de ignoranţă prin ignoranţă în calitate de poate ultim creştin privind orbitoarea ciupercă atomică a dezastrului omului spun cuvintele pe care le spun toţi ceilalţi, fraţi sau morţi: Veniţi! Îndrumaţi-vă de oriunde este că vă aflaţi. Oriunde este un credincios înviaţi-l din mormanul de pietre şi puneţi-l pe aripile porumbeilor. Veniţi toţi pribegii, toţi cei ce n-aţi avut vreodată vreo odihnă în această lume, aduceţi-vă bătrânii să aprindă lumânări de ceară galenă în toate pustiile catedrale noastre de beton, vino Africo, toate ostroavele sărace să vină şi să mănânce, să mănânce smântâna Occidentului, tu, Lume a Treia, vino pe pământurile pe care Biserica le-a pierdut, veniţi şi descălecaţi din vapoarele voastre clandestine şi supuneţi-ne, rupeţi gura fiarei şi transformaţi veacul de azi în explozia de pietate a Noului Ev Mediu. Berdiaev a fost un profet, Youssou, ca Robert Nesta Marley, aşa că împlineşte-i sufletul şi vino în umbra Statuii Libertăţii şi Turnului Eiffel încărcate de existenţialişti şi ridică vitraliile adevăratei catedrale a Bisericii, Catedrala Noului Ev Mediu.
Timp de cinci sue de ani Occidentul a avut dreptul să colonizeze întreaga lume, fiindcă pe atunci Occidentul credea. Ca păstrători ai Evangheliei este acum rândul vostru, întreagă Lume a Treia, să veniţi în aceste pământuri încă sfinte, pentru că acum Evanghelia e în voi. Colonizaţi Occidentul, oameni negri, galbeni şi roşii!
Veniţi şi fiiţi-ne preoţi, fiţi-ne eroii şi artiştii noştri, fiţi papii şi patriarhii noştri, fiţi adevăraţii oameni politici ai acestori pământuri şi ţărilor noastre, fiţi profesorii noştri, fiţi ctitorii noştri, fiţi scriitorii noştri, fiţi rabrindanath-ii şi einsteinii noştrii, fiţi sfinţii noştri, familia noastră, fiţi una cu noi cei ce azi nu mai suntem decât amintire şi pământ! Dându-vă pământul nostru, vă dăm pe noi înşine vouă. Tot pământul acesta de la o mare la cealalată e al vostru. Doar transformaţi iarăşi catedrala romanică a credinţei Occidentului într-un templu de chihlimbar viu pe care să-l aruncăm ca pe o sticlă cu meghila SOS a sufletelor noastre în valurile de lumină care ajung până la noi din Mare Deum. Treceţi Alpii, Roma e a voastră.

Haţeg, Europa
3 martie 2012
Ioan (un vis sufletesc - bazat masiv pe ficțiune - aducându-mi toate influenţele spirituale în camera mea de bloc şi în cartierul în care locuiesc, construit în perioada comunistă)
Motto:
"Did you ever had a feeling that you wanted to go,
And still had a feeling that you wanted to stay? "
Lt. Col. Frank Slade, _Scent of a Woman_, 1993
-Acesta este Fiul Tău preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea.
Camera în care stăteam, băiatul, singur, era o încăpere fără mobile cu o mochetă prăfuită şi în mijloc o fântână cu ghizd de piatră rotunjită de şuvoaiele care coboară în fiecare primăvară de pe arhitectura Bauhaus cubistă a Retezatului, deşi adânca fântană se afla la etajul al doilea al unui bloc nenorocit şi mult prea înghesuit iar în locuinţa pustie de dedesubt nu se afla nici măcar un izvor, iar fântana, această halucinaţie, era într-adevăr partea văzută a opaiţului de pământ, cu apa îngheţată din ea, flacără. Cobor în fântână înotând prin apa acoperită de gheaţă până îmi degeră inima în mine şi ajung în alte ceruri şi în alte muşuroaie, la alte capete de lumi.
Trebuia doar să scriu o literă romană, grecească, evreiască, armenească ori chirilică pe una din pietroaiele de la buza fântânii şi oameni, Dumnezei şi îngeri îşi scoteau frunţile din undele ei pentru a vorbi dând învăţătură. Iar pereţii camerei nu erau continuui, întrerupându-se şi rezidindu-se iarăşi precum cosmosul, pe ici pe colo de parcă ar fi fost zidăraia surpată a unui pustiu de nisip spulberat de buzele vântului, spintecat de săbii de flăcări scoase din teci de chihlimbar de către heruvimii înşişi, iar în camera mea băiatul mă simţeam de parcă tot deşertul clocotit ca sticla ce curge în cuptor se află înapoia frunţii lui, de parcă Arabia, această fecioară, este sufletul meu. De aceea oamenii şi Dumnezeu m-au numit K-pax fiindcă asemeni alchimiştilor ştiu secretul de a preschimba singurătatea în fericire, iar Parcele înseşi când a fost de m-a născut biata mamă-mea mi-au îngânat descântul pusniciei cu buze de zăpadă de jar.
Se întâmpla că întreaga încăpere se preschimba în doar câteva clipe, numa acum de pildă camera aceasta de bloc era un bolovăniş înverzit de colţ de râu înecat de hăţişuri şi de sălcii arse, torturate şi închircite de soarele ale cărui plete de aur ciocănit de făurari umpleau în expresioniste unghiuri geometrice şi asimetrice toată cămara vechii copilării şi singurei fericiri cu nume de Mamă. Atunci dincoace de fereastră se face lumină şi cerul se vede prin frunzişul de jad al pământului nostru, făcut din trupurile noastre. Şi doar şuvoiul de apă de munte se auzea ca un vechi, protoarmonic, neînţeles duruit în lemn în ceasurile acestea în care ziua şi noaptea se amestecă într-un cer de lumină şi întuneric amestecate, asemeni mierii albe de luncă şi răstoace de lângă ape cu mierea neagră din florile vărsate din năvod de Dumnezeu cu Sfântul Petru pe câmpurile din munţi ca cochiliile de melci marini aduse de potop şi nu mai ştii de e lumină sau beznă înstelată în sufletul tău şi spui rugăciunea ursului singur noaptea în munte cu fruntea proptită de bolovanii mari şi tăcuţii din râu. Şi doar când mi s-a întâmplat de am murit am văzut că nu am murit pentru prima oară.
În fiecare zi mor, tot la douăsprezece ore şi stau mort douăsprezece ore după care înviu, pentru că am băut prea mult din leacurile vrăjitorilor noştri şi jumătate din zi sunt viu şi jumătate sunt mort. Dar înviu după ce mor, înviu, iar şi iar, ca iarba. Când mor, mă ridic din mine şi intru în Dumnezeu, umblu prin cele şapte lumi. Când sunt mort, sunt deasemenea viu. Văd ce nu mai pot vedea altfel şi mi se vorbeşte. Când sunt mort tac, când sunt viu vorbesc. Şi eu sunt un fel de vrăjitor, un om al sufletului. În spate duc o balanţă în talgerele căreia pot pune sufletele oamenilor, dar nu-mi place să fac asta. În buzunar am o piatră cu care se pot transforma sufletele oamenilor în aur, dar piatra o ţin pentru mine deşi doar pentru mine nu funcţionează. Cu ochii mei văd oameni morţi pe care oamenii îi cred vii şi oameni vii pe care oamenii îi cred morţi. Din palmele mele cresc doi salcâmi, rugăciunile noastre. când mor mai întâi închid ochii, după aceea îmi înghit scuipatul, iar apoi mă ridic din genunchi. Viaţa e aşa de rea că trebuie s-o duci în genunchi. Mor şi înviu de treizeci de ani şi o voi mai face datorită lui Isa până nu voi mai muri, ci doar voi învia. Acum când vorbesc, sunt mort iar salcâmii înfloriţi tac în privirea mea, în clipele de vis în care îi vorbesc celeilalte lumi obsedate de Dumnezeu ca şi lumii oamenilor. În întuneric se aprind mereu aceleaşi lumini, fie ele lumânări de întâi noiembrie ori stele. Universul e un cimitir luminat de candele, un cimitir care abia aşteaptă să învie. Toţi vom învia. Doar morţii preţuiesc viaţa, iar cerul e un Strei deasupra capetelor noastre, ascuns, în care plecăm până la urmă fiecare. Dar ce e Streiul, știi? My Aunt IDF Woman
„..and I still have very few words to describe
what I see.”
Rachel Corrie
FOREWORD
ARTICLE FOR A FEDERAL ISRAEL
„I believe that South Africa is a country
in which Blacks and Whites should
live together.”
Bantu Stephen Biko
One thing, it is true that apartheid is the disease of the white star world, just as totalitarism is the disease of the red star world. Even the Nazis were half socialist. Every capitalist country except France has experienced one or another stronger or milder form of ethnic and social separation which could be categorized as belonging to the apartheid family. It’s the year 2012 already and in respects concerning the nation of Israel, the newly emerged Israeli who for a good dream done many bad acts, we can discern that Judaism is apparently changing and has changed and it is no longer how we used to perceive it in the history and culture of the world. Although that this is only to our distant untrained eyes, because the philosophy of Judaism has not changed but it was replaced in the Jewish state policy by the political ideology of Zionism. In Israel theology was replaced by ideology. Judaism used to be a lighthouse built by giants and a statue of Liberty in itself, but what once was mainly a community of extremely civilized civilians is now reduced to a drifting state whose governement leads a dubious policy, seeming to be open to anything no matter how wrong, all in the name of an abstract notion of Zionism. And to be more clearer all the world is astonished by the few mediatic swallows who manage to electronically get to us. This is a page which indicts the contemporary government of Israel with the crime of apartheid, and the conviction will or will not be given by our posterity, the judge of our age appointed by God. To say this is not Anti-Semitism. I, as all the true people of the world want all the best not only for the Jewish community but also for the bloodied state of Israel and I respect their searching for what that best seems for them, BUT that doesn’t imply that we want that on the expense of the Palestinians.
I thought about this Israeli-Palestinian issue, I thought and thought, long and hard, and it hit me. The State of Israel should be a federal state. The entire Palestine is claimed by both the communities that inhabitate it, both Israeli and Palestinians. As we can see for more than sixty years, Israel and the West Bank and the Gaza Strip are lived by two main population, but the whole teritory is taken by the power of only one of them. Just as the Jewish, the Palestinians lived there for millennia, but now the Zionist Pilgrims want to take everything for themselves and put the natives in refugee camps with a policy of community destruction just as the American Pilgrims did centuries before, and now the Israeli government sends its soldiers to fight against villages, children and civilians. The Israeli war in the West Bank and Gaza is wrong and it could be that Palestinian uprising reaction against the State of Israel could be a Pavlovian reflex, because all that they know of Israel are the male and female soldiers who come to demolish their homes, take their culture land and to arrest, beat and shoot them and make fun-photos with tortured blindfolded Palestinians. Logically if on this lands, State of Israel, Gaza and the West Bank live two nations then the entire land should be federal. Israel and the Palestinian land should unite, letting the Palestinian return to their lands inglobated now in Israel, and the result should be a federal State of Palestinisrael.
The current politics of the State of Israel, is ideatic oldfashioned, out of date. Israel is the last nationalist state in the civilised world and it should cease to be so if it wants to remain in the civilized world, and as we can remember nationalisms were one of the darkest episodes in Modern History. The Israeli government should leave behind this fascist form of contemporary Zionism and return to the ideals and archetype of Anne Frank, because sadly today's average women of Israel are educated now so they resemble more to the horrible Ana Pauker than the angelic genius of Anne Frank. And they should send the female soldiers home and let them be women and mothers, not onthologyless hybrids. Israel should return to a policy of Judaism instead of Zionism and as they too lived as alogenous in other states in the centuries before us, they too should give rights of civic determination and liberty [and livity] to their natives, the Palestinians, in all the regions mentioned including the Golan heights, for a civilised, true, plural Israeli-Palestinian democracy in a Federal State of Israel. And the most serious concept in all this is that until the law for a federal Israel is passed the Israeli government is going to have Palestinian blood on its hands because the Israeli Occupation kills.
The Palestinian has asked for international arbitration, outcry silenced by the Israeli government. The entire land should be pacificated with UN and [democratic (if there are still any left) ] troops, which should take the military power from the unobjective IDF. And I say for the last time that the UN should create a Federal Israel, from the current state of Israel land, Gaza Strip, Golan Heights and the West Bank, whose peace, liberty and democracy’s security should be guaranteed for the needed number of year until community balance by UN and [democratic (if there are still any left) ]troops. Palestinians need a country too, and both the Palestinian and Israeli need peace.
THE PARABLE OF THE CHILD AND THE TANK AND THE ROCK
Our Dead Statue of Liberty
MOTTO:
"We're not gonna be tossed in jail, we're not gonna be tortured, you know, we're not facing what people in the occupied lands are facing. If we decide we don't wanna do it, fine. But then try to look yourself in the mirror and say: I'm a murderer."
NOAM CHOMSKY
It's not true that Rachel Corrie, that twenty-three year old long-haired girl was murdered by a IDF army bulldozer; she was murdered by an IDF army tank. In Israel, but mostly in the West Bank and Gaza tanks and army bulldozers are the same thing with minor differences, and a caterpillar bulldozer is even more horrible than a tank, is like an execution machine engineered by Franz Kafka in a Metropolis Fritz Lang world. IDF meaning Israeli Defense Forces, the Israelis defend with soldiers with guns and trucks against children who are afraid even to go to their schools. She was there at that demolishing spot and she thought she is on the Tienanmen Square in Beijing in 1989, she must have seen that tape on TV or somewhere with the Chinese protester standing alone in front of the invincible stupid tank and the invincible tank lost the battle, but Miss Corrie was in Gaza, Israel – a place which proved to be much more savage. The dust in the holy Land cries after the times of Suleyman, Isa and all the prophets and Abraham the Muslim. Today there are no more prophets, only crazy people, but who knows? As for what happened here, well, you know everything about it, and if you don't you can very well find out if you really want to, but I think that one of the most important things is that this girl cared about the people, not just about hers people, or the people of the world in general, but for the people living in Gaza, and for this she was murdered. I heard her say two days before, she said about a massive military machine clutching us from all sides like a giant insect, trying to kill all of us here. She annoyed the Zionist war machine so the war machine ate her as the Red Beak Bird – the Romanian Communist Party – squashed Labiş, the unconscious Romanian idealist drunkard. She was dangerous, like Michael Jackson. She stood before the tank as a 21st Century man, and the tank chewed her with its blade as a prehistoric cannibal and did not stop. It caught her under and grind her like grains of wheat and bread. Rachel was there, and the IDF were there and death was there too. We all die, they say; but there are some who take great pride into killing others as Israel the government murdered Corrie the activist. She was for me, and they killed her. She was executed. They say that we are bad and they are good because we are bad and we are bad because they are good mainly, so they beat my mother and father, they shot me in the leg, shoot over me and beat me in the face till blood was dripping, they demolished with military bulldozers and soldiers us every time they wanted and keep us locked as animals here and shoot missiles in our apartments, they broke my toys, the whole Gaza is debris and we are going mad and you see that tank is still over Rachel Corrie buried in the broken bricks, I can read the badge on the tank – IDF -, so I take a rock like my father Daud and throw it at the stupid tank, and I throw more rocks just to go away and speak the useless words of my anger. And as I was running over to the tank it hit me that Rachel Corrie is Our Dead Statue of Liberty, an executed one and how could you murder the Statue of Liberty but with a bulldozer?
„Desigur ea suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra ei”
Isaia
I
My Name Is Tamara
'My name is Tamara', she said then to Felix Herz long ago when none of this not only it didn't exist but more than just that, it wasn't true. Herz wasn't the cutest boy around her but was the only one she loved, then, in an era when she never dreamt to be ever dressed all in green with a rifle in her hands and to shoot, just shoot, always at the orders of a psychopath officer. Now she was old and alone and now she knows that life is now way a fun war of paintball and that the red stains on her shotgun were stains of blood and humans like pieces of red glass and light in huge medieval windows. Nobody, not even her friends knew why, after she returned from the army decades ago she never married or looked up to this day just like Saint Anthony or Mother Therese, living a classy, educated, tragic life. It is not what she would have wanted, but anyway for two score years now she was a spinster. It's not what she would have wanted, her goal always was a house full of children calling it home but all of this was long ago when she still listened big black discs with Sylvie Vartan and old old songs at the noisy radio speaker. Yes, she was a woman but she was no pussy. After arriving in Israel and living in a kibbutz for a short while with her sister she was sent in the east desert and there she served. She was no clerk either. She did everything until it became sour. This is what it was like, but only after while, when the activists go and you have to stay behind and bury the dead.
So she never married; because girl like her do not marry, because for girls there's nothing else left, safe only maybe shooting yourself with the same trigger you had in all those glorious years when among other things you've shot at people as a psycho. She shot a little girl in a firestarter village, the girl you've always wanted to give birth to. And after you left the village on the green truck, you knew that there's nothing more left, that you could never be the only thing you ever wanted to be, no matter how much you wished for it to become true, no much how much you've dreamed to be one day because no true Mom in the world had ever been a baby killer, like those Vietnam kids. In the moment she say that dying child still smiling though as not knowing what happens to her, in the arms of her already crazy mother, she saw her life transforming like Nosferatu in a horror movie and nothing she could ever do wouldn't wash that blood, couldn't wash her hands. She was a hero and not a mother.
Cu dezamăgire şi speranţă
Unde ne sunt compozitorii? Ar trebui să fiu blând, dar oare pot fi? Sunt înlocuiţi de nişte oameni ar căror crez este muzica a murit, trăiască business-ul. Compozitorul este cel care se adresează veacurilor, aşa cum o stâncă se adresează apei. Unde mai vedem aşa ceva azi? Doar nişte cântecele de cele mai multe ori reciclate din DCA-ul muzical al trecutului şi inconştientului colectiv, în cel mai bun caz, când nu sunt de-a dreptul furate de la cei care fac reciclările. Unde sunt concertele, unde sunt marile opere, unde sunt frumoasele musicaluri, de ce simfonia a devenit o limbă moartă, unde şi-a pierdut jazzul jasm-ul, unde este pietatea muzicii pietăţii, cum s-a întâmplat de notele muzicale au devenit hieroglife fără sens pentru majoritatea oamenilor, de ce muzica pop e un frumos înger cu aripi de plumb, de ce nimeni nu mai ştie care e diferenţa între o sonată şi un concert de muzică de cameră, cum se face că snobismul a crescut în toate partidele muzicale şi de ce cântecul, simplu, curat, melodic, armonios, îi plictiseşte pe oameni, iar ritmul a devenit scop în sine, nu paraclet?
În România viaţa muzicală este mai rea ca oriunde după milenii de tradiţii frumoase însumând Africa, Iberia, Cauzazul şi Iranul, Siria şi Palestina, Mongolia şi Amurul. Îmi amintesc copilăria în care o ţară întreagă de elevi de gimnaziu se plictisea la emisiunile domnului Iosif Sava şi nu numai că nu puteau înţelege opera, dar râdeau însăşi de Simfonia destinului şi de sărmanii copii cărora le plăcea. Emisiunile de divertisment şi muzică uşoară apărute odată cu epoca socialistă ne-au idiotizat muzical. Până atunci se mai putea concepe să te desfeţi pe muzica Mariei Callas. Un lucru foarte greşit este acela că în timp ce toate speranţele noastre muzicale pleacă în alte ţări, nu importăm şi noi la rândul nostru muzicieni cum fac filarmonicile, operele şi academiile ţărilor civilizate. Aduceţi-i şi din Coreea de Nord, dacă trebuie, dar să ni se umple domul.
Revoluţia tehnologică a accentuat lipsa de imaginaţie. Comparaţi timbrul de lemn, aer, metal, sacâz şi mână al unui violoncel cu acelaşi sunet pe lista de instrumente a unui sintetizator. S-a ajuns la o muzică ce expiră asemeni unui produs de vânzare, după câţiva ani acelaşi “cântec” părându-ţi sunete de program de computer defect, în vreme ce violoncelul îşi păstrează timbrul ca un Cap de bour.
Iar nu în ultumul rând suntem bombardaţi de instrumentele de percuţie. Oricine îşi închipuie că le poate folosi. Nu este nimic mai urât decât un instrument de percuţie lăsat în mâna unui alb. După cum este adevărat că “White men can’t jump”, tot atât de adevărat este că albii nu pot folosi un instrument de percuţie cum trebuie. Nici măcar nu le pot înţelege cum trebuie. Pentru negri fiecare tam tam sună într-o anumită gamă, pe când pentru albi sunt doar snare, drum, cinele, şi tambour cu pedală. Iar în ziua de azi s-a ajuns la o spălare pe creier, orice persoană care face muzică se simte datoare să pună “şi tobele”, pe orgă sau computer, măcar, dacă nu crede că ştie să dea în ele.
Mai este posibil să se nască compozitori? Poporul român crede, împreună cu Miron Costin, că nasc şi la Moldova oameni. Nasc şi la Moldova oameni.
Să se mai nască. Moarte
Așa pare dacă privești mai atent că fiecare om îl are în familie și pe Diavol. Mă refer chiar la Diavol. Ne iubim familia, dar cealaltă rudă a noastră, Michiduță, ne face să spumegăm ca berea în fiecare zi. Ne supărăm pe părinți, părinții sunt furioși pe noi, și vine cealaltă soră a noastră, Moartea, îngerul și ne trezește în lacrimi pentru totdeauna. Atunci nici Satan nu mai contează, decât lacrimile și cenușa pe care o bem în vinul amar și ne întrebăm, chiar așa proști să fim? Se pare că da, altfel am fi iubit, pentru că iubirea tace. Cum a început istoria
Dintotdeauna bătrânii au vorbit de Dumnezeu. Dumnezeii au făcut cerul ca Marea Egee și pământurile ca ostroave. Au făcut omul și oama. Nu suntem același lucru, suntem două specii diferite. Au făcut animale înțelepte după înfățișarea îngerilor. Pe om Dumnezeii l-au izvorât din pământ după chipul lor. În toate insulele erau niște țări cu pomi și arbori. Omul și oama erau copii. Erau mulți, nu doar doi, om și oamă. Trebuiau doar să sărute scoarța copacilor și să râdă. Dar trebuiau să fie atenți. Pentru mai multă siguranță Dumnezeu i-a supus unui test. A pus șarpele să-i păcălească să vadă dacă sunt cu ochii în pupilele stelelor. Era ceva stupid. Nu fă asta. Ei au, pentru că au vrut să fie mari. Așa a început să curgă sânge. Dumnezeu i-a izgonit de-acasă. Țara aceea era casa lui Dumnezeu. Au avut copii omii și oamele. Tribul Cain și tribul Abel. Și tribul Cain a ucis pe Abel. Iarba era neliniștită. Și apoi au plecat și au făcut prima cetate. Așa a început istoria acum aproape șapte mii de ani. Marea Egee a început acum șapte mii de ani. Acum două mii de ani unul din cei 3, 3333333 Dumnezei au coborât pe toate pământurile deodată și a curs sânge. Cuvintele acestea ți le spun ție, sfinxule. Doar oameni și Dumnezei există în Marea Egee. Dintotdeauna bătrânii au vorbit de Dumnezeu.
"Dați șarpelui un loc în primul rând! "

Venise ziua spectacolului. I-am trimis o invitație Ucigașului și i-am așternut înainte crima ca un pat adulter. Spada mi-am lăsat-o acasă. Arma mea erau cuvintele înseși, spectacolul cum spun Saxonii, apalling, care îi pătrunse în vârtejurile creierului făcându-l să se zbată în caznele remușcărilor fără leac, și cum eram doar noi doi și sclavii ipocriți. Unchiul meu nu avu mângâierea salvatoare și așa îl ucisei și îmi răzbunai Tatăl, Mama, Mama. Acum stă mort la picioarele mele cu veninul scurgându-se din carii dar drama continuă. Nu ajută la nimic să te răzbuni, este doar noblețea părinților. AUTOPORTRET ÎN 7 DEFECTE
Motto:
„So, yea, go ahead and tell me
what your flaws are, because if I
was brave enough to do it you
should be too.”
Seven of my Flaws, TamaHarul,
You Tube video
„Şi-ai să mai vezi pe cei ce-s
mulţumiţi să ardă-n foc, căci şi
de-au fost mişei, nădejde trag
s-ajungă fericiţi.”
Dante Alighieri
Prolog
Dacă vrei să fii iertat
Acceptă să fii certat
Pentru că doar așa
Va începe schimbarea ta
Cuvânt către veacuri
Retractationes. Prislopurile lumii nu au fost făcute pentru noi, stele umbla în fiecare zi pe străzile noastre cu săbii ori crini de flăcări în mâini. Totul afară de măslinul ucis este o iluzie de aceasta nu îi poate sta nimic în cale. Dar fiecare suflet are preţ fiind mai complex decât o galaxie de cerneală spălată de pe mâini într-un lighean cu apă, chiar şi sufletele celor răi, chiar şi sufletele celor ignoranţi. Fiecare suflet poate învăţa revelaţia prin simplul fapt de a fi viu, revelaţia întregilor picături de rouă germinată în furtună reflectând Soarele văzut printr-un fulger ciclopic. Atât de viu e sufletul. Pentru că sufletele sunt transcendente şi pentru că o parte din cuvintele Şefului Seattle au fost. Eu deasemenea laolaltă cu Omul Alb din al cărui trib sunt, laolaltă cu Omul Roşu care a pus o oglindă de sânge şi cuvinte în faţa chipului nostru al Omului Alb arătându-ne că noi şi chipul nostru e chipul alb al Morţii, laolaltă cu Omul Negru, Omul Galben şi Omul Amestecat nou apărut toţi avem aceeaşi vină pe care o împărţim cu toţii încercând cu deznădejde să o tot uităm cum uiţi universul întreg în singurătatea ta plină de durerea şi sensucht-ul modernităţii, ca pe Tatăl nostru. „În Numele lui D-zeu Cel Milostiv, Îndurat.” Doar El este fără vină, şi deşi îmi vorbeşte prin cuvinte invizibile eu sunt vinovat asemeni Vulturului şi pentru toate acestea un adevăr e că după ce vezi de Florii în biserică fulgerul în mâna lui Hristos, nu-ţi mai trebui nimic, devii ţărână vie, ţărână ce poate să-şi spună numele. Cât despre Hristosul apostolilor şi al părintelui Arsenie, Hristosul umple până şi vidul dintre galaxii, şi tu, Doamne, ai zburat pe aripile Duhului Sacru în deşerturi unde ai postit o zi, şi apoi ai mai postit o zi, şi apoi ai mai postit o zi până când s-au adunat toate ca patruzeci de pietricicele în gura ta tăcută şi încleiată, flămândă şi apoi doar cu cartea în privire l-ai alungat pe diavol de la tine şi l-ai pus pe fugă găsind liniştea. Cât de frumos eşti, Doamne. I-am spus lumii, hai spune orice alegi să spui pentru că doar tu o vei spune, parcă se uită cineva în gura ta, fă-mi orice vei vrea să-mi faci pentru că doar tu o vei face, vorbindu-i în sfârşit ştiind că în sfârşit am un singur scop în viaţă, nu mai doresc decât să fiu primit în cer, iar pe pamant deşi nu mi-e dat decât să văd răutatea lumii, cred în bunătatea ta, Christoase, părintele lui Abraham, părintele istoriei. Literele acestei cărţi sunt mai mult decât o marfă artistică, sunt mai mult decât nişte exprimări pentru posteritate ori chiar veşnicie, textele acestea sunt chiar eu însumi, la propriu, sunt părţi din mine şi orice va fi în viitor aceste patru povestiri nu vor înceta să fie astfel decât dacă şi propria mea inimă ar înceta să mai fie parte din mine, iar dacă, cândva, în curgerea istoriei vreun om ar decide să ia şi această carte pentru a o arunca în flăcările unui rug ce ard şi mistuie, nu doar literele imprimate în pagini ar arde şi nu doar gândurile şi viziunile artistice pe care le-am avut eu cândva în dispăruta mea eră, ci eu însumi aş fi rupt în bucăţele şi aruncat la gunoi ca Iov, cu singura diferenţă că pe acest pământ eu sunt nevrednic de onoarea pe care a avut-o patriarhul. Ce îmi doresc să spun e că această carte, ultima scrisă în limba română şi mai mult ca oricare de până acum e mai mult decât o simplă carte; am început să o scriu la ani dupa ce o sfârşisem de scris, scrierea ei mi-a supus trista viaţă pe care am trăit-o până acum unui proces alchimic care treptat mă transmută, începând să-mi transforme durerile şi amintirile în altceva, să-mi transforme inima în altceva, în ce nu ştiu dar ştiu doar că privind acest volum de odată îndurerate povestiri autobiografice îmi privesc inima şi nu doar atât, îmi privesc inima nu doar cum e ci cum începe să devină dupa zeci de ani de zdrobire în ţărână, originalul cărţii este scris în inima mea şi chiar dacă o voi uita cândva cum scriitorul întotdeauna îşi uită cărţile, o voi, pentru că după ce ne-am privit chipul reflectat în ochii lui D-zeu, trebuie să ne uităm pe noi înşine în D-zeu; povestirile nu sunt extraordinare, nici măcar pentru mine, şi le-am sfârşit de scris demult, însă acum, editându-le şi rescriindu-le în încercarea de a transforma acest stângaci volum de povestiri cenuşii şi prăfuite într-o carte, văd cum arabescul literelor mi se transformă în înregistrarea pas cu pas a unei tânjite şi nepregatite, întâlniri cu Dumnezeu, viaţa devine o epifanie, iar scrisul un coran, iar la sfârşitul acestei celei de-a treia povestiri de exemplu, la capătul acestor şapte păcate şi în chip de încheiere a tuturor învatăţăturilor, pot mărturisi ce am aflat de tânăr despre mine, pentru a putea uita apoi când frumuseţea lui Christos nu îmi va mai îngădui să ţin minte altceva, aceste biete patru povestiri sunt cele patru braţe ale mărăcinelui din care începe să curgă sângele sfânt al flăcărilor care ard şi nu mistuie, arderea care spală sufletul oricat ar fi de murdar, cum e al meu, dar cine cunoaşte pe Domnul său îşi cunoaşte sufletul. Hadith întors. Şi astfel e cum am aflat că sunt un păcătos şi chiar mai mult decât atât.
Umanitate
Defectul numărul cinci. Un defect major al meu, în această cartografiere a sufletului meu, ca filosof, e că aproape fără să vreau odată cu trecerea timpului zidesc în sufletul meu tot mai mult o filosofie care poate justifica violenţa, cu argumente din ce în ce mai valide, în fiecare zi. Din perspectiva aceasta oamenii sunt de trei feluri: viespi, albine şi muşte; eu sunt o albină. Aproape toată viaţa am fost nonviolent şi creştin şi am suferit mult pentru asta, atât de mult încât m-am îmbolnăvit ca atâţia alţi puşti din lumea civilizată. Acum am treizeci de ani, mă maturizez, şi odată cu maturizarea adusă de vârstă încep să nu mai fiu aşa de drăguţ cum am încercat să fiu toată viaţa doar spre propria mea suferinţă de o viaţă şi moarte. Toţi spun că nu trebuie să răspunzi cu violenţă la rău, dar eu spun priviţi în jurul dv. la adolescenţi şi copii care se sinucid datorită problemelor comportamentale ale altora. Adolescenţii care suferă în urma bullying-ului ar trebui să lupte nu împotriva lor înşile ci cu persecutorii care le repetă în fiecare zi să se sinucidă ca lumea să fie astfel mai bună. Să vă spun un mare adevăr: creştinismul nu înseamnă obligatoriu nonviolenţă gandhiană. Cavalerii cruciadelor erau în primul rând creştini, ca să nu uităm de ordinele cavalereşti monastice. Dacă ai suflet de Gandhi fă ca Gandhi, dacă nu nu eşti obligat să faci ca el. Însă ideea e că, dacă vrei să răpunzi cumva unui rău pe care nu mai conteneşte să ţi-l facă cineva, trebuie să o faci într-un fel rezonabil. Ideea acestui text poate fi rezumată în conceptul: violenţă rezonabilă. Nu ştiu dacă e adevărat dar se spune că excesele sunt distructive; de aici ar rezulta că aşa cum excesul de violenţă este nociv, tot aşa şi excesul de bunătate poate deveni nociv fiindcă te transformă într-o potenţială victimă pentru se poate spune oricine. Ca şi bunătatea lui D-zeu, bunătatea sfinţilor umple lumea de demoni. În plus, în toate ţările creştine bisericile sunt pline de soldaţi iar un număr însemnat de preoţi şi pastori militari au servit în toate războaiele cauzelor creştine din ultima sută de ani. Faptul că poţi fi creştin şi soldat în acelaşi timp nu poate să însemne decât, după logica lui Machiaveli, că poţi fi creştin şi să lupţi, să lupţi pentru tine fără să fii excomunicat din trupul lui Hristos, lucru pe care sindicatele Cosa Nostra chiar îl pun în practică, stare de fapte în urma căreia în mod sigur un număr însemnat de tâlhari ajung până a urmă astăzi cu Hristos în rai. Personal, ce aş face pentru mine, nici măcar nu aş face-o eu, fiindcă m-am dezobişnuit de violenţă. Cred că dacă o persoană ar deveni prea insistentă în sens negativ cu mine, aş vorbi cu cineva de undeva care ar trimite pe altcineva iar persoanei respective i s-ar aplica una dintr-o serie de variante, după majoritatea cărora starea fizică a omului aceluia ar cere îngrijiri medicale. Un lucru pe care majoritatea oamenilor nu îl realizează, spre nenorocirea lor, e că oricine poate fi bătut dacă eşti dispus să plăteşti preţul, iar mai mult decât bani, sau orice altceva ar putea fi, preţul este unul teologic care mie de exemplu îmi vine foarte greu să-l plătesc. Iar aceasta nu ar fi păcat, în orice caz nu mai mare decât să mă arunc de pe bloc cum o fac atâtea făpturi îndurerate şi nevinovate, pentru că există oameni în lume care se distrează torturând după propriile posibilităţi în fiecare zi pe aproapele lor. Deasemenea un lucru important, şi în orice caz adevărat, pe care l-am observat e că doar fiinţele slabe îi chinuie pe alţii, pe cine apucă şi pot. Cei tari şi care ar putea să o facă şi care reprezintă un real pericol îi lasă în pace pe toţi oamenii şi se lasă în pace unii pe alţii. De aceea un lucru pe care îl recomand oricui, ca scriitor chemat să modelez această lume, este să ridice greutăţi, iar dacă nu e prea târziu să ia lecţii serioase de judo – ceea ce eu n-am făcut la vreme şi acum a trecut vremea -, și să se străduiască să realizeze cât mai mult în ambele domenii. Dacă o va face, va ajunge la un moment dat la o zi în care va observa cum îl lasă toţi luzării în pace. În încheiere pot să spun că dacă vrăjmaşul te atacă, să zicem, o dată, de două ori - lasă-l în pace; a fost, a trecut, şi sănătate! Dar dacă devine insistent şi vezi că nu te mai lasă în pace, şi trece timpul şi tot nu termină – ceea ce mie mi s-a întâmplat pe când nu aveam înţelepciunea de a şti ce să fac -, atunci şefu’ ăla trebuie curentat, cu măsură, oricine ar fi - cu singura excepţie dacă e din familia ta - şi e cel mai mare bine care i se poate face. Nu vei face lumea mai bună, dar te vei mai ţine în viaţă încă o zi, niciodată nu vei face lumea mai bună dar poate vei învăţa un luzăr un pic de respect, iar tu vei învăţa că dacă vei vrea să fii exact ca I (i) sus Christos vei muri ca el, deşi atunci, atunci doar, vei schimba lumea ca şi el. Tot ce am scris în legătură cu acest punct îmi e un defect şi o ştiu, un defect a gândirii eronate ca o busolă dereglată, fiindcă tot încercând să mă îndrept spre adevărurile imuabile ale logicii am rătăcit de pe cărarea paşilor lui Christos, rămânând doar singur cu răutatea mea şi în viaţă adevărat e să treci ca Hjalmar Johansen, netulburat de nici o dialectică antiteză adusă de ea, adevărata putere nu e agresivitatea ci impasibilitatea, iar bine e să ierţi, cine ştie, poate mai e o speranţă pentru mine. Mărturisind acest pacat, D-zeu mi l-a îndepărtat.
Nu există Dumnezeu afară de Dumnezeu
Defectul numărul patru. Nu pot să scriu povestiri cu mai mult de un personaj şi deasemenea personajele mele principale nu pot fi decât pozitive ori compoziţional să tindă spre aceasta asemeni mie, şi deaceea majoritatea oamenilor nu mă interesează. Bineînţeles că pot apărea şi alte personaje pe lângă erou în poveştile mele, dar acestea sunt doar ecouri reverberate de personajul principal, sunt reflexii izvorâte din sufletul unicului personaj al povestirii. Cumva le pot asemăna cu icoanele, portretele ori mai degrabă cu viziunile picturale ale lui Marc Chagall, pe care îl consider cel mai important artist al secolului în care ne-am născut cu toţii – din toate domeniile - şi cu cele mai frumoase producţii, deşi partea superbă a creaţiei lui în principiu este alcătuită din nişte mâzgăleli sublime de suflet de hasid ţăcănit şi frumos, de parcă toate eforturile mele scriptice sunt nişte comentarii asupra lucrării maestrului modern Marc Chagall Eu şi satul, satul cu pricina fiind în cazul meu în mare parte propriul meu suflet dizolvat, căutat iar şi iar cu răbdare de arheolog în pământul ăsta al meu de pe râuri, de sub munţi şi dintre pădurile îndelurite al cărui nume încă nu ştiu ce înseamnă, lucru ce nu poate să însemne decât că nu-mi ştiu semnificaţia propriului nume, pământul sacru care a devenit mama mea aşa cum o poate înţelege ignoranţa fiind de fapt altceva altundeva altcândva, superlativă şi incomprehensibilă, şi ascunzându-l în ceea ce cunoaştem despre ea pe Dumnezeu în cotidianul pe care pururea îl vedem şi nu-l înţelegem şi în tăcerea pe care veşnic auzim şi nu o distingem şi pământul profan care am devenit eu însumi odată cu ea, este singurul caz cunoscut în istoria omenirii în care pământul, simplul pământ, a devenit lumină şi umbră într-un portret olandez al Secolului de Aur de Mamă cu Copil, veşnici, doar cineva mai mare decât Rembrandt a fost aici, neînţeles precum tatăl lui Albert Einstein. Toată familia mea e pământ, acest pământ, care devin şi eu tot mai mult, pe măsură ce trece timpul, cu fiecare zi şi noapte de singurătate şi tăcere ce trece, precum Lucian Blaga. Şi vreau să mă întorc în pământ, nu pot înţelege cu adevărat de ce, vreau să fu şi eu acest pământ ca toţi cei care m-au iubit şi vreau să merg la concert la Bob Marley cu No Woman No Cry în Noul Ierusalim, ce nebunie o să fie acolo, în împărăţia cerurilor unde mama mea e deja o Maria din Sunetul muzicii mai fericită şi mai tânără decât mine. Un lucru pe care îl cred cum cred în evanghelie e că arta e frumuseţea singurătăţii, singurătatea frumuseţii, ca Dumnezeu sau Blake în nebunia lor sacră, iar în plus cred că puştoaica Anne a Şoahului e un maestru cum orice maestru a fost a fost vreodată, când o citesc nu pot decât să-mi dau seama că omenirea decade şi degenerează odată cu trecerea deceniilor şi secolelor, iar eu sunt un ţăran. Speranţă în întuneric Defectul numărul şapte. Sunt unul dintre suferinzii acestei planete. Sunt până la urmă ceea ce omenirea numeşte bolnav psihic, iar Hristos numea demonizat, aparţin celui mai nefericit popor de pe pământ. (Un mod în care demonul încearcă să controleze omul este prin mândria sa. Alte două, izvorând din primul şi îngemanate, sunt prin poftă şi prin frică. Poftei îi urmează ruşinea, frica naşte atitudinea defensivă, alcătuind împreună ego-ul omului care înseamnă moarte cum sunt majoritatea oamenilor de pe pământ. Iar cei care în urma greşelilor teologiei au ajuns sub opresiune demonică au nevoie de o eternitate de post, o eternitate de rugăciune şi o eternitate de iubire. Eu de pildă am nevoie de ceva asemănător unei răbdări deznădăjduite sub chipul lui D-zeu ori ca deznădejdea mea îndurerată şi răbdătoare să rămână în iubire, în creştinism care mai mult decat hasidismul şi sufism e cea mai frumoasă formă de nebunie dintre nebuniile frumoase. Iar mărturisirea cuprinde toate aceste lucruri, mărturisirea este lumina ce înfloreşte în intuneric.) Iar dacă esti artist geniul ca şi harul e o formă de posesie cu atat mai mult când vrei ce nu poţi şi urmăreşti ce nu eşti şi chiar şi geniile adevărate sunt înstrainate şi de compătimit cu atat mai mult tu biet wannabe, doar Mozart a putut să fie geniu şi să rămână şi om, iar Bach nu a fost geniu, a fost pietist. Am suferit foarte mult până când m-am îmbolnăvit, m-am îmbolnăvit în urma necazurilor, în principal un abuz emotional care a durat doi ani din 1996 până în 1998 la un internat, apoi stresul permanent din familie şi deasemenea şi faptul de a fi fost abuzat în copilărie, iar acum boala aceasta care e de fapt doar o neputinţă în a face faţă durităţii vieţii şi o opresiune demonică în care am intrat datorită deznădejdii, îmi e un motiv de marginalizare dacă nu excludere, oamenii mi-o socotesc o vină asemeni unor inchizitori. Nici măcar nu mă cunosc dar aproape toţi zic că sunt nebun, bolund şi dilău, asta e viaţa mea acasă în oraşul meu, aici unde nu trăiesc ci doar sufăr poate, aici sunt asuprit, nu degeaba mă cheamă Felix-Gelu Ocărâtu; dar pe de altă parte oamenii răi, mulţi, îmi fac rău, iar oamenii drepţi, puţini, îmi fac bine. Dar eh la ce să te aştepţi suntem în Romania la şaptezeci şi doi de ani distanţă de anul 1941. Ăsta e adevăratul chip al lumii. Este ceva rău în lume ce umple şi devoră inimile oamenilor, o fiinţă rea oribilă şi nevăzută iar lumea e o bestie cum mărturisesc profeţii lumea e chipul răului. Din păcate omul e un animal şi în mâinile lui suntem, mîinile ce lovesc în cei cărora D-zeu le dă har, pentru că inima omului e moartă, ei rănesc pentru că rana e tot ce au. Lumea nu este ea însăşi de mii de ani de aia pietatea nu trebuie să-i pună la inimă ura. Mulţi poeţi ai modernităţii trecute vorbeau despre frumuseţea târgurilor Europei centrale, însă eu pot sa garantez că nu există nimic mai urât pe lume ca uliţa transilvăneană cu necunoscuţii ei zgâindu-se la tine din porţi, cu muieri rele aruncându-ţi aceleaşi vorbe grele şi aceleaşi păcate făcute cândva până îţi frâng inima de te înmtrebi cum o să te mai descurci să mai poţi trîi pe lumea asta, cu oameni răi care îţi rânjesc în urmă şi cu copiii lor care râd de tine şi te batjocoresc, toţi te-ar şi mânca daca ar putea, cu câini care te latră toată ziua şi pietre care te lovesc în fiecare zi cum ieşi pe stradă, uliţa nu e un oraş ci o entitate, un monstru care l-a mâncat pe Isus din Nazaret şi absolut cert încearcă să te mănânce şi pe tine, iar, de pildă, uliţa haţegană e o aparent liniştită şi scufundată în clarobscur lume tolkieniană, în care întunericul nu a reuşit să mănânce lumina cum mănâncă vârcolacii Luna pentru că lumina luminează în întuneric, iar întunericul se teme de lumină în măsura în care lumina se îndepărtează de întuneric, aşa că mergi în lume între monştri ei şi să ştii că eşti un lightsaber făcut pentru luptele luminii în mâna lui Christos, iar lumea e doar scenografia filmului Mean Streets al lui Scorsese, nimic mai mult. În plus ca o dovadă că lumea pe care am făcut-o nu e etică sunt cărţile Şef Rabinului României Moses Rosen, în care se poate vedea condiţia de victimă între noi a întregului său popor până când au reuşit să plece aproape toţi, statut de dhimis-i mozaici pe care l-au avut în toată istoria de după împrăştiere, pentru că deşi ai fost lideri din când în când care le-au dat drepturi, masele îi priveau în mare parte ca pe nişte străini. La noi evreii nu au fost acceptaţi de români nici după ce au luptat în Războiul de Independenţă ori în Primul Război Mondial, iar pe al doilea românii l-au purtat împotriva lor. În cărţile Şef Rabinului văd că deşi suferi, nu-ţi striga ori mărturisi suferinţa, fă doar câteva aluzii subtile, nu pentru lumea kafkiană în care te-ai născut ci pentru cei ce suferă ca şi tine, când vă adunaţi, nu vorbiţi prea mult, mai bine luaţi-vă de după gât şi cântaţi iar dacă cântaţi cântaţi psalmi vechi de trei mii de ani nu altceva, ţineţi-vă lacrimile în ochi, nu în gură, vorbele să-ţi fie întotdeauna scurte şi cuvintele număraste şi împărţite, salută-l pe creştin pe stradă dar nu vorbi prea mult cu el, toate astea însemnând că din 1989 până în 1944 România a fost un infern idealist, iar înainte de 1944 am fost ţara vampirilor fascişti ai Mareşalului şi ai lui Dracula, şi numai D-zeu ştie ce suntem acum. Cât despre lume, ani de zile, de fapt întreaga viaţă, am sperat ca orice pionier conştiincios, săî ajung la o rezoluţie care să aducă o împăcare cu lumea; azi văd că rezoluţia e tocmai această lipsă de împăcare, această duşmănie între lume şi mine şi mine şi lume, vrăjmăşie care cel puţin din punctul meu de vedere va continua şi când voiu merge dincolo de mormânt, pentru că doar când ai cea mai mare duşmănie faţă de lume, o poţi ierta. Ani întregi m-am tot întrebat de ce oameni buni şi înţelepti ca doamna Mioara ori sora Mariana stau la ei acasa, singuri by the way, fără să meargă niciunde şi la nimeni. Cred că acum ştiu de ce. Şi mai mult decât atât şi eu vreau să fiu unul din aceşti eremiţi urbani. Diferenţa între cel ce-am fost şi mine astăzi e că azi nu mă mai miră nimic. Nimic. Însa de crucea lui nimeni nu poate fugi. Mai mult, mult mai mult decât atât. Ce am crezut toată viaţa, începand din copilărie, că mi-ar fi un destin singuratic de om ocărât în fiecare zi, am ajuns să văd în templul lui Dumnezeu că de fapt e un destin nu doar al meu ci al întregii mele comunitati, mult mai mult, al intregului creştinism, mai mult, al intregii omeniri. Batjocura nu e doar tragedia mea singulară, ocara e destinul cunoscut al omenirii. Toţi suntem batjocoriţi, tragedia mea e ca eu nu batjocoresc. Am vorbit cu păstorul meu şi mi-a vorbit frumos. Eu i-am spus că oamenii spun ca sunt nebun, chiar azi pe cand mergeam la biserică nişte femei de pe strada aia minunata au spus că sunt bolund. Păstorul a spus ca oamenii şi de Domnul nostru or spus că are duh de drac în el şi că e nebun. Iar ce m-am tot gândit eu de la o vreme e că este scris: nu lua nici tu seama la toate lucrurile care se spun. Maica Tereza spunea că în veşnicie o să-i spună lui D-zeu: „Ai nişte explicaţii de făcut” – eu acolo n-o să-i cer explicaţii lui D-zeu ci oamenilor, mai ales celor din Haţeg, singurul oraş pe care îl iubesc. E doar marginalizare şi excludere, n-ar trebui să conteze prea mult, pot să le încasez, însă am ajuns la concluzia că atunci când lumea îţi tot spune ca esti "dilău" - ori prost, ori urat - şi nu face decât să tot repete aceeaşi placa o face pentru că altceva nu găseşte ce să zică fiindcă dacă ar găsi ar spune, iar să te lase să treci fără să spună nimic nu poate fiindcă vorbim de lume. Pe de altă parte lumea tot timpul o sa batjocoreasca, dar chiar prin faptul ca nu are decât ură de zis i se vede rautatea ce nu merită luare aminte. Iar omul oricine ar fi, preocupat de gura lumii are viata grea. De aceea, lume, pentru că aşa eşti şi eşti irecuperabil pierdută în răutatea ta, te scot din inima mea; ai rugăciuni ale mele pentru că aşa se cere ca sufletele creştinilor să se roage pentru cei ce le fac rău, dsr nu te mai iubesc, astăzi mi-ai pierdut inima pentru totdeauna şi tu vei fi cea singură pentru că pe tine doar Dumnezeu te poate iubi, pentru că sufletul creştin pleacă pentru a nu se mai întoarce niciodată pe pământ. Îmi iubesc fratele, îmi iubesc aproapele, în iubesc vrăjmaşul, dar pe tine, lume, nu te mai iubesc. Nu-mi pasă de tine pentru că nici Isus nu s-a rugat pentru lume. Dacă vrei să ai ochii blânzi şi mari flămânzeşte cât poţi de mult şi plânge-ţi rugăciunea cu inima zdrobită. Dacă vrei să fii frumos, suferă iertând. Dacă vrei să scaperi bunătate, rabdă în lacrimile tale. Dacă vrei să fii salvat, rabdă până la sfârşit. Nimic nu va putea să-ţi stea împotrivă cand vei întoarce şi celălalt obraz. Dă har şi ţi se va da har. Trăieşte şi vei fi iubit cum nimeni nu a mai fost pe pamant. Şi deasemenea şi tu vei iubi în privirea ta din care picură atât de des mir. Crede şi cerul te va iubi ca mama ta înlacrimată. Fiindcă dacă vrei să zbori trebuie să fii o pasăre. Un alt lucru e acela că statul roman nu îmi da voie să-mi practic meseria de traducător; sunt un autor publicat de o editură majoră din Bucuresti, Romania şi totodată sunt un cetăţean de categoria a doua al acestei ţări, un stat care prin negarea drepturilor umane ale mele şi ale celor ca mine se acoperă astfel de ruşine în faţa Constitutiei sale, singurul lucru care îi poate vreodată aduce legitimitate în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor de pe întregul Pământ. Bolnavii psihic care pot să lucreze şi care au o calificare sau şcoală superioară ar trebui lăsaţi să lucreze în cadru legal, ca să nu mai facă orice muncă necalificată la negru. Oricum lucrăm, dar o putem face protejaţi de legi ori supuşi unui sistem de segregare a muncii în care suntem parcă încătuşaţi pentru totdeauna. Eu personal mă supun, îmi plec capul orânduirii ca toţi strămoşii mei, spre deosebire de Martin Luther King mă supun acestei legi nedrepte care face cum am mai spus ruşinea să fie nu pe chipurile noastre ci pe chipul României, dar o fac scriind cu speranţa că într-o zi un medic psihiatru văzându-ne amărăciunea excluderii adusă peste întristarea condiţiei noastre umane, nu se va supune legii injuste a acestui pământ şi va despica apele înaintea noastră în numele lui D-zeu. Cât despre bolile psihice, eu cred că medicul meu e foarte bun dar cu toate astea medicii aştia sunt nişte bieţi oameni care încearcă să înţeleagă misterul sufletului în loc să-l trăiască, aşa cum făceau cei vechi vindecaţi în Numele. Dacă vreţi să vindecaţi sufletele oamenilor, învăţaţi-i să se roage şi rugaţi-vă pentru ei fiindcă sufletul e ceva imaterial din aceaşi substanţă din care şi credinţa e făcută. Şi tocmai pentru că omeneşte pare că nu mai am nici o speranţă, viaţa mea începe să devină o speranţă trăită în întuneric crescând şi adunându-se odată cu trecerea deceniilor precum Streiul plin de pâine vie şi peşti în carnea cărora curge vin. Şi trebuie să cred în vindecare fiindcă deşi oamenii nu sunt înclinaţi să creadă, orice e viu poate fi salvat în Christos Isus, Domnul nostru mort şi totodată viu, fiindcă viaţa constă în credinţă, istoria într-o comunitate a rugăciunilor, fiindcă sensul vietii e credinţa, iar scopul vieţii este rugaciune, iar cei mai frumoşi ochi de pe pământ sunt ochii Ellei McShane, şi cea mai frumoasă inimă e inima lui Vincent, pentru că cel mai frumos suflet e doar compasiunea. Nebunia nu e nimic altceva decât incapacitatea de a iubi - pe ceilalţi pentru că nu poţi iubi cu adevărat decât pe altcineva - şi astfel pare uşor de înţeles de ce omenirea îi dispreţuieşte atâta pe cei pe care îi numeşte nebuni, pentru că ştie că nu iubesc. Da, probabil că eu sunt domnisoara Gena, frumoasa infirmă. Acest punct şapte nu ar trebui să îl consider un defect, deşi lumea astfel îl consideră, suntem fragili şi frumoşi, ca Lydia Corman, asta trebuie să afle şi omenirea. Cum a spus Mohandas K. Gandhi: „Suntem copii ai lui Dumnezeu, ca toti ceilalti.” Lumea e foarte mare şi în ea încap multe lucruri pe care le poate oferi. De fapt obsesia lumii e să le ofere pe nimic. Dar după ce ţi s-a oferit şi ţie totul ce ţi se mai oferă după ce eşti infectat? Ce-ţi mai oferă lumea după ce eşti infectat? E adevărat că în lumea zidită de noi cei infectaţi sunt îngropaţi de vii cu mii de zile înainte de moarte şi nimeni nu se mai gândeşte la ei, nici ei nu se mai gândesc la ei, ei se gândesc la noi şi noi ne gândim la noi. Pe masa de lucru a atelierului Omului aduc un nou proiect. După Biko, Gandhi şi King e timpul pentru o mai bună interrelaţionare şi integrare în umanitate a tuturor leproşilor fără castă ai umanităţii: celor suferinzi de SIDA, bolnavilor psihic, bolnavilor de cancer şi bolnavilor de boli rare pe care ignoranţa noastră îi scoate din lume cu mult înainte de moarte şi tot ceea ce lumea alege să excludă în loc să caute o rezolvare, celor ce sunt vagabonzi, singuratici ori celor ce şi-au pierdut speranţa, celor intoxicaţi, drogaţi, ori celor pe care Maimonide îi numea rătăciţi. În lumea asta umblă şi mulţi rătăciţi. Trebuie acceptaţi împreună cu cei de alte rase, limbă sau religii pentru că acceptându-i pe ei ne acceptam pe noi. Asta e tema de casă a noastră, a oamenilor, pentru secolul 21. Iar dacă nu ne facem tema până la sfârşitul noului secol ar trebui să ne fie puţină ruşine, la toţi, începând de la toţi oamenii de bine şi comitetul Alfred Nobel din Suedia pâna la oamenii de rând care adorm obosiţi la televizor şi artiştii din apartamentele lor boeme pline de singurătate şi muzică, Like A Rolling Stone – Bob Dylan, în care îşi fac lucrul lor, ceea ce nimeni altcineva în locul lor nu poate face; dacă nu facem asta până la capăt înseamnă până la urmă că nu au fost decât pretenţiile de noi, de toţi şi când îs numa' pretenţiile de cineva, fie acel cineva o persoană ori un sat, nu e bine. Toţi ar trebui să fim – dar doar dacă vrem – precum Mama Tereza de Calcutta ce asemeni păsării care în basme călătorea între două lumi şi-a tăiat din carnea inimii şi ne-a dat-o celor subnutriţi spiritual s-o mâncăm. Cât despre bolnavii psihic şi orice alţi bolnavi mesajul probabil că ar trebui să fie: puţină răbdare până D-zeu va oferi descoperirea vindecărilor, cum a dăruit penicilina, avionul şi mersul pe Lună. Orice boală va fi vindecată în timp, e nevoie doar de răbdare iar răbdarea întotdeauna şi de aceea e coborâtă din cer. Invit umanitatea la un dialog al minţilor pentru a putea vedea cu toţii cum putem şi noi, vindecaţi ori încă suferinzi, să fim primiţi cu adevărat în rândul umanităţii, fiindcă trebuie să putem fi primiţi fiindcă Hristos a spus că nu va izgoni pe nimeni afară din toţi cei ce vin la el. Asta va rog acum, pentru că nu există decât un Martin Luther King Jr. şi Mark Twain e profetul său. Şi, în plus, „Oh! De mi-ar fi scrise cuvintele, de-ar fi înscrise într-o carte! Să fie săpate cu o daltă de fier şi cu plumb, în stâncă pe vecie!... Dar stiu că Răscumpărătorul meu este viu şi El se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, totuşi în carnea mea voi vedea pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu. Atunci veţi zice: ‚Pentru ce-l urmăream noi? ’ Căci rădăcina necazului va fi aflată în mine, ” cum plângea Iov şi, Doamne, tu eşti Fiul lui D-zeu şi tu ai fost botezat de vărul tau Ioan, apoi Porumbelul s-a aşezat pe tine şi cerul a vorbit spunându-ţi că te iubeşte şi apoi ai mers împreună cu Dumnezeu pe jos în deşertul Iordanului unde ai stat singur, tăcut şi flămând şi ai fost ispitit ca mine şi leii îţi lingeau tălpile şi îngerii îţi ţineau fruntea; ajută-mi şi mie, Doamne Hristoase, nu lăsa demonul să mă omoare. După ce rămâi singur în întuneric vezi că nu eşti singur şi că întunericul nu este întuneric, ci eşti ca Iona în ochiul Peştelui, cum eu văd că am ajuns un Johnny B. Goode făcând hârtia să sune ca un clopoţel. Dar ştiu că Dumnezeu te vindecă de rana ta făcându-ţi o altă rană în loc, cum un incendiu pe mare este oprit prin o explozie uriaşă, Dumnezeu îţi îndepărtează suferinţa prin faptul că o înlocuieşte în sufletul tău cu alta, mai abruptă. Aşa că plângi şi bucură-te pentru că aceasta e iubirea. Sunt naşpa Defectul numărul 3. Dintotdeauna am fost orgolios, asta făcându-mă să fiu din copilărie un copil supărăcios şi chiar şi acum când mă consider creştin am în mine o mândrie rea, temperată iar şi iar de pumni în gură şi de Hristos. În plus orgoliul acesta mă face să fiu sufleteşte foarte vulnerabil. Am întrebat un prieten cu nouă ani mai mare ca mine pe a cărui judecată pun mare preţ care este punctul lui de vedere înspre toate acestea şi a spus următoarele, sunt: orgolios, foarte, dificil, am o mândrie, oho, îs aşa de supărăcios că devin ciudat, greu de înţeles, îs supărăcios pentru că sunt rău, nu sunt cuminte, îl cert, sunt nemulţumitor; ceea ce ar trebui, ar trebui să fiu tot timpul cuminte, să vorbesc frumos, numai cu „dragă”, tre’ să mă schimb, îs rău, foarte rău – a mai spus.: ) de copil am fost aşa, pe când eram copil voiam ca toată lumea să mă admire şi ca tuturor fetelor să le placă de mine, mărturisesc, : ), şi apoi din cauza mândriei mele am primit opusul, am fost un copil naşpa şi şi acum sunt naşpa deşi încerc – nu ştiu cât de mult – să mă schimb cum spune prietenul ăla al meu şi să mă împocăiesc cum spune bătrânul meu păstor. Am trait toata viata cu o coroana malefica de mandrie pe cap; acum, o dau in sfarsit jos ca regele Ahab, pentru a nu o mai purta niciodata ca Michael Corleone inainte de moarte. Dar văd că până în ziua de azi de când am devenit un discipol creştin am făcut-o doar pentru a încerca să fiu mai bun, nu pentru gloria Domnului Christos. Nu ştiu cum să mă comport cu o fiinţă supranaturală. Ce aş putea eu să-i dau lui Dumnezeu, şi ce e Dumnezeu? Cum aş putea să nu-l uit pe Dumnezeu fie şi măcar pentru cinci minute, având în vedere că e atat de nemărginit? Până în ziua de azi viaţa mea a fost un eşec spiritual. Si in privinta asta nu ma poate ajuta omul. Nu mai am nici un as în mânecă, nu mai ştiu ce aş putea să fac sau cum să simt şi mă tem de logosul tăiat în piatră cum soldatul Alexandru se temea de împăratul Alexandru. Sufletul meu e o harpă frântă, iar cuvintele mele s-au sfârşit. Poate ca in sfarsit tacerea mea va incepe. “But I do know that I love you And I know that if you love Me too What a wonderful world this would be. – History, Biology, Science book, French I took.” Da, nu ştiu multe lucruri, dar nu ştiu de ce, ştiu că atunci când D-zeu ne priveşte se gândeşte că avem în noi un je ne sais quoi; D-zeu ne iubeşte in franceză, doar eu până acum sunt incapabil să-l iubesc, cum sunt incapabil să iubesc pe oricine altcineva. Bietul personaj al lui Cheever Defectul numărul şase. Sunt un om dezordonat. Mama mea spunea că am nevoie de slugi. De mic am ales lucrurile înalte iar mama a avut milă ca Dumnezeu de mine şi m-a lăsat aşa, m-am dedicat acestor lucri mai înalte într-atât de mult încât nu mai îmi lăsau timp pentru altceva asemeni bietului personaj al lui Cheever. Dar sper să mă recuperez, măcar acum, cum am început să o fac deja în alte lucruri. Ce sa mai pot zice, mi-e rusine. Despre clasic ca spirit Orice destin înceracă să își aleagă omenirea de la o epocă la alta mi-a devenit după zeci de ani de thought evident că nu poate ignora clasicul ca pneuma, anima al lumii. Poate pentru că sunt rumeli nu rămân indiferent la temple vechi, cărți vechi și oameni vechi. Dar eu cred că omenirea fără sângele elen, poate totuși simți frumusețea purității adevăratului spirit. Înainte de Grecia omenirea era o junglă, înainte de Soter omenirea era un infern. Chiar și catedrala lui Gaudi ignoră ceea ce spiritul hispanic cunoaște atât de bine, claritatea formelor primare. Sfânta Familie nu poate fi un mușuroi de furnici. Oamenii nu sunt furnici. De aceea cred că Clasicismul trebuie redescoperit și căutat în sufletele noastre, adevăratul clasicism, clasicismul lui Eliade nu al francezilor. Clasicismul nu e ceva sec, ci asemeni lui Mondrian, e forma pură a existenței, harta vieții, portulanul călătoriilor noastre spre moarte. Clasicismul e civilizația ascunsă sub liane și ciobită de maimuțele care redevenim de la un secol la altul. O lume a zeilor părinți ai eroilor și a încercărilor și morții expiatoare, a tragediei și comediei, a discursurilor care dau formă mileniilor, a cărților și artei văzută ca oglindă a lui Dumnezeu. Când ceea ce spui e asemeni cuvintelor sacre și ești asemeni Casandrei ori oracolului din Delfi, asemeni lui Oedip și Sfinxului, și fragil și veșnic asemeni Antigonei. În tot surplusul, în toată maculatura, în tot gunoiul, strălucesc puținele comori care își cer locul de drept în sufletele oamenilor. Vinovat Defectul numărul unu. Am fost şi poate uneori încă sunt nerespectuos cu părinţii mei, adică cu tatăl meu fiindcă acum mama este la Dumnezeu. Deasemenea oamenii spun şi eu am avut o vină în suferinţa mamei, despre care am să vorbesc mai departe, suferinţă de mai de mult dar care a dus încă de atunci la îmbolnăvirea ei de mai târziu, iar eu sunt primul care spun că sunt vinovat, n-o să spun niciodată altceva. Din adolescenţă, de la vârsta de cinsprezece ani pe când suferisem deja un an de bullying la internatul Decebalului, am făcut-o pe mama să sufere mult. În vremea aceea unul din colegii mei decebalişti de cameră mă „sfătuia” să mă sinucid „ca să scap”. Mama mea şi nimeni de acasă nu ştia nimic, iar mama tot încerca să mă schimbe în diferite lucruri şi tot stătea e capul meu, iar eu după stresul îngrozitor în care trăiam continuu cinci-şase zile pe săptămână la internat în camera aceea 3, m-am purtat urât cu ea, în parte pentru că nu mai rezistam la stres - şi cu mama îmi permiteam fiindcă ştiam că nu mă va bate cum ar fi făcut-o cei trei colegi ai mei de cameră, mai ales doi dintre eu, care pe lângă cruzimea pe care o aveau, manifestau şi un comportament dur, dacă aş fi „comentat”; cât despre foştii mei „colegi” din camera 3 Decebal, ştiu acum după o viaţă de suferinţă şi stres postraumatic, ştiu că oamenii aceia sunt blestemaţi pentru ce mi-au făcut, nimic cu adevărat bun nu mai este pentru ei în nici una din cele trei lumi; cel de-al treilea băiat era mai diferit şi chiar ne-am împrietenit în cel de-al doilea an – şi în parte pentru că în mediul în care trăiam asta era tot ce trăisem, eram tembelizat şi tâmpit de suferinţă, şi deasemenea comportamentul meu se explica prin faptul că eram abuzat, când părinţii au probleme mari cu copiii acesta este întotdeauna principalul motiv, ignorat de aproape toată lumea. Comportament în familie similar cu al meu este frecvent întâlnit în cazul copiilor abuzaţi într-un fel sau altul şi care nu ajung sau nu apucă să se sinucidă. M-am purtat foarte urât cu mama, în acea perioadă, mă purtam ca Hamlet, pentru că după cum spuneam eu, nu mă lăsa în pace; de fapt nu mai rezistam la stres. Asta am făcut. La înmormântare profesoarele spuneau una alteia despre mama: „-Chinuită.” Din acest motiv, al problemelor mele despre care nu ştia de unde vin, a început mama să meargă la biserică, la ortodocşi, unde mersem eu, doar eu singur din toată familia restrânsă sau extinsă, toată copilăria şi a început să se roage şi să postească pentru mine ca mama lui Augustin până m-am convertit din nou la creştinism. În urma bullying-ului din camera 3 Decebal, m-am resimţit şi m-am îmbolnăvit alienându-mă de viaţă şi înstrăinându-mă de oameni, printre altele menţionez că nu mai aveam capacitatea să mă împrietenesc cu tineri mai mari ca vârstă ca mine, fiindcă cei care mă chinuiseră în acei doi ani fuseseră mai mari doi cu doi ani şi unul cu un an şcolar. În sufletul meu am ajuns ca Nabucodonosor, mai pot să spun ceva? Multă suferinţă a fost şi este, nimănui nu-i pasă, asta e frumuseţea crudă a vieţii şi ca să fiu sincer nici mie începe să nu mai îmi pese ei, de străinii care sunt acolo doar ca să-ţi facă rău. D-zeu îi iubeşte, asta să le fie deajuns. Încep să cred că în viaţă trebuie să nu-ţi pese de nimeni din viaţa ta, ci doar de cineva din viaţa ta. Cât despre mine, felul în care de-alungul timpului, după tot ce a fost în camera aceea de la internatul liceului, am ajuns să-mi rănesc şi mi-am rănit părinţii îmi este defectul numărul unu în privinţa căruia nu-i dau dreptate lui Dumnezeu pentru că m-a iertat şi n-o să mi-l iert niciodată şi motivul pentru care scriu astfel, scriindu-mi viaţa. Voi spune ca desi Mama si cu mine ne-am iubit foarte mult i-am facut multe probleme pentru multi ani. Ce pot spune este că am facut lucruri rele, însă aceasta s-a întâmplat după ce am stat la o şcoală cu internat de la varsta de patrusprezece ani unde am fost abuzat continuu timp de doi ani unul dupa altul, un lucru pe care nimeni nu l-a ştiut şi nimeni nu-l ştie. Una din putinele persoane care m-au înţeles fără să apuc să-i spun prea multe a fost un stareţ ucrainean. Pe You Tube am văzut un videoclip făcut de o fată care a fost violată de barbatul mamei ei, fata mărturisind că după aceea ajunsese astfel încat chiar şi-a lovit mama. Fata aceea este o victimă şi o pot inţelege foarte bine. Pot inţelege cum se simte o persoană violată. Mama mea, deasemenea, era uimită de comportamentul meu pe care nu şi-l putea explica. Am fost torturat, abuzat prea mult, prea rău, prea mult timp; cineva care nu a trecut niciodata prin aşa ceva, nu va înţelege niciodată. A fost o vreme cand am fost un copil nevinovat. Apoi am fost un copil abuzat lucru care m-a facut sa devin pentru prietenele profesoare ale mamei mele un copil vinovat, e tot ce au vazut ele. Dar Mama m-a iubit şi mă iubeşte din cer de unde e acum, iar dupa ce lumea m-a zdrobit în bucăţele pe care le-a calcat în picioare, ea m-a adunat şi m-a lipit la un loc cu iubirea, credinţa şi nădejdea ei, mi-a salvat viaţa împreuna cu Hristos. Un sărman om fără sentimente. Defectul numărul doi. Sunt lipsit de pasiune. Ba chiar mai mult, înainte să devin un discipol, credincios, eram până în măduva oaselor un sărman om fara sentimente, cel mai mare pacat al meu. Dintotdeauna am fost un suflet rece, cu câteva, foarte puţine excepţii. Noţiunea de eros mă plictisea, de când am citit despre el mi-aş fi dorit să pot fi ca Ioan Botezatorul iar, până azi, din muzica de dragoste iau muzica şi las deoparte iubirea; pentru mine sexualitatea şi iubirea nu sunt sinonime şi de mult timp vad în Pamant o varză uriaşa şi dintotdeauna am gasit în Dumnezeu aproape mai multă iubire decât am avut nevoie. Cu toate acestea dacă tot ne aflăm într-o confesiune pot să mărturisesc că am avut trei femei, mai exact trei femei m-au avut pe mine, două prostituate şi o relaţie din asta modernă şi nu pot spune sigur pentru că am multe regrete dar cred că intimitatea aceasta irosită, pierdută e lucrul pe care îl regret cel mai mult în viaţă, nu trebuia să fac lucrurile astea, dimpotrivă n-aş fi regretat dacă asta ar fi însemnat să fi fost virgin până în ziua de azi, adulterul aduce multă durere. Am înţeles greu şi în timp faptul că pentru mine iubirea e ceva ce ţine de religie, nu pot iubi pe oricine, cred că aş fi refuzat-o şi pe Lady Di. În plus, nu am decat o singura viaţa şi nu pot iubi decât o persoana pe care dacă nu am căutat-o, cel putin am aşteptat-o dintotdeauna. Dintotdeauna am avut un suflet bătrân şi m-am identificat cu Huck Finn sau Jean Valjean, iar joaca mea preferată era căutarea înţelepciunii pe care nu am găsit-o niciodată, căutând-o cu lupa cărţii Patericului la lumina cărţii evangheliei, iar odată cu trecerea timpului şi creşterea mea, multe lucruri nu s-au schimbat. Şi în domeniul acesta ca în toate celelalte nu pot să spun că nu sunt decât un vameş nu o relicvă sfântă, dar în sexualitate văd ceva mai înalt şi nu o concep, cel puţin pentru mine, fără iubire adevărată, iar iubirea adevărată pentru mine e ceva cosmic, mai mult, ceva mistic, ceva ce ţine o viaţă, dă viaţă şi hrăneşte universul cu muzică asemeni pădurii, ceva genuin romantic după cum romantismul a fost cândva, ceva ca o familie de urşi mângâindu-şi cu boturile ursuleţii şi rostogolindu-le bucăţile din carne ruptă din morsă, singuri în ger undeva la capătul lumii printre gheţuri şi stele plutitoare. Şi mai mult ca orice ştiu că eu nu pot fi iubit decât de o femeie precum cea din Angelus şi dacă eu după toate câte am făcut sunt cel mai greu de iubit om din câţi au existat vreodată pe pământ, dar mai ştiu că D-zeu a făcut acest fel de femeie pentru acest fel de fiinţă ca mine. În plus, parţial şi din toate aceste motive, încă nu ştiu dacă vreau să trăiesc o viaţă de celibat creştin ori să iubesc pe cineva, prietenii îmi spun că ăsta e defectul meu cel mai mare. Sunt un râu de gheaţă, dar îmi doresc o familie.
Floarea Duhului Sfant
Învăţăminte
Doamne, m-ai dus în locuri din acest pământ de unde întorcându-mă nu mi-a mai fost milă de mine. Apoi, văzând cum atâţi oameni îşi pierd vieţile odată cu zilele, propria mea viaţă mi-a apărut lipsită de importanţa. Te-ai aplecat spre mine şi mi-ai pus sufletul în privire, dar eu ce voi face cu el? Si deasemenea, sufletul ce e? Nu pot să ştiu vreodată, Isuse, dar cred ca sufletul esti Tu. TU trebuie să ai milă de mine, de la Tine trebuie să-mi primesc viaţa şi Tu, nu eu, trebuie să-mi fii tot sufletul meu. Adevărul e că până la urma voi muri, aşa că de ce să trăiesc ca şi cum nu voi muri niciodată pe pământ? Viaţa mea e un Purgatoriu în care voi arde nu fără vină până voi muri pentru a putea rămâne apoi cumva strâns în căuşul palmei din mâna de flăcări a lui Christos, ca o cochilie ciobită lepădată de marea cea fără suflet si culeasă într-o meditaţie de mâna înţeleptului Isaac Newton cândva. Acum vina noastră nu mai poate fi întoarsă ca un ceas mecanic – în faţa milei toţi suntem vinovaţi -, nu mai poate fi decât iertată de către cei ce iubesc să ierte. Am fost făcuţi pentru a fi iertaţi şi iertarea e un înger răstignit. Eu, tâlharul salvat, eu, Israel. Îţi multumesc că m-ai zdrobit, îţi multumesc că m-ai imbolnavit, fiindca doar aşa după multi ani de durere te-am gasit în durerea care parcă e cu mine pentru totdeauna ca Dumnezeu. Spre binele meu nu m-ai iertat atunci pe când eram doar un copil aşa că desăvârşeşte-ţi munca şi salvează-mă, te rog nu lăsa să vină noaptea fără să vii la mine acum cand mor in sufletul meu de o viata, Doamne, sari peste muntii ce ne despart, da-mi iubirea părăsită înapoi, iar în incheiere pot spune că e bine să nu mă iert pe mine, dar totodata trebuie să primesc iertarea Domnului şi dacă vreau să trăiesc, să trăiesc ca un păstrăv din Retezat urcând mereu tot acelaşi munte de incandescente şuvoaie sparte prin bolovani sacri, trebuie să fug fiindcă fiarele vor să mă mănânce în pământul acesta tolkienian, 24/7 prayer, să caut în fiecare zi, întreaga viaţa, fiindcă doar cine găseşte pe Christos, îşi găseşte sufletul, Doamne, sunt la necaz, ajută-mă şi, te rog, ridică-mi inima din ţărână să nu mi-o mai calce omul rau în picioare, ridică-mă din praful drumului şi voi sta cât îmi vei ingadui în cenuşă înaintea ta. Stăpâne, cum pot să-ţi fiu plăcut? Spune-mi plăcerea ta, Doamne, şi va fi secretul tău şi-al meu, ce îţi face ţie plăcere, Dumnezeule? Spune-mi şi poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău vei fi Dumnezeul meu şi plăcerea ta va fi plăcerea mea, spune-mi şi, ca o sclavă preaiubită, plăcerea mea va fi să-ţi ofer ţie placere, Stăpâne. Doamne, plâng după tine cu ochii mei rombici, te rog învinge-mă şi ajută-mă să mă înving pe mine înainte să înving lumea şi înainte sa-l inving pe D-zeu, ca Israel. Fă să te înving, Doamne. Astăzi, în sufletul meu a explodat o bombă atomică. Am visat că treceam printr-un oras şi am văzut o casă cu trei camere între atâtea altele arătând ca o biserică veche, cum ar arata biserica veche de la Colţ cu ataş. Apoi am visat un leu mudéjar foarte frumos de cărămidă smălţuită cu ochi de diamant, iar lângă el era o scriere ornamentală, nişte versuri ca în cartea O mie şi una de nopţi ale necunoscutului Orient, pamantul din care s-a născut Christos, care spuneau:

Uitaţi ce leu cu ochi de diamant.
Privirea lui e o sabie cu mâner de lut.
Până când noaptea nu şi-a despletit parul înstelat
Nu a avut în cine să-şi privească iar chipul
Ca fiecare om ce-l vei vedea vreodată,
Cu vântul de răsărit încâlcit în privire,
Tulburând puţinele coarde ale harpei pictate de părinţi.

Am visat multe fotografii vechi imprimate şi pe o parte şi pe alta şi din cât am văzut îmi amintesc un oras peste un râu întortocheat cu o mie şi unul de poduri, o fotografie cu mama, copil între copii şi o fotografie misterioasă cu un pelerin rus pe care nu am mai vazut-o niciodată. Iar eu spun: trăiesc că să mă închin şi când mă rog devin un tigru blând şi de aceea mă rog si totdeauna am pentru ce, te rog sa te inving, Doamne, ca unicul popor al scrisului sunt o eră medie plină de fanatism şi pietate, iubind şi nereuşind să-şi înţeleagă iubirea, ştiind însă ce cerul e adevăratul ocean al lumii, udând privirea oricărui om, fiindca daca vreau sa traiesc, trebuie sa mor, trăiesc ca sa pot muri, spun povestea ca sa pot sfarsi; am incercat sa iubesc, incercand am invatat, invatand am obosit, obosind am am adormit şi adormind am murit şi murind m-am trezit şi trezindu-mă am fost viu iar şi trăind am tânjit şi tânjind am visat şi visând am văzut tot ce nu aş fi putut vedea altfel şi văzând am crezut şi apoi, abia apoi, am scris şi scriind, am iubit, si suferind doar am iubit şi, imperfect, iubesc.
Trebuie să îmi găsesc altceva de scris, nu despre mine, pentru că nu am ce oferi. Trebuie probabil să scriu despre oameni ca Mohandas K. Gandhi, Mandela, Isus din Nazaret şi alţii asemenea lor. Trebuie să fiu un povestitor anonim vorbind despre Harun, Giafar si Masrur, dacă îi văd în lumea mea. Oricum, în sfârşit, un nufar mi-a înflorit în privire şi acum pot sa încerc să fiu om în Hristos.

fratelui Ştefan

O descoperire care stă alături cu intuiția filozofică antică a universului făcut din atomi, a descoperirii sufletului prin raționament de către Socrate și a heliocentrismului polonezului Nicolaus Copernic. Poate fi fomrulată în câteva precepte astfel,
Universul se încălzește.
Orice viață biologică din univers va înceta cu miliarde de ani pământeni înainte de sfârșitul universului.
Universul se aseamănă cu scânteile dintr-un incendiu, ori becurilor dintr-un sistem de rezistențe.
Și în absența poluării nu știm cât are omenirea de trăit pe Pământ și oriunde în univers dar logica ne învață că nu foarte mult.
Singura cale de supraviețuire a naturii și omului ar fi ca oamenii să devină Ultraoameni.
Poezia cristalina se contureaza repede in cele trei salturi ingaduite ghepardului. Poezia aluvionara ia timp indelungat, cele 40 de zile de potop. Poezia yin e Natalie Cole, poezia young e rocknroll, Motorhead sau Chubby Checker. Poezia jung le cuprinde pe toate. Scrisoarea lui Manolino către Santiago Compadre, nu e minunat cum am făcut totul și am fi putut face mai mult decât totul? nu e minunat că nu am avut nimic niciodată, nici mâncare, nici moarte, nici orice are omul și ține la piept precum boala? nu e grozav că am fost pe mare și pe mame și pe sânge de eroi ca pe pământ? că am ținut lumea în degetul mic și lumea nu ne-a ținut pe noi? știi vine un timp când tusea seacă nu vrea să se mai oprească dar în urma noastră stau cadavrele de lei și toți peștii morți ai mării. Eu Enkidu și tu Ghilgameș și luptându-ne pe cadavrul pământului mut și extatic învingând și murind în același timp și devenind altă notă precum numerele râului de aur și de zlătari uzi până la os nu știu ce să-ți spun nu mă ajută mintea nici cuvintele dar nu crezi că cel mai mare pește pe care l-am prins e noi înșine ori poate altul? Din infern îți scriu compadre ce nu ți-am spus când eram acasă Infernul nu e neapărat locul în care să nu vrei să mergi orice paradis e un infern al luminii nu ne vom obișnui niciodată și nici infernul nu se va obișnui cu noi. Compadre Santiago, tu în eternitate vei face skandenberg cu Dumnezeu și eu o să vă schimb țigările.
*** EPISTOLE DIN LOBUL STÂNG FELIX RIAN 2016 Deșertul București Respir cu ochii în cearcăne și brutarul îmi aduce pâinea lui otrăvită Pământul începe postul de 40 de zile Și Bucureștiul se acoperă de nisip și vânt. Pistoalele cu capse ale copiiilor de pripas Lumea e un spital alb de psihiatrie din care vrem să fugim aproape toți și ne sinucidem alergând deznădjduiți în bolizi roșii toate pistoanele bolnave ale creierelor noastre arse și scurtcircuitate de alcool murim și mai vrem puțin dincolo de gard unde e frumos și libertate și bine așa că fugim și cădem frânți ca rândunicile albe și negre împușcați cu pistoalele cu capse ale copiiilor de pripas. Autostopistul Nu vrei să mă iei la ocazie Să-mi spui cât mă iubești să-mi spui să-mi dau scaunul mai în spate și centura jos să îmi atingi genunchii din greșeală și să fii obsedat de frumusețea mea prea pură pentru lumea aceasta și să mă duci în pădure deodată și să mi-o arăți pe cealaltă împărăția ta secretă întunecată și misterioasă te rog te rog iubitul meu nu mă urî deși nu te-am sărutat deși nu te sărut deși nu-ți cer nimic deși te mint și te înnebunesc cu trupul meu de iubire și sufletul meu de moarte? Sunt viața Am văzut moartea moartea e asemeni mie dar nu știi cum în oasele sale nu poți vedea nimic decât dacă te apropii și privești mult între coaste vei vedea o inimă caldă cum tu nu o ai sângele pe care îl dă pentru sfârșitul binemeritat al fiecărui om am văzut moartea privind în oglinda inversă a sufletului meu eu sunt viața. Lermontov A venit în capul meu Lermontov și am crezut că văd un demon nu m-am speriat era trist eu eram fericit nu ne-am putut înțelege dar l-am văzut pe Lermontov și mi-a spus TU EȘTI DIN ALT VEAC apoi s-a împușcat în creierul lui gras. Dragoste pentru ultima oară Draga mea vreau să fac dragoste cu oasele tale și tu cu ale mele să ne iubim în morminte dinții mei sparți să mângâie într-un sărut de os dinții tăi de negresă să îmi fac un fluier din femur și să îți cânt din pământ să te iubesc cu un cui ruginit și să plâng cu viermi de dorul tău să dispar în pământ și pământul să te iubească Draga mea vreau să fac dragoste cu tine pentru ultima oară. Bunker Love Story Din ce fruct te-ai născut iubire al mamei sau al tatei roșu sânge? tu sângerezi pentru mine și eu te devor ca o călugăriță verde Vino vino în bunkerul meu albastru E liniște și ne vom iubi în moarte Când totul e mort ce altceva e iubirea? Ne vom ucide în bunker în flăcări. Constantin cel Mare Eu sunt un om alcătuit din cârcei de viță frunze îmi atârnă pe spate mă mănâncă oile și caprele îmi sărută mâna eu sunt ciobanul mitic uriașul acestor locuri într-adevăr am mâncat mult am mâncat foarte mult și m-am făcut căpcăunul mai mare ca munții sunt pregătit să plec de pe o stea pe alta dintr-o beznă în alta vreau să ajung departe și pentru asta mă pregătesc să mor când mor urșii pleacă în Țara Urșilor mă voi duce să fiu rege peste urși mă cheamă urșii să-mi fie supuși și-mi voi zvârli puii pe pământ să îngrozească Pământul. Iubire indigo Toată viața ne-am gândit dacă să facem sau nu sex oral am ascultat toate sfaturile și am cântărit însăși greutatea vieții întocmai ca Elohim spune-mi spune-mi what would you do? dar poate că nu vrem să călcăm legile pe care ni le-am făcut sau poate că le-am și călcat oricum ce rost are să trăiești fără iubire indigo? O singură fată M-am hotărât să-mi învăț lobul stâng să iubească pentru aceasta trebuie să privesc lumea iar să merg în mintea mea pe tot asfaltul murdar pe care am fost să stau pe bordurile singure de noapte singur să privesc ceva ce nu văd să fug de oameni și să-i izgonesc din Paradis să mor în fiecare dimineață să cad cu fruntea în morminte căutând disperat să intru să țin în mână craniul mamei mele și să o privesc în ochi și să privesc toate florile din lume în ochi florile de câmp și trandafirii ce se lasă rupte de dragul meu și ucise siluite de mâinile mele încălțate în bocanci de tractor și când voi muri poate voi iubi o singură fată o singură fată o singură fată. Rian & Rianna Rihanna a venit azi dimineață și mi-a adus două piersici otrăvite nu le-am mâncat le-am privit și într-adevăr erau prea dubioase piersicile negre dar poate și eu sunt otrăvit pentru Rihanna mult prea otrăvit ca pomul vieții suntem nisipul otrăvit din burțile aceleiași clepsidre dar cine mănâncă azi nisip? Oh. Moartea Iubita mea Azi noapte am făcut dragoste cu Moartea Asta înseamnă că sunt nemuritor dar nu mă gândeam la asta atunci Moartea era moartă demult și făcea dragoste cu mine Să fi fost un demon? Demonii nu știu să iubească Era Moartea care îmi spunea cât mă iubește Moartea Iubita mea. Poezie de dragoste Te-aș potopi în muștar ca pe o clătită și te-aș mânca cu degetele ți-aș clefăi trupul cald mânjindu-mă tot ca un porc și aș înnebuni de plăcere ți-aș sfărâma oasele și ți-aș suge inima dacă doar ai veni în brațele mele păroase și te-aș servi oamenilor pe stradă te-aș picta pe ziduri cu părul tău de culoarea muștarului și i-aș spune tatălui tău că te iubesc dar să mă lase să te mănânc și mamei tale că ești cea mai frumoasă friptură. Poetul în fața completului de judecată lui Dante Alighieri Poet de ce ai scris Iubirea e o piatră? Poet de ce ai scris Adevărul incendiindu-mă cu o mângâiere inefabilă? Poet de ce ți-ai scris epitaful? Poet de ce te-ai sinucis de trei ori? Vai voi florilor Florile fac dragoste în câmp într-o obscenitate tantrică trebuie retezate toate florile trebuie puse în vaze trebuie domesticite trebuie puse în glastre trebuie adoptate Vai voi florilor vai voi bondarilor vai voi băieților vai voi fetelor. Obscenitatea genezei Omenirea încă nu a înțeles după mii de ani de război și sex ce se întâmplă când îl face și dacă nu a înțeles până acum nu știu dacă va înțelege vreodată celule vii care se conectează ca stelele amestecându-se asemeni oamenilor devenind un singur om dar spermatozoizii sunt mai sensibili decât oamenii spermatozoizii sunt suflet, oamenii nu sunt decât oameni aș vrea să vorbesc în limba spermatozoizilor să le predic spermatozoizilor. Y Din abstracțiune la normalitate sunt de la idee la ochi viața trăită în rafturile bibliotecii personale moartea văzută ca moartea unei zeități acum că sunt viu ochiul pâlpâie ca un bec în care viața e carne însângerată de bou sfânt moartea e îndepărtată ca Mama Moartă trebuie să-mi tai capul și să-l îngrop în ruina sufletului uman. Măr, scoarță verde Fier. Fructe? Nu. Frunze vechi. Creier ruginit. Stol de pescăruși Vine un cheiasol, 4 pe 4, Basso continuo, apoi Do de jos, sol, fa, si, sol, Do, mi, re, sol, fa, si, Do, re/, Do, si, sol, mi, sol, re, fa, si, Do, si, sol, re, sol, mi, fa, Do, si/ MISTRETUL CU COLTI DE ARGINT SI COTOSMANUL INCALTAT. *** Eu sunt Oceanul Planetar Mările pulsează în creierul meu Banchize se rup în schizofrenii albastre Cârduri de marsuini cântă în ochii mei Vulturii se bat pentru irișii soldaților care sunt eu Limba îmi e o perlă roșie Smulsă în săruturi și învățătură Dar dacă eu sunt ploaia tu ești muntele ori cerul Muntele retezat? O LUME MAI BUNĂ Thank you!
Fran
AM MERS PE DRUMURI AM MERS PE TOATE DRUMURILE PE DRUMURILE NOPȚII ȘI PE DRUMURILE ZILEI PE DRUMURI DE SÂNGE ȘI PE DRUMURI DE LUMINĂ AM MURIT ȘI AM ÎNVIAT PE DRUMURI CA VAGABONZII DE CARE NU ÎI PASĂ NIMĂNUI MI-AM PIERDUT VIAȚA ȘI AM CÂȘTIGAT ÎMPĂRĂȚII AM MURIT ÎNGENUNCHIND PRESCHIMBAT ÎN CENUȘĂ. AM CĂLĂTORIT DEPARTE ȘI NIMENI NU A CĂLĂTORIT CU MINE SPUNE PROFETUL DAR CINE CREDE ÎN CEI UCIȘI? AM UITAT TOT CE AM ȘTIUT VREODATĂ ȘI MI-AM AMINTIT PRIVIREA UNIVERSULUI ȘI MOARTEA ERA MAMA MEA. VOI MERGE DEPARTE PRECUM COPIII ȘI MĂ VOI ÎNTOARCE DOAR CÂND SOARELE VA MURI ÎN FRUNZE ȘI TĂCEREA VA FI PIETRE ÎN PRIVIREA MEA CA ÎN PERIOADA EMBRIONARĂ A FIINȚEI. ÎMI VOI AMINTI DE TINE CU MINTEA MEA FIXĂ ÎN TIMP CE VOI DEVENI PĂMÂNT PE CARE ÎL VEI SFINȚI. MI-AM SCHIMBAT LINIILE DIN PALME DUPĂ O CARTE SECRETĂ CARTE RÂURILOR SĂPÂNDU-LE CU LACRIMI DE CRISTAL. EROII AU VENIT ÎN CALEA MEA ȘI EU AM MERS ÎN CALEA LOR AM MERS DEPARTE ȘI AM CĂUTAT IZVOARELE VIEȚII.

Capitolul 14
PATA DE LUMINĂ
(Schiță în două părți)

Felix Rian Constantinescu

I

Silică stătea de trei ore în bufetul gării, bând bere cu vodcă și neputându-se hotărî să se ridice și să plece. Își privea chipul în berea galbenă din halbă, îndreptându-și din când în când șira spinării și încercând să dea dovadă de puțin curaj față de el însuși și măcar să-și spună că „asta e ultima bere”, iar după ce berea va fi gata, va pleca „lăsând vodca la jumătate”. Știa că din momentul în care își va părăsi restul de vodcă în paharul acela mic de sticlă transparentă care acum se afla în fața lui și va merge la tejgheaua barului să-și plătească berea și „suta de vodcă”, atunci Dumnezeu nu va mai fi cu el. Deși se considera un om păcătos, Silică nu mai simțise niciodată așa ceva în cei patruzeci și opt de ani pe care îi trăise. Își aminti ce văzuse în oglinda băii în care intrase să-și privească masca mortuară cu zece minute în urmă: fața buhăită a unui om gras cu ochii încruntați de băutură.
Simțind mângâierea morții pe creștet încercă să-și reamintească ceva semnificativ din toate cele câte trăise, cu gândul că una din cele trei Norne, cea din urmă luase firul vieții sale și i-l pusese în mână. Ceva ce să poată duce cu el dincolo, cărându-l în suflet. Nu putea să-și adune gândurile. Uitându-se în jur, observă la o masă care se afla foarte aproape de el un țigan beat care avea în fața lui un pahar cu vodcă ieftină asemănătoare cu a lui și îl auzi cum îi spune unei țigănci care își ținea amândouă mâinile pe masă
-Ascultă, Margareto, chiloții ăia murdari în care m-am c... când am venit amândoi de la cheful ăla de vinerea trecută, te rog să mi-i speli. Mi-i speli?
Lui Silică îi veni să-și vâre degetele în urechi și astfel să nu-l mai audă vorbind pe individul de la masa vecină. El care făcuse o facultate și care citise în adolescență romane valoroase, era silit acum datorită sărăciei să bea acum aproape exclusiv în „localuri de categoria a III-a” și ca să nu stea singur să bea cu alcoolici ordinari, oameni care se îmbătau de la prima sută de vodcă băută, oameni scofâlciți cu fețele înnegrite. De altfel, și el era numit alcoolic și disprețuit de foștii săi prieteni, oameni cu slujbe și cu bani destui încât să își permită „o băutură serioasă” în baruri din centru, cu lumânărele parfumate pe mese. Nu voia să-și amintească trecutul, mai ales din ultimii ani, din perioada de după patruzeci și cinci. Doar frustrări refulate și o extenuare care nu îl părăsea decât la sfârșit de săptămână.
Încercase odată să se dea pe brazdă, renunțase să mai bea și mergea la adunări de ale pocăiților. Dar foștii săi prieteni - cei care acum îl numeau „alcoolic” - fuseseră care tot insistaseră, rugându-l să bea „doar un pahar”, iar apoi „încă unul”, până când nu se mai putu opri și începu să cutreiere orașul după băutură la prețuri cât mai ieftine. De fapt, ajunsese aici în urmă cu doi ani, iar acum venise din cu totul alte motive. Viața nu-l mai mulțumea. Acasă nu mai avea liniște cu nevasta, copiii îl disprețuiau deși nu avea alte probleme în afară de cea a băuturii, care îl făcea să lipsească nopțile și să îl găsească uneori dormind pe preșul din fața ușii apartamentului, dimineața când duceau gunoiul la ghena din fața blocului. Cealaltă problemă era faptul că nu mai lucra, însă în rest nu le greșise cu nimic, fiind un om liniștit. Chiar și băutura nu făcea decât să-l liniștească și mai mult. Maică-sa îi scrisese odată să n-o mai viziteze, fiindcă o face de râs în sat. Doar taică-său îi scria din când în când o scrisoare, cu litere de tipar, iar Silică aprecia mult lucrul ăsta, știind ce greu îi fusese bătrânului să o scrie, neavând decât școala primară și uitând aproape totul în cele patru decenii cât fusese cioban al CAP-ului.
Privind cu suspiciune în jur încercă să-și stăpânească un val de lacrimi. „Nici nu știu ce mă apucă”, își spunea izbindu-și pachetul de țigări de tăblia mesei. Simțea în mijlocul frunții o durere de parcă acolo era izvorul lacrimilor care îi sărau ochii pe dinăuntru. Plângea doar uneori când stătea sprijinit de balustrada de pe malul râului ce traversa orașul, un loc în care nu se aflau decât pescari, vagabonzi și tineri care beau vodcă stând cățărați pe băncile de pe micul maidan de lângă râu, devastau pubelele de gunoi și primeau amenzi pentru „consum de băuturi alcoolice în locuri publice” de la gardieni publici sau de la jandarmi îmbrăcați în negru sau albastru. Stătea cu fața la râul murdar plângând și ștergându-se la ochi cu o batistă cenușie pătată cu cerneală ce o ceruse de la unul din copiii lui, pretextând că e răcit.
Spera să nu intre nici unul dintre cunoscuții săi înainte ca el să plece. Mai ales Marin, Cristinel, Victor sau Petrican. Viața lui se terminase. Nu mai avea nevoie de ei. „Oricum îs niște bețâci scrântiți. Petrican și acuma umblă cu un chipiu militar care îl are de pe vremea R.S.R.”
După ce-și termină berea își aprinse o țigară și își bău vodca încet, până la jumătatea paharului, în timp ce o fumă. Apoi se ridică privindu-l pe țiganul care scotocea ceva într-o plasă mijlocie de rafie, aplecat aproape cu totul sub masă. Îi trecu prin minte că lasă vodca de pomană pentru el însuși, „dacă o fi să ia țiganul paharul și să-l bea”. Merse la bar, plăti lăsând patru mii de lei bacșiș barmanului care îi mulțumi și apoi continuă să se uite la ecranul suspendat deasupra tejghelei care transmitea un serial TV.
Chiar la ieșire se întâlni cu Petrican și îl salută încurcat.
-Ce faci, mă? îi răspunse acesta cu un damf de bitter. Pleci? Ești nebun? Stai mă cu mine, să bem.
-Nu pot, nea Petricane, spuse Silică privindu-i chipiul verde. Trebuie să mă duc undeva.
Acum, înaintea morții - căci era sigur că va muri - Silică simțea că și-a recâștigat rangul, datorită indescifrabilei renunțări care îi era imprimată pe chip.
-Cum, mă, mă lași singur? rosti Petrican punându-i mâna în piept. Hai, mă! mai spuse încercând să-l întoarcă înăuntrul barului. După o oarecare ciondăneală, Silică reuși să părăsească barul sub ochii uimiți ai lui Petrican. Niciodată Silică nu mai făcuse asta, să îi refuze pe vreunul din tovarășii de băutură. Nici măcar când era deja prea beat ca să mai poată bea ceva. După câteva secunde, timp în care se dezmeticise, Petrican deschise ușa de lemn a barului și ieșind pe jumătate afară îi strigă lui Silică:
-Ne vedem deseară la șepte! Să vii că îi ziua lu' Cristinel!
Silică îl auzi însă nu se întoarse, prefăcându-se că importantul mesaj nu ajunsese până la el. Odată ieși din „birt”, nu mai avea nici un chef să se mai întoarcă, nici măcar dacă i-ar fi dat vreunul de băut. După ce mai merse câțiva pași și auzi trântindu-se ușa barului observă că o luase în direcția greșită. Mergea spre clădirea gării, iar el voia să ajungă la liniile de cale ferată, departe de peroane. Totuși merse înainte spre ușa cu geamuri mari e sticlă a gării, deschisă și înțepenită cu o piatră cubică luată din pavaj și, în timp ce intra, privi cu atenție în jur. Vreo douăzeci de tineri îmbrăcați în haine de munte stăteau pe rucsaci ținându-și câte o mână rezemată de schiurile proptite de perete. Chiar lângă ușă o bătrână își cumpăra o plăcintă cu varză de la taraba amenajată acolo, iar la ghișeurile închise erau câteva cozi mici: muncitori îmbrăcați în negru, studenți, un bătrân cu decorație pe palton și cu o adeverință de veteran în mână, trei angajate CFR în uniforme albastre și două tinere îmbrăcate în haine pentru sporturi de iarnă care probabil luau bilete pentru tot grupul. Traversă holul gării și ieși pe ușa care dădea spre liniile ferate. Voia să meargă la tabla mare cu sosirea trenurilor în gară, însă văzând prea mulți oameni acolo merse la coada de la bancomat. Când îi veni rândul, în spatele său era altă coadă. Scoase cincizeci de mii de lei, nici el nu știa pentru ce. Mai avea vreo șaptezeci de mii împrăștiați prin buzunare. Portofelul îl vânduse într-o noapte când nu avusese bani nici măcar de-o bere. După ce luă chitanța și mototolind-o o băgă în buzunar, văzând că sub lista mare a „sosirilor” se adunau mereu alți călători se duse la ghișeul de Informații. Privind înăuntru nu văzu pe nimeni, iar în rama geamului era înfipt un bilet pe care scria „REVIN ÎN 15 MINUTE”. Stătu lângă ghișeu privind oamenii de pe peron. Chiar vizavi de el, peste prima linie, pe o bancă se afla bătrâna care cumpărase plăcinta cu varză, din care arunca unor vrăbii care țopăiau pe asfalt. Auzind un zgomot dinspre difuzorul ghișeului se întoarse și vorbi în microfonul fixat în geam:
-Îmi spuneți, vă rog, ce trenuri vin la Cluj în următoarea jumătate de oră? Aștept un tren și nu mai știu la ce linie vine.
La ghișeu se afla o femeie cu părul rar și cu o umbră de mustață. Următorul tren era peste două minute, însă venea dinspre partea opusă a podului, de unde peste șase minute urma să apară primul tren. Trebuia să se grăbească, se gândi. Îi mulțumi funcționarei și începu să meargă înspre podul care se afla cam la o jumătate de kilometru depărtare.
Plecă din gară, trecu pe lângă ușa din spate a barului din care tocmai ieșise și lăsă peroanele în urmă. Trecea pe cărarea înghețată de lângă șine, văzând vagoanele albastre, care erau trase pe linii auxiliare de ani de zile. Clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua. Doar pe unul singur scria „1”, însă acela era pe jumătate înnegrit de un incendiu ce avusese loc cu doi ani în urmă. În rest mai erau câteva vagoane cărămizii de marfă și o locomotivă Diesel, veche.
Cădeau fulgi rari care se opreau pe cărarea în noroiul căreia se cimentaseră urme de pași și pe ghetele negre ale lui Silică, ca niște mici puncte albe, lângă care - înainte să se topească - apăreau altele.
Silică mergea privindu-și ghetele și ascultând foșnetul mânecilor canadianei hotărât să se sinucidă, datorită unor motive care i se estompaseră în memorie odată ce îl convinseseră. Cauzele proiectării propriului sfârșit deja intraseră în ființa lui, amestecându-se unele cu altele până ce deveniseră o motivație, hibridă, confuză, cam ca aceea ce împinge un suflet la propria-i naștere.
Mergând pe cărare văzu pe strada paralelă cu liniile ferate, însă la un nivel inferior, ca și cum s-ar fi aflat sub o faleză, o țigancă cu un copil mic în brațe. Coborî pe o cărare ce trecea printre niște brazi pitici până ajunse în drum și îi dădu femeii bancnota de cincizeci de mii pe care o scoase de la bancomat.
-Să vă deie Dumnezău sănătate, Dumnezău să vă binecuvânteze, Dumnezău și cu Domnul Isus, spuse femeia.
Merse mai departe și urcă iarăși pe cărarea de lângă liniile ferate, pe o scară de beton - după ce făcu o sută de pași pe trotuarul străzii. Chiar când reajunse sus văzu trenul tocmai trecând pe pod și îndreptându-se spre gară. Privi ultimul vagon acoperit de mâzgăleli fără Dumnezeu al trenului care se îndepărta și se gândi că îl pierduse.
Amintindu-și că un altul sosea aproape peste o jumătate de oră, merse spre podul îngust de cale ferată și sprijinindu-se de balustrada metalică, începu să aștepte aprinzându-și un Carpați. Aici voia să moară.

Capitolul 15
II

Se afla în pavilionul A de ceva vreme atunci când soția sa reuși să obțină două zile libere de la serviciu, să se urce într-un autocar și să vină să-l vadă.
În prima zi în care s-au reîntâlnit, Vintilă Nandra nu părea să mai fie chiar el însuși, i se plânse că este prea multă liniște pe coridoare, unde obișnuia să se plimbe de la un capăt la altul și să citească reclamele la medicamente de pe pereți.
Singura lui distracție din ziua de sfârșit de ianuarie în care fusese internat până în iunie a fost de a face câte o plimbare pe zi pe aleile acoperite cu pietriș dintre pavilioane și să privească pe fereastra înaltă de la capătul coridorului cum lumina imanentă a zăpezii este înlocuită cu strălucirea mai întâi slabă a primăverii și apoi cu globul categoric al soarelui. Asta îi spuse Vintilă Nandra soției sale în luna iulie, vorbind în receptorul telefonului din sala de tratament.
În timpul care trecu până la sosirea soției sale, Vintilă Nandra - după o săptămână de singurătate petrecută în salon - stătu după-amiezele pe treptele care urcau la etaj, în clădirea în care era internat, alături de o parte din ceilalți bolnavi care își povesteau visele stând pe pături împăturite pe care le luau de pe paturi și care mergeau din când în când să fumeze în fața ferestrei deschise a băii. Însă doar rareori vorbea cu ceilalți deși stătea în tovărășia lor, și cel mai adesea privea în jos cu o expresie tristă, care, datorită trăsăturilor faciale ușor mongoloide, îl făcea să semene cu o mască japoneză.
Pe măsură ce trecea timpul, ceilalți pacienți se împrieteneau, necazurile și locul comun în care fuseseră aruncați apropiindu-i, aproape ajungând astfel să poată ghici din ce motive se aflau ceilalți aici, asta dacă nu le-o spuneau ei înșiși. Deși n-o spuneau niciodată se gândeau: Dobrin e aici pentru că a băut prea mult, copilul ăsta, Aiftimiei, s-a drogat, Incău s-a îmbolnăvit pur și simplu, probabil.
Dintre pacienții care stăteau după-masa pe repte, doar despre Vintilă Nandra nu știa nimeni aproape nimic.
Uneori, în acele seri de început de vară când stătea pe treptele intrării în pavilion unde se mutase locul de pierdere a timpului, începea să plângă, udându-și obrajii împietriți cu lacrimi ce curgeau din ochii săi oblici, tulburi datorită unei conjunctivite cronice.
La cantină mânca singur, într-un colț al meselor puse cap la cap. Era printre primii din cei ce luau gamela cu supă și farfuria cu felul doi de la oficiu și printre ultimii care terminau de mâncat. Stătea aplecat asupra farfuriei, însă privind pe peretele acoperit cu faianță niște foi A4 trase la imprimantă cu titlul „Carta Drepturilor Pacientului”. Negândindu-se la nimic privea minute în șir foile, acoperite cu litere mult prea mici pentru a putea fi citite. Acum, la aproape cinci luni de la internare reușea să mănânce toată mâncarea inodoră ce i se punea în farfurie, mai mult datorită înfometării la care ajunse decât pentru că ar fi început să se vindece.
Cu banii pe care i-i trimitea Ileana, soția sa, nu făcea decât să cumpere din când în când câte o ciocolată pe care o mânca după prânz, în sala de mese.
Spre deosebire de majoritatea celorlalți pacienți care își cumpărau ziare de la un chioșc aflat vizavi de poarta spitalului, aveau radiouri și ascultau cu interes programele de știri, iar cei mai tineri și rubricile despre viața vedetelor, Vintilă Nandra - deși fusese până în urmă un microbist pasionat - își pierduse interesul pentru orice în afara complexelor sale și a suferinței sufletești care îl îndepărta de cele din jur. Devenise apatic și îi venea tot mai greu să se ridice din pat dimineața la timp, pentru a putea primi „vizita” de la ora zece.
Pe noptiera de metal cu trei sertare de lângă pat avea un exemplar al Bibliei în limba maghiară pe care i-l trimisese mama sa prin Ileana. Pe Biblie ținea o fotografie făcută la țară, cu el, soția, copiii și părinții săi.
În week-end-uri stătea singur în salonul cu patru paturi, căci singurul coleg de cameră pleca la niște rude, într-un oraș învecinat. Vintilă nu ieșise niciodată din curtea spitalului și de când fusese internat nu purtase decât pijamale și bluze de trening. Stătea săptămâni după săptămâni în salonul cu tavan înalt sperând să se recupereze psihic și să părăsească spitalul odată pentru totdeauna. Voia să scape de obsesia amintirii bețivului, după cum aflase mai târziu, care se aruncase în fața locomotivei pe care o conducea, chiar în fața unui pod din orașul în care stătea acum ca pacient diagnosticat cu traume psihice severe în urma unui accident.
Doctorul răspunsese că Vintilă mai trebuia să stea internat cel puțin șase luni, după care - dacă totul merge bine - să i se întrerupă treptat tratamentul, la întrebările Ilenei care pentru că nu își putea permite să îi telefoneze soțului ei decât o dată la două săptămâni, îi scria scrisori ce se întindeau pe multe coli ministeriale îndoite în care totodată îl încuraja și i se plângea pentru dificultățile pe care începuse să le aibă după internarea lui, ascunzându-i totuși lucrurile cele mai grele, conflictele ce le avea cu Ionuț, băiatul mijlociu și faptul că cel mai mare trebuise să se angajeze și pentru că la fast-food-ul unde găsise un loc de muncă trebuia să stea toată ziua nu mai putea să meargă la facultate. Însă Vintilă Nandra rareori reușea să citească mai mult de o pagină, mintea golindu-se conținând parcă un vacuum, iar el nu mai făcea decât să privească în gol. Când devenea iarăși conștient punea plicul într-un sertar al noptierei unde strânsese deja un teanc destul de gros de scrisori, tot plănuind să le citească mai târziu.
Într-una din ultimele zile ale lunii iunie, Vintilă Nandra stinse becul și se puse în pat la ora zece seara. Colegul său de salon se culcase cu douăzeci de minute mai înainte, cu lumina aprinsă.
Vintilă stătea în pat privind pata de lumină care intra prin fereastră de la spălătoria spitalului ale căror neoane nu se opreau decât la ora douăzeci și patru, marțea, miercurea și joia.
Se gândea la tot felul de lucruri sărind de la unul la altul. Cum, în a doua zi de stat în spital, un pacient de la lat salon îi spusese la cantină să se plimbe prin curte în fiecare după-masă ca să mai fugă gărgăunii. Se întoarse cu fața în pernă și începu să plângă înăbușit când își aminti cum încercase înjurând să oprească trenul când îl văzu pe individul acela că se așază pe linie întorcându-se cu spatele la locomotivă. După vreo câteva minute stătu cu ochii deschiși în întuneric fără să se gândească la nimic, cu buzele deschise și cu colțul gurii udat de salivă.
Chiar când să adoarmă începură să-l doară toți dinții de pe partea dreaptă, fapt care - inexplicabil, - îl făcu să-și aducă aminte de criza nervoasă ce o avusese în cabinetul doctorului cu două zile înainte. Își amintea că în timp ce silabisea calm cele mai oribile invective mototolind și rupând cu dinții acte medicale ale doctorului Sânjoan, care îl privea impasibil, nespunând nimic, nechemând pe nimeni și probabil așteptând ca Vintilă să termine.
După ce Vintilă se liniști și se reașeză sprijindindu-se de speteaza scaunului, doctorul Sânjoan îi spusese că, date fiind necazurile pe care le avusese, îl înțelege, dar că din păcate nervii îi erau la pământ și că trebuia să-i dubleze tratamentul cu picături și să îi administreze două injecții în loc de una, ce sunt leac nu o pedeapsă. Toate astea însemnau oare că înnebunise, gândi Vintilă, amintindu-și viața sa din ultimele șase luni, a căror monotonie oscila între plimbarea de după „vizită”, partidele de șah cu un pacient de la pavilionul vecin, statul pe trepte la o țigară sau caleidoscopul de amintiri și gânduri care i se rotea strălucitor în conștiință înainte de a adormi.
Și somnul, în care parcă reajungea la ceea ce fusese odată, regăsindu-se pe el însuși neîntinat de furie, complexe de vinovăție și remușcările celui rămas în viață pentru a fi condus locomotiva acceleratului 1..8, care în luna ianuarie a acelui an luase viața unui sinucigaș.

HAȚEG, 2005

Capitolul 16
RECUNOȘTINȚĂ
(proză în două părți)

2004 - 2016

Felix Rian Constantinescu

I

”Laissez-moi chanter
Pour ceux qui n'ont rien”
PATRICIA KAAS

„Ia flacără și du-o-ntr-un bordei
Și-n munții Caucazului de vrei,
Închide ușa, pleacă și o lasă -
Luci-va tot la fel de luminoasă
De parcă ar privi la ea o lume,
Împrăștiind frumos fireasca-i lume,
Până se face spuză și se stânge.”
GEOFFREY CHAUCER

Devenise jazzist peste noapte. Avea un clarinet obișnuit, fabricat în România cu unul din elemente puțin crăpat. Cu un an în urmă se lăsase de școala de muzică, a cărei rigoare intra în conflict cu firea lui liberă. Cea mai grea materie i se părea „Armonia”, lecții în timpul cărora se gândea că este străin de muzică. Cânta tot timpul ce simțea, fără note, lucru care îl făcea să obțină cu greu calificative de trecere. I se spusese că ar trebui să cânte jazz, dar nu se gândise mult asupra acestui lucru.
Unul dintre profesori, un domn tânăr cu glas amplu care domina clasa îi spusese după ce ascultă o mostră de exhibiționism muzical ce voia să înlocuiască fragmentul de divertisment de examen, că destinul lui nu e în muzica oficială. L-a sfătuit să intre în vreun grup underground de hip-hop, să fumeze marijuana și să aștepte ideea care să-l propulseze pe mainstream și să-l îmbogățească. La întrebarea ce i se pusese de nenumărate ori: de ce nu interpretează ce trebuie ci, permanent, își cântă „creațiile” nu răspunsese, însă toți intuiau că este vorba de o frondă, lucru care nu ar fi fost prea departe de adevăr. Cadrele școlii tot așteptau ca Alin să se schimbe, părinții îi tot spuneau că este vorba de viitorul lui și îi cereau să se dea pe brazdă. Pe clasa a unsprezecea renunță să mai meargă la orele liceului de muzică, iarăși fără să dea nici o explicație și, ca să fie sigur că nu se mai întoarce, acumulase tot semestrul II o cantitate suficientă de absențe pentru a fi exmatriculat.
Urmă un an în care stătu numai prin baruri, făcându-și tot felul de prieteni ale căror principale pasiuni erau băutura și drogurile, lucru pe care unii îl considerau ciudat fiindcă el era antialcoolic. Începu să înjghebe niște poezii, și își lăsă părul lung. Nu prea împărtășea pasiunile tineretului pentru muzica nouă, haine la modă, singurele piese pe care le asculta fiind rareori piese le anoste de la radiourile comerciale iar pasiunile vestimentare fiind blugii prespălați - haine care erau deja considerate învechite - și un fel de adidași negri pe care nu-i mai cumpăra nimeni.
Părinții nu-i făceau reproșuri, se obișnuiră cu lucrul ca Alin să ajungă un nimeni. Nici măcar nu-i puseseră în vedere să-și caute o slujbă, lucru la care el - în schimb - se gândise mult. Nu știa ce avea să facă cu viața lui. Zilele treceau repede neaducând alte schimbări decât că luase de câteva ori droguri. Continuă să mai ia de câteva ori până la un moment dat când unul din amicii lui scoase dintr-un rucsac niște seringi și o pungă cu un praf gri. Când îi întinse seringa, Alin o luă, se uită șa ea apoi îl împroșcă pe individ cu lichidul din seringă și plecă râzând. De atunci fără să-și dea seama bine din ce motive renunță să se mai drogheze.
După câteva luni se angajă la depozitul unui supermagazin, unde trebuia să stea toată ziua. Era deja decembrie, o perioadă foarte grea pentru noul angajat. Deși se lăsase de consum, continua să-și întâlnească prietenii, împărțindu-și timpul între depozit și un bar aflat la un subsol. De cântat nu mai cânta și nu își vedea nici un viitor, credea că părăsise clarinetul pentru totdeauna. Tatăl său împrumută instrumentul unui elev la liceul de muzica ce tocmai intrase și care îi rupsese din greșeală o clapă. Nu i-l înapoie decât în vară, când reuși să-și găsească unul la un bătrân ce urmase și el liceul cu ani în urmă și acum se retrăgea dintr-un taraf.
Prietenii lui erau captivați de felurite feluri de muzică, de rezultatele meciurilor, unii făceau pariuri sportive, mergeau la București la meciuri din Divizia A sau la concerte cu formații din străinătate. Pe Alin nu-l interesau nimic din toate acestea. Nu intra nici măcar pe internet, nu se juca pe calculator și nici nu știa să-l folosească, deși fratele său, care era elev la un liceu de mate-fizică, avea unul. Uneori îi venea să cânte la clarinet și îi părea rău că fusese de acord să-l împrumute. În alte momente îi veneau în minte melodii și iarăși îi părea rău că nu are clarinetul. Dacă era singur începea să le fluiere sau încerca să le cânte la o muzicuță veche pe care o avea din copilărie și la care melodiile nu ieșeau aproape niciodată.
Prin martie reîncepu să meargă la biserică. Mergea la ortodocși și la greco-catolici. Ar fi mers și la catolici, însă nu se ținea slujbă și clădirea bisericii catolice nu avea decât un îngrijitor care spăla pe jos și curăța băncile de praf. Se vorbea că preotul catolic din oraș care era plecat la studii în Germania, trebuie să se întoarcă nu peste multă vreme. De multe ori stătea pe gardul scund de metal al bisericii catolice așteptând o fată ce învăța la un liceu aflat în josul străzii. De fapt era îndrăgostit de o altă fată, însă din motive inexplicabile se întâlnea cu cea de la liceul din josul străzii. Fata de care era îndrăgostit era de religie mahomedană, terminase școala și lucra la o farmacie din centru. Venise din fosta Iugoslavie, locuia cu părinții ei și era necăsătorită. Cu toate acestea Alin nu vedea nici o posibilitate. Se gândea că trebuie să devină mahomedan, și chiar și atunci nu e sigur că ei îi va plăcea de el. Totodată Alin era și mai mic cu vreo trei ani decât ea. Când era trimis la o farmacie, mergea doar la aceea unde lucra tânăra mahomedană. De câteva ori încercase să stea de vorbă cu ea și observă că avea o fire prietenoasă. Pe ecusonul ei scria „Zoraida Alj'” - „farmacistă”. Deși era îndrăgostit, din cauză că vedea între Zoraida și el niște bariere de netrecut începu să se întâlnească cu cealaltă, pe care o știa din barul de lângă depozitul supermagazinului unde lucra zece ore pe zi.
Sorina, fata pe care o aștepta la ora trei după-masa pe gardul bisericii, avea o fire foarte distantă. De altfel Alin vedea foarte bine că relația lor, așa cum era, avea ceva efemer. Alin nu mai mergea la școală, avea o slujbă de rând, nu avea bani, era un nimeni. Cu toate că-și dădea seama că Sorina îl va părăsi fără prea multe explicații la un moment dat, o aștepta și pe ploaie. Era aprilie, lună care adusese multe ploi ce umpleau orașul de umbrele, înnegreau puținii copaci de pe bulevarde și umpleau gropile în asfalt cu apă, bălți evanescente ca relația lui Alin cu Sorina.
Pe data de 20 aprilie la ora trei fără cinci minute Alin stătea pe gardul bisericii și fredona o melodie. Stătea cu unul dintre adidași ridicat puțin în sus; călcase cu el într-o băltoacă mare și acum era murat. Pe lângă el treceau oameni cu glugile peste cap și cu umbrele în mâini - eleve ale liceului pedagogic, câteva profesoare, bătrâni, niște muncitori cu salopete leoarcă - și majoritatea îi priveau piciorul ud și ridicat în sus. După ceva vreme, Alin își lăsă piciorul jos. Se tot aștepta ca Sorina să-i spună că nu mai vrea să fie cu el. Însă zilele treceau și ei mergeau după-masa la câte un hamburger, iar Sorina nu spunea nimic ci chiar dădea impresia că se simte foarte bine. Epuizaseră tot meniul fast-food-ului la care obișnuiau să meargă și chiar Alin începuse să se plictisească. Deja cunoștea din vedere anumiți clienți ai localului. După ceva vreme începu să o uite și pe Zoraida, se săturase și de barul pe care îl frecventa deja de luni întregi și începu să aștepte cu nerăbdare ca Sorina să-i spună că relația lor s-a sfârșit. Serviciul era anost, iar banii îi primea chiar din mâna patronului - un om important despre care se zvonea că face tot felul de fraude. Avea o funcție în consiliul orașului. Un socialist în formare ca Alin vedea iarăși alte bariere între cei ca șeful său și angajații mărunți ca el însuși. Alin, deși vedea bariera, , nu voia să o treacă, nu se vedea niciodată în postura celui plin de bani care dă o muncă oarecare unui individ urâțit de muncă și alcool. Uneori se întreba ce ar fi făcut dacă ar fi câștigat două milioane de dolari la loto - deși nu cumpăra lozuri. Ar fi păstrat banii, dar nu și-ar fi făcut firmă. Noii îmbogățiți îi repugnau. Îi vedea în mașini foarte scumpe, obezi de îmbuibare și agitând un maldăr de chei. Deși nu avea încă drept de vot, era interesat de viața politică, „cea mai bună scenă pentru parada grăsanilor”, se gândea.
La trei și zece minute apăru Sorina urcând mica pantă a drumului ce ducea în centru. Era îmbrăcată într-o haină de ploaie crem și un costum de stofă. În picioare avea niște pantofi cu vârful pătrat, iar în mână ținea o umbrelă neagră. Îl privea cu o indiferență simulată pe măsură ce se apropia. Ploaia nu se oprise deloc și deja pe trotuarul de lângă gardul bisericii romano-catolice se făcuseră câteva bălți. Din cetârnele bisericii și ale unei clădiri cu cinci etaje de vizavi curgeau șiroaie de apă ce nu se mai vedeau la un metru distanță de gura cetârnei. Deși era ora trei și era sfârșitul orelor pe ziua aceea, erau puține eleve pe stradă. Când Sorina ajunse lângă el, o sărută și apoi se reașeză pe gardul bisericii privind picurii de apă ce cădeau de pe armătura umbrelei.
-Salve, urâtule! îi spuse Sorina când o sărută.
Era frumoasă, deși zâmbea rareori. Îi plăcea să-și ia o mină indiferentă, iar dacă era supărată sau tristă devenea placidă. În barul pe care îl frecventau amândoi ea era o singuratică, deși nu dădea impresia. Cunoștea aproape toată lumea care obișnuia să meargă acolo, da îi saluta și stătea de vorbă cu ei aproape cu plictiseală, încât era de mirare cum cei de acolo o mai acceptau. Ajunseseră să fie împreună într-o seară în care toată lumea se îmbătase - era seara de 8 Martie - în afară de ei și astfel au avut timp să stea de vorbă. Și ea, ca și el, luase droguri de câteva ori și apoi renunțase. Având amândoi o fure mai sobră, toți cunoscuții le spuneau că le stă foarte bine împreună.
În timp ce Sorina lăsă o doamnă să treacă și se puse lângă el, acoperindu-l cu umbrela, Alin se gândea dacă Sorina îi va spune în ziua aceea că nu mai vrea să fie cu el. După ce trecu doamna se întoarse puțin și se uită la Alin apoi spuse:
-Alin, mamă, ce mai faci?
Vocea îl făcu să se simtă de parcă era iarăși la școală. Era profesoara de Istoria Muzicii, materie la care chiulise cel mai mult după Limba Germană. Cu toate astea profesoara, doamna Arpad, îl simpatizase foarte mult și îl apărase în fața altor profesori. Când făcuse absențele din cauza cărora a fost exmatriculat, vorbise cu el, atenționându-l că își poate distruge viața din cauza unor prostii. Doamna Arpad era o femeie în vârstă cu o pălărie neagră și îmbrăcată într-un costum de stofă care se udase pe mâneci și pe spate. Fusta era dintr-o altă nuanță decât sacoul. Avea părul scurt și vopsit în roșu, iar pe degete avea multe inele de aur și aur alb. LA încheietura mâinii avea o brățară groasă de aur și un ceas de damă cu o curea albă.
-Bine, doamna profesoară! spuse Alin încercând să zâmbească. Dar dumneavoastră?
Privea pantofi lăcuiți ai fostei sale profesoare și încerca să pară fericit, să aibă expresia unui om mulțumit de viață. Ca aproape orice, nici asta nu-i reușea. Începu să plouă și mai tare și cetârna bisericii începu să arunce cu putere un fir de apă, stropindu-i pe cei trei oameni ce stăteau lângă gardul de țeavă metalică. Doamna Arpad își privea fostul elev, zâmbindu-i trist. dacă expresia ochilor unei persoane ar putea fi decriptată cu exactitate atunci cea a doamnei profesoare de Istoria Muzicii ar fi de compătimire pentru un elev ce se pierduse pe drum și o admirație fără un motiv anume, ceva ce ține de intuiții metaraționale, pentru băiatul ăsta care de mai bine de șase luni lucra la depozitul de pe strada Radu Gyr.
-Bine, măi Alin. Să ai grijă de tine, spuse zâmbindu-i doamna Arpad. Bună ziua, spuse întorcându-se și urcând drumul în pantă.
Sorina îl luă de după mijloc și-l strânse cu mâna dreaptă, privind femeia ce se îndepărta cu mânecile udate de ploaie. Aproape că se purta ca o femeie îndrăgostită. Alin fu surprins și chiar ea se miră de gestul ei. Amândoi se gândiră că acesta este primul gest de dragoste autentică în relația lor de o lună și jumătate și Sorina era mândră iar el era fericit că ea fusese cea care îl generase. Alin era fericit pentru că i se dovedise prima impresie ce o avusese față de actuala lui prietenă. Se gândise că trebuie să fie bună la inimă. Asta nu înseamnă că era îndrăgostit.
-Mergem la un hamburger? întrebă Sorina privindu-l cu o afecțiune necosmetizată.
Ajunseră la intersecția din capătul drumului când Alin privind statuia de bronz a unui împărat roman se opri și spuse:
-Trebuie să-ți spun ceva...
Privindu-l, Sorina își luase iarăși expresia aceea indiferentă. Ochii ei spuneau totul sau nu spuneau nimic. Alin se gândi că probabil se așteaptă la tot ce-i mai rău, adică la niște minciuni care să-l scuze pentru faptul că nu mai vrea să fie cu ea. Se aflau tocmai lângă un gang unde se vindeau ziare și cărți vechi la prețuri ieftine, oprindu-se chiar în mijlocul trotuarului, fiind înghiontiți de trecătorii grăbiți care veneau prin gang de pe bulevard. Ploaia se oprise.
- Ce?
Privirea Sorinei era impenetrabilă. Pe soclul statuii lui Traian se strânsese o băltoacă în care era aruncată o umbrelă ruptă. În partea cealaltă a pieței era un hotel foarte mare în fața căruia erau arborate mai multe steaguri într-o parcare întinsă cu o băltoacă uriașă pe toată lungimea hotelului.
Într-o parte cerul se limpezise și strălucea proaspăt. Pe drumul pe care tocmai veniseră se înșiruiau niște pomi de mărime mijlocie, înmuguriți. Soarele se afla în spatele unor nori care străluceau puternic. Sorina scutură umbrela și o închise.
Avu un moment de angoasă. Se gândi cum când se întorcea de la muncă se uita pe drum la câte o bancnotă din cele pe care le avea în buzunar, din banii noi apăruți care pe măsură ce treceau lunile îi apăreau tot mai suspecți. Să luăm de exemplu bancnota cu George Enescu, prima apărută. Cu cinci degete se dă noroc, iar oamenii când beau împreună un pahar cântă ca și compozitorii. Pe spate era Ateneul, băutură alcoolică. Era și un portativ simpatic pe care scria MᴎR et me dor est, fado la la... Ori bancnota cu Nicolae Iorga. Iorga cât că are două creiere e unul și poate fi ucis și pe locul crimei să se ridice templul Curții de Argeș. Bancnotă verde albastră, securistă. Ori cea de zece, roz, cu Grigorescu. Pictorul e mai periculos decât compozitorul, dar trebuie cercetat la porunci. Deasemenea cerșetorului i se dă un leu și i se spune Fută-te Iorga. Lăutarului i se dau cinci lei, doar e petrecere. Prostituatei sau prostitutului li se dau 10 lei. Iar cinci zeci de lei e leafa pe zi muncă fizică a muncitorilor necalificați, care sunt temperați prin băutură pentru a nu se revolta. Urmează bancnota albastră, cu un Caragiale interesant, cu ochelari care joacă comedii la teatrul național. Cele cu Lucian Blaga și Mihai Eminescu nu le primea de obicei, cea cu Mihai Eminescu nu o avusese niciodată nici cu poetul luminii. Mai era ceva. Avemn Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu și apoi Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Aceștia sunt dispuși și în ordinea periculozității lor față și de către sistem. Deasemenea avem dispoziția eugenică a populației, Nicu – Sfântul Niculaie, George ENEscu, Nicolae Grigorescu (nebun, pictor), Aurel Vlaicu – avorton sau avortat. Părinții națiunii sunt Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Iar dacă luăm pe literele numelor, din seria sub 100 lei avem, I de la Iorga, E de la Enescu, G de la Grigorescu, V de la Vlaicu, ceea ce ne dă IEGV, ce se citește JEGU. Iar prenumele părinților națiunii ne dau I. L. de la Caragiale, L de la Blaga, și M de la Eminescu, adică I – Ochiul SRI, SIE și Securității, L de la Caragiale vine de la legiuitorii micii, de județ, L de la Blaga vine de la LEX, cine citește să înțeleagă, iar M vine de la masonerie. Părinții națiunii consideră poporul român un JEG, se gândea. Se mai gândea că există două clase sociale în România, cei sub o sută de ani și nemuritorii. Acestea erau gândurile lui când mergea pe stradă fără țință. Detesta banii României democratice, o ciocoime și un păturicism date pe față. Citise și el trei cărți la viața lui, Biblia, Mein Kampf și Arhipelagul Gulag, făcuse asta pentru că există numai trei cărți pe lume. Iorga e împușcat, Enescu e momit, Grigorescu e judecat, lui Vlaicu i se toarnă o jumătate, lui Caragiale i se toarnă una plină, lucifericului Lucian Blaga i se toarnă două, și Mihai Eminescu e egal cinci lei, adică cinci pioni, adică un turn – sau o tură – și e cinciu, celula psihiatrică și el în ea, drogat de Diazepam și pastile poliflore și zaru. În România detenția psihiatrică continuă se gândea trist.
Acela a fost sfârșitul relației lor deși nici unul din ei nu spusese nimic. Deși după douăzeci și trei aprilie se însorise, Alin nu o mai aștepta pe Sorina pe gardul bisericii romano-catolice, iar dacă se întâlneau prin vreun bar nu făceau decât să se salute și să pună câteva întrebări de complezență. Sorina redevenise persoana indiferentă dintotdeauna, iar el - în parte și din cauza serviciului, și din plictiseală începu să meargă tot mai rar prin baruri și din iunie nu mai merse deloc.

Capitolul 17
TRAGEDIA UNUI FOST PRIETEN

2016

Îmi amintesc de Silviu cumva neutru. El mi-a fost cel mai bun prieten, ca atâția alții, un adevărat guru, și ca să mă exprim ca vagabonzii one of the greatest guys, și acum eu sunt în Catacombe iar el în altă lume. Într-adevăr în ultimii ani, odată cu începutul ultimei Crize economice am trecut prin mari prefaceri sociale, capitalismul s-a înstăpânit în estul Europei izolând oamenii și aducând noi cutume în cultură, înghețând sufletele oamenilor, robotizându-i, capitalizându-i.
În societatea revolută, Silviu îmi era tovarăș. Mă întreb ca Llosa de ce oare mă gândesc acum după atâția ani la el considerând ce a ajuns și ce am ajuns, dar cred că o fac ca un fel de consiliere literară pentru el și bineînțeles pentru mine, ca orice povestaș maniaco-depresiv. În literatură poți face fapte pe care nu le mai poți face în viață și poți fi credincios unei prietenii care nu mai există, unui suflet care nu mai există.
M-am tot gândit care să fie prefacerea care l-a lovit ca pe atâția alții cum m-a lovit pe mine boala, și am ajuns la concluzia că fostul meu prieten Silviu a devenit un mizantrop. Un suflet extrem de simplu, pe care l-am cunoscut pur, nu avea prea multe diode care să-l tulbure. Nu îi voi povesti viața. Spun că Silviu ca și mine și-a pus toată whatever, tot sufletul într-o speranță, care nu s-a împlinit. Speranța unei mari iubiri, marea iubire a vieții lui și a ei, care a fost înfrântă de capitalism, de sărăcia umilința lui Silviu, și de dorința de parvenire socială a familiei alesei domnișoare. Și astfel fata, ca să nu înnebunească, a plecat.
Ce spun eu este sfâșietor, dar de fapt este un fapt comun în orice fel de biserică, părinții fiind cei care cultivă copii pentru mai binele copiilor și inconștient al lor. Nu am de unde să știu dar intuiesc că din acest moment prietenul meu a înnebunit. Așa cum a ajuns pentru mine reprezintă frumusețea tragicului, pentru că adevărul este că viața lui a devenit o tragedie antigoniană.
Silviu nu mai este printre noi. A plecat pe un vapor de croazieră, unde s-a angajat chelner la restaurantele de clasa a doua. O duce bine.

Capitolul 18
LET HER GO

Uneori se simțea ca și cum nici Dumnezeu nu avusese timp pentru el. Cristi era acum bătrân, asta însemna că se născuse demult, într-un alt univers. A fost și era un suflet dedicat Bisericii, dar Biserica și oamenii nu avuseseră timp pentru el, fiind prâslea familiei sale în care toți roboteau în muncă sau Evanghelie pentru aproapele lor. Fusese lăsat cu o Biblie pentru copii și câteva cărți samizdat.
Exista o oarecare nesiguranță în sufletul lui, o tensiune, o tristețe. Dar cu toate acestea Cristi nu era un om pierdut nici măcar în privirea severă a Bisericii. El era cel mai respectat între prietenii săi creștini, cel care îi punea pe toți în legătură și îi împrietenea pe toți, însă cu toate acestea anii grei de pelerinaje bunyaniene ale tatălui său, ale bunului său tată, îl mutilaseră. Dar cum spuneam, Cristi era o enigmă.
Înainte să se nască fusese trei luni spânzurat în burta mamei sale cu ombilicul și se născuse cu o anumită softețe a creierului și șirei spinării, care îi agravase trăsăturile maladive.
Se pune întrebarea dacă stâlpii Bisericii își dăduseră osteneala să-i înțeleagă drama, dar poate nu aveau instrumentarul necesar, de un secol ministranții ne mai interesându-se de Sofocle și filozofii germani. Iar pentru că avea un creier brici, și mai ales mașină, vilă, până și prinții bisericii nu se îngrijorau în privința lui. Și nici fetele. Dumnezeu nu pusese pe inima nici unuia să îl salveze de la singurătate, toate îl părăsiseră pentru o casă mai mare și o mașină mai tare.
Se întreba în clipele de introspecție de ce după cum spunea vulpea în cartea Micul prinț, nu reușise în viața lui să își creeze legături, și nu își putea răspunde, de ce visul său nu se împlinise până în ziua de azi? Îngerul îi spunea că poate din cauza bunătății sale, da, într-adevăr bunătatea e un handicap.
Universul nu este totuna cu împărăția cerurilor, asta o înțelegea. Și pe exploratorii spațiali ai viitorului cine știe ce fiare extraterestre îi așteptau în lumile noi, flămânde de a fi descoperite. există anumite lucruri în univers care îl îmblânzesc uneori, o stea căzătoare de exemplu ori steaua Betleemului, dar în general universul era mai mort și mai rece ca străzile Hațegului în amurgurile de iarnă ori decât un dicționar de stele.
Astfel, nu era singur, dar periodic mai lăsa o iubire să plece, cum își lasă fagul inima de frunze în fiecare toamnă. Dumnezeu făcuse omul ca să se salveze din singurătate, dar omul e singur.


Capitolul 19
PARTERUL
(Schiță)

Felix Rian Constantinescu

Motto:

„Aproape adevărat, doar că acolo au fost închisi copii nevinovați, la fel ca și la Păclișa, victime a regimului lu Ceaușescu...”
Paul Boantă

„...aș vrea să vă rog dacă ați putea să îmi spuneți ce vă amintiți din acei ani atât în Păclișa cât și în Zam ai acestei detenții și exterminări psihiatrice, un domeniu care ar trebui să ajute sufletele nefericite, și deasemenea asupra motivației. De ce s-au putut și se pot întâmpla asemenea lucruri din politici de stat, un popor și stat creștin? ”
"malicious hooligan, engaged in anti-Soviet activities", PRAVDA; - (FĂRĂ RĂSPUNS)


Este vorba de parterul castelului - alcătuit din patru, cinci saloane - alcătuit din patru cinci saloane lui Nopcsa în care sunt închiși în medie patruzeci-cincizeci de bărbați și băieți, toți cu suferințe psihice, unii abandonați de familie, unii - câțiva - spioni, turnători sau securiști.
Sunt păziți de doi sau trei gardieni-infirmieri, care se uită la un televizor aproape fără sonor și mănâncă tot timpul stând pe rând jos la masă lângă fereastra înaltă ce dă în aleea de primire de lângă ușa de intrare și recepția unde țin bolnavii imobilizați spunându-le înainte să îi bage la secret,
-Hai să-ți facem o injecție...
, injecție după care omul se simte bolnav, împăcat cu spitalul și sine însuși, simțindu-se că a venit acasă, acel acasă față de care a păcătuit prin absență o viață întragă; nevorbind cu pacienții închiși acolo ca animalele, unul fără pile neieșind de acolo decât după luni de zile când ajunge la al doilea leșin spre comă ca mine și e mutat la etaj, unde singurul avantaj e că mănâncă ceva mai mult și poate ieși în curte.
Aceasta doar cei care reușesc să iasă prin bună purtare. Cei care nu sunt cuminți, ca să mă exprim în jargonul medicilor, nu ies de acolo niciodată decât când îi scot gardienii într-o curticică interioară lângă un gard, și unii – aleși după motive incerte - rareori în curtea mare, în apropierea spitalului. Și tineri a căror singură vină este o boală și sărăcia sau dezinteresul familiei sunt condamnați la a duce o viață în inumanitate, în foame și condiții de lagăr, cu mâncare de lagăr și cu singura deosebire că nu sunt puși la muncă, dar de fapt e un regim de exterminarea al statului față de indivizii care nu se pot întreține datorită bolii.
A rămas o moștenire din timpul comunismului exterminarea prin psihiatrie, acum fiind nu la același nivel, dar în general oamenii cu idei sunt trimiși la aceste gherle pentru a nu deranja sistemul ori noii boieri roșii, iar cum am mai spus mai sunt bolnavii obișnuiți care mor și ei datorită extenuării. Iar intelectuali ca Ciprian Nickel mor uciși. Nickel, poetul Devei, a murit în Parter, spânzurat în condiții necunoscute de un copac de un nebun, în 2001 ori 2002. Nu se cunoaște motivul.
Nu îi vizitează decât o doctoriță, iar în rest nu există nici un program, nici un asistent social ori terapeut, nici un preot sau pastor care să se intereseze de acești oameni. Doctorii încearcă să îi ajute, dar sistemul social îi vede ca pe niște gândaci nefolositori care trebuie deratizați în timp prin foame, izolare și deznădejde. Bolnavii la sosirea unui alt bolnav își spun unul altuia despre cazuri de sinucidere și înmormântări în câmp fără cruce. Astfel doctorii încă de multe ori sunt fericiți să încerce să convingă sistemul securist-medical să nu mai ucidă copii și dizidenți
Am fost închis acolo cred de două ori și am stat cam o lună și jumătate. În acest timp am slăbit îngrozitor, nu am avut cu cine să vorbesc, am fost bătut de gardieni și legat de pat - bătut de două ori cu bastonul de cauciuc și legat o dată - pentru că am dat cu o sticlă de plastic în care era apă în camera video considerând-o degradantă, mâncam o jumătate de cană de ceai cu două feliuțe de pâine, nu am ieșit afară decât o dată în curtea interioară după ce am leșinat prima dată, înainte de asta încă o dată în curtea interioară și apoi la sfârșit când am căzut într-un leșin pe care îl simțeam o comă în care să cad și să nu mă mai ridic, după care am fost dus la etaj.
Gardianul care m-a bătut prima dată continuu cu un baston peste spate, pentru că m-au bătut doi, mi-a spus cu cinism când n-am mai putut, după ce eu i-am spus că rezist prin rezistență nonviolentă:
- Mi-ar fi plăcut să fi rezistat mai mult!...
Sunt mulți pacienți care acolo stau și nu cunosc mai bine. Nu-i ajută nimeni, și întregii Românii și lumii, tuturor oamenilor, răi și buni, nu le pasă de ei. Toată ziua umblă cu frunțile în jos ca șobolanii pe coridoarele înguste căutând pe jos chiștoace sau împărțind chiștoace de țigări. Și niciodată nimeni, nici gardian, doctoriță sau pacient nu dă o bucată de pâine în parter. Infirmierii au camera lor unde mănâncă de le troznesc fălcile dar niciodată n-au dat nimic deși cum spune domnul Boantă și acum sunt acolo băieți, tineri, mai mult niște copii care suferă de foame toate chinurile pe care și le cheamă Biserica duminică de duminică.
Turnătorii stau o noapte și apoi dispar, de obicei drogați tatuați care vor să-și ușureze verdictele ori copii de mineri, iar securiștii rămân internați ascultând întinși pe pat, îi simți că sunt securiști.
Cum se poate exprima durerea unui Werther care vrea să iasă până în curte să vadă cerul, copacii, ori vede pe fereastra zăbrelită nu copacul înflorit ci corcodușii înrodiți și ar vrea să mănânce roșcove în locul mâncării pe care nu i-o dă nimeni. Ușa e mai închisă de poarta cetății Dite din Infern.
Parterul m-a vindecat pe mine de iubire încât nici față de iubita mea nu mai simt nimic firesc. Felul în care se stă și se doarme ca animalele, bietele animale în cuști și de multe ori câte doi într-un pat mi-a rescris reflexele nu după legile vieții și lui Dumnezeu ci ale parterului. Am devenit un Buddha abia în parter.
Noi am sperat la puțină umanitate din partea umanității. Odată cu căderea cortinei albe mulți dintre noi și din copiii și soții sau frații voștri vor mai continua să moară în acel loc blestemat, nedemn nici măcar pentru imaginația lui Charles Dickens un loc după chipul și asemănarea părinților fondatori Sykes, Fagin și Murdstone. Pentru noi este o lume a tăcerii cuvintele sunt scumpe în parter, iar unii nu putem vorbi, de aceea când murim nu mai rămâne decât tăcerea.

11 decembrie 2016

Capitolul 20
MORGA

Vizavi de camera mea este o clădire de marimea unei barăci de tablă depozit de țevi instalații electrice, ridicată pe locul porții acum zidite al vechiului parc Pogany și blocata de însăși acest altar misterios, abominabil, a cărei funcție am aflat-o la douăzeci de ani dupa ce am cumpărat casa; este morga spitalului de copii cu boli psihice. O cladire lipsită de orice fereastră, indicator pe care să scrie MORGA, și neluminată decât de felinarul din livada mea, ca o lumânare înfiptă în pietrișul nisipos de Dumnezeu pentru copiii morți. Nu este loc pentru nici un altar sau lumină. Când moare un copil ceilalți vin să-l petreacă pe aleea nobiliară blocată de gardul comunist, în felul lor, nesimțind trecerea timpului, de la o moarte la alta, moartea care îi va elibera din conditia de nonpersoane, ca și pe mine. Trecătorii grăbiți urinează pe morgă și pleacă închizându-se aferat la pantaloni din mers.

Capitolul 21
Izvor tulbure
(O semificțiune)

Îl chema Pătru. Un pocăit, frate bun și dulce din Clopotiva.
Erau anii '50, ani grei se spunea seara când țăranii și țărăncile cu pruncii suflau în cartofii rumeniți ori mămăliga încinsă cu brânză de oaie. Apăruseră lucruri noi, primari noi, de ăia de le zicea activiști și jăndari mai aprigi ca oricând.
Nu se luase cu nimeni și începea să fie cam bătrâior Să tot fi fost aproape de vreo patruzeci de ani și trăia din munca pământului aprig de sub munte. Făcuse doar patru clase, nici pe ălea nu le terminase. Dar făcuse școala Domnului, într-un an citise Biblia de șapte ori de la început la sfârșit și acum o știa pe de rost.
În vremea aceea era păstor la Râu de Mori și Clopotiva unu de-i zice Ciorogaru, băiatu lu Ciorogaru ăl bătrân, venit de la școală de la București, prieten bun cu Pătru și cu văru-său cu Ioan. Pe Ioan îl băgaseră legionarii la Gherla, era mai bătrân dar de-asta cei de-acum îl lăsau în pace. Avea un băiat, Ionel, în armată în Valea Jiului la Lupeni plecat de trei ai. Trebuia să vină acasă. I-au zis, Hai, mă, să te băgăm în fanfara minei aicea, dar el nu vru și făcu armată cu muncă în mină numai să vină acasă. Dar ăsta era Ion nu Pătru.
Pătru trăia singur în casa de lângă cimitiri și când nu era pe câmp citea din Biblie la fereastră ori la lumânare privind afară la crucile de lemn înnegrit ori de piatră tocită. Așa făcea. Așa se nimerise cu casa lângă cimitiri, nu era gropar.
la biserică era frumos ca în casa Domnului. În Clopotiva, erau baptiști, botezători a doua oară și cu minte la cap. Lumea vorbea de ei că sunt înțelepți că nu se certau și nu prea vorbeau cu lumea. Tinerii mergeau pe jos de la o biserică la alta să se ia în cete de dragoste cântând până către Deva într-o parte și Câmpu lu Neag peste munte în alta. iacă erau tineri și mergeau pe drum de la cinci dimineața când se crăpa lumina până noaptea cântând și râzând. Numai Pătru nu mergea. Nu prea mersese, nu-i plăcuse lui să meargă. Lui îi plăcea să stea în liniște și să privească pe fereastra lui scundă ori să stea laoparte cu văru-său ori nepotul lui să cânte și să se roage să mai vorbească de ce a mai fost în lume și timpul trecea de parcă și Dumnezeu cobora și era mai aproape.
Dar asta era bucuria bisericii. Lumea, de voie de nevoie, se schimbase. Erau care nu făceau nimic ba pe la primărie ba pe la miliție sau plecau la oraș de nici nu mai veneau și trimiteau înapoi bani mulți pe care nu voiau să-i primească ori îi dădeau la popa cu pomană și colaci de păcate. Nu mai știai cine ți-i frate, cine ți-i fârtate. Mulți țărani mureau la ocnă. De ce nimeni nu înțelesese. S-au smintit timpurile vorbeau când nu mai aveau ce clopotivenii. Și își vedeau de treabă.
Acum oamenii vorbeau de Pătru că înnebunise și oaminii câinoși râdeau de el. El se oprea când vedea oameni în fața cârciumei, ori bând Plugare pe uliță, ori numai că i se năzărea sau îi știa el, de le predica.
Atâta spunea și satul se prăpădea de râs și țăranii îi râdeau în față și-i spuneau că se țicnise și de vreo două ori l-au luat și l-au bătut dar unul care venise în sat spusese că îl va vindeca prin discursuri.
Numai unii oameni plângeau și spuneau
-Săracu Pătru... Săracu Pătru....
Mărturisea necăjit cu sânul tulbure. Când trecea o soră ori un frate pe stradă se întorcea și le spunea:
-Nu vă uitați la Pătru... Pătru e nebun...

Capitolul 22
COPILUL ȘI CÂINII

Felix Rian-Constantinescu

Cause I know I won't be long
Here in heaven
(Tears in Heaven Variations)

Ea era mama lui Ionuț Ursu. Putea să mai spună ceva? De atât timp nu putuse decât să tacă. Tăcuse asemeni unui copil care nu s-a născut încă. Dimineața dacă încerca să mănânce ceva se simțea de parcă și-ar fi mâncat propria inimă, inima lui Ionuț, propria inimă. În acești doi ani tot citise cartea galbenă a lui Cătălin Bursaci și simțea că mamele care își îngroapă copiii, primesc un dar aparte, ca și cum D-zeu le ia ochii din privire și le pune în loc alții, îndurerați, precum cei ai icoanelor. Se bucurase atât să fie mamă. Era tot ce visase. Nu, nu se gândea la sinucidere. Se gândea doar la Ionuț, la Usu, cum îi spuneau prietenii. Da, o să încerce să citească luna asta cartea Magicianul de John Fowles. Nu, n-a citit-o. Și pe Radu Tudoran. Era bine. Trăia la fel ca înainte, numai că mult mai tăcută. Nu mai avea nici o prietenă. Nu. Nu știa de ce. Când stătea acasă se simțea ca într-o biserică, datorită cămăruței copilului. O păstrase tot așa cu pătuțul lui. Nu mai avea nevoie de nimeni. Nu era supărată, doar că parcă se preschimbase într-o stâncă. De multe ori se gândea că Ionuț nu are nici măcar un mormânt în care să intre și ea. Își punea felurite întrebări despre oameni, dar nu găsea vreun răspuns. Și găsea orice adunări de oameni, oriunde erau oameni mai mulți, chiar și bisericile, vulgare. Mergea des cu mașina, singură, cât putea, se gândea că poate va muri, dar era doar un gând stupid, nu voia cu adevărat asta. Dar simțea că nu poate altfel. Numai în timpurile nazismului se mai întâmplase așa ceva. Carnea, suflet, cea mai mare durere, toți suntem aur cu sânge, dar parcă și cu brațele tăiate, zburăm. Nu-și putea explica cum, dar mai trăia. Trăia cu sufletul retezat, amputat de ceva, nu știa de ce. Dumnezeu să mai știe în ce bolgie trăia și ea, poate în bolgia care avea la intrare o pancartă albastru cu alb pe care scria București. Asta era un infern al îndobitocirii prin suferință și poate că atunci când va ajunge și ea la nivelul animalelor care i-au mâncat bucată după bucată copilul de patru ani, oamenii vor avea milă și de ea. Când s-a întâmplat, o fetiță evreică de pe scară spusese cu ochii în lacrimi:
-Eiha!
Vechea întrebare a victimelor, cum a putut să se întâmple acest lucru? Și tristețea eternă a iudaismului, așa ceva să nu se mai întâmple niciodată! Dar ei erau români, urmașii fiarei. Se gândea, putea să-și mai vadă vreodată băiețelul? Putea? Avea atâta tandrețe în ea și nu mai avea cui o oferi. Tot ce făcea, se ruga, dar n-o interesa ce spuneau oamenii despre rugăciune. Se ruga copilui, lui Dumnezeu, Mariei care și ea își privise copilașul sfâșiat de câini, ca Eric Clapton. Viața ei era Tears in Heaven. Murea în fiecare noapte și dimineața se trezea în mormânt precum o zombi și se spăla pe dinți și se ducea să meargă la serviciu. Nu mai avea pe cine să întrebe cum se simte. În ce o privea nu mai avea nimic, era cea mai mare luzăriță de pe acest pământ, odată ce ești mamă, mamă făr soț s-o mai văzut, dar mamă fără copil ce e, ceva absurd, ca un copil fără mamă. Ea nu se ruga învingând, se ruga plângând. Veniseră la ea mame să o încurajeze. Parcă poate o mamă fericită să o încurajeze pe una moartă. Ele nu știau că moartea nu e un sfârșit, ci o absență. Oricum, ea știa că în parcuri nu au voie nici câinii însoțitori cu pedigree. Usu se născuse pe 27 aprilie 2009 și murise în 17 mai 2013 în Parcul Tei, ucis de câinii roșii ca fratele lui Mowgli în jungla indiană, de parcă Usu ar fi fost un lup ce trebuia ucis de vitejii câini, ucis și mâncat în bucăți pe nemestecate ca în amfiteatrele lui Nero Ahenobarbus bucureștene, române, ca un martir ucis de București. Avea un coșmar recurent, Usu era într-o salvare în care șoferul era un câine râios cu burta umflată, asistentele, polițiștii, pompierii, sirena toți urlau și erau câini, mari în unforme cu diferite chipiuri și tichiuțe pe capete, iar ea era undeva în cer și putea să privească și vedea cum medicul chirurg și asistentele îl mâncau de viu pe Usu în timp ce polițiștii îl vegheau, ținând electrozi în mâini, iar pompierii și șoferul conduceau ambulanța uriașă cu spume la gură. Îl aștepta la spital, dar când ajunseră acolo medicul, asistentele și ceilalți câini vomitară sânge pe ea în ziua luminoasă de primăvară și asta a fost tot, rămânea acolo plină de sângele lui Usu din cap până în picioare, tremurând, trezindu-se în sudori reci. Se gândea să meargă să dea foc parcului. Să facă câinii la proțap și să-i servească primarilor și protipendadei Bucureștilor. Și apoi să-i facă și pe ei la proțap și să-i dea de pomană pentru Usu. Să facă un foc al iadului mai concret și să-și strângă o armată de îngeri implacabili. Copii de patru ani care să-i dea la câini pe toți _oameni_ care o chinuiau cu esemesuri și pe Internet. Își amintea de boul ăla care îi spusese pe mobil că o să-i taie și capul și picioarele. Da, păi dacă bietul avea numai picioare, ce să zică și el. O făcut ca vita și apoi o tăcut. Tot ca vita. Sau cel care o pus câinele pe ea, de-o mușcat-o, și apoi în seara următoare o aștepta o haită întreagă. Și o mai și batjocorit-o. Ăștia-s românii, ei îs câinii, nu jidanii. Oamenii ziceau că se enerva ușor. Aveau noroc că nu venea cu un agheu pe strada lor. Tot ce-a rămas din Usu atunci au fost niște oase împrăștiate lacom prin tot parcul, pe sub teii eminsecieni semănați cu căcat de câini mioritici. Avea probleme, știa. Și ea era româncă, din toate părțile. Dar cel mai mult se gândea ce ar însemna să ierte? Să trăiască iar? Rămăsese singură și se închisese în ea însăși ca un bob de grâu pietrificat din preistorie. Și pe cine să ierte, un popor prost apărut din alte două? Poate că avea nevoie de o alinare, dar cine să i-o mai dea? Se simțea ca o târâtură. Era rănită. Era rănită de moarte și trăia ca balaurilor cu șapte capete cu rugina veninului inflamabil curgându-li-le din colți din poveștile pe care i le spunea lui Usu. Se simțea de parcă viața ei ar fi fost marea piramidă de la Gizeh. Moartea era domnița ei Zamfira de la Prislop pe care nu o putea uita niciodată. Moartea lui Usu era luna noiembrie a vieții ei, devenită eternă. Există vindecare? Dumnezeu este unul, pentru Usu, pentru câini, pentru ea și pentru români și toți erau pierduți. Un calvar, o răstignire în lemn noduros, un pasaj de Quo Vadis iar dacă după cum scria Mark Twain, Italia a fost făcută de Dumnezeu după schițele lui Michelangelo, pentru români a folosit desenele lui Hyeronimus Bosch. Exista cineva totuși cineva care o înțelegea, din toată lumea, Fecioara Maria sub cruce. S-ar fi dus la mănăstire, dar nu mai avea credința încrâncenată, naivă, făcătoare de minuni de la șaișpe ani. Ajunsese doar o femeie frumoasă, singură și zdrobită. Dar câinii sunt mai buni decât oamenii. Voia să fie și ea străpunsă cu drotul în glezne și atârnată cu capu-n jos în măcelărie cu literele carne cașer scrise pe piept ca în Bucureștiul din timpul războiului. Era demolată ca o biserică, dărâmată până la ultima piatră. Așa că într-o zi mersese pe strada parcului Tei și la o poartă văzu doi pitbulli după un gard de sârmă pe care scria BATE ȘI VEI FI BĂTUT. Își făcu cruce, se urcă pe gard în mârâielile câinilor și cu ochii deschiși sări în curte luându-i în brațe. Voia să moară precum Usu, copilașul ei.

Capitolul 23

CRY/STRIGĂTUL



2016





„I tell my story not because it is unique,
but because it is not.”
Malala Yoousafzai

I believe I will begin my Cry now.


The Prologue


1939. Romania is not part of the new war. My future Grandmother, Eleonora Ruptas is fifteen; just a rich girl in Cernauti, Romania.
Her father Leon is a food businessman with a store in the city. Her Mom is from a very rich family, Grosu. They are both of Greek business people origin, brought in the time of the rupta two centuries ago. Her name is Olimpia and they have many children and the house of the Granfathers at the outskirts of the city where they do agriculture and keep animals.
They consider themselves Romanian an from all the Children Eleonora is the most gifted to continue with the store.
Cernauti in 1939 was a very beautiful city. An unoficial porto franco city, a city of merchants from Constantinople, from the Ruptas and Grosu came too, the Grosu may have been of Pind origin, and from Russian cities, Osterreich and Berlin, from where we have ancestry in Greatgranfather Leon, a through man but with Hitler qualities like most merchants of the late Nineteenth century up to the day.
It was told by his Daughter that Leon flogged once one of his boys for stealing chocolate and giving it to his friends and only her as a favorite of the Father could stop the night basement ordeal.
We may wonder what made her to be the Josiph of the Ruptas family? She had two sisters and four elder brothers. But out of them all she was the best with business and life.
She also liked to paint and had talent which she passed on mostly to my big brother.
And she liked to dress classy and was bilingual in Austrian German
What could be said about herself is that GreatGrandfather could trust Nora as he trusted himself or Olimpia, her Mother.
Eleonora made only the Gymnasium because hard times appeared to come over Cernauti. She often told at old age when She was suffering of Alzheimer that on Saturdays on her wat to school she was asked to turn on the light in the sinagogue.
Then it begun the Holocaust and Soviet occupation after the renunciation of Romania at two Moldavian territories.
They became Refugees in their own Romania.
The Soviets tried to unoficially cleanse the Romanian lands they occupied, of Romanians.
I believe that in Northern Bucovina one hundred thousand people refugeed from five hundred thousands Romanians.
The rest were shot or exiled to death or subjugation in Stalin’s Syberia. And only half maybe or less of the Romanians remained and alive.
My Father says from time to time that we have relatives all over the world, from Syberia, to Cernauti, Radauti, Ardeal, Arad, Timisoara, Bucuresti, and in the United States of America, all fled as refugees before the Generalissim I. V. Stalin.
As we can see although she belong to the Romanian-German culture, Eleonora was not anti-Jewish. During the War she listened to German hip music such as Lili Marleen of Marlene Dietrich. But also the final solution began only in the 40s and the insane realities of concentration camps remained hidden to the European and World peoples.
Perhaps in Lili Marleen, Nora saw her own love story, with my Grandfather Dumitru Constantinescu from Agricultori 86, Bucuresti.
At Cernauti they made many photos and they liked to do photos on street and at home. They also went to country camps on feast days where Maria, the little sister, called Piti, dressed in Romanian popular costume fiersomely recited poetry surrounded by the peasants. They had a beautiful, Romanian Bucovinan life, in Cernauti, in 1939, the last year when Romanian life was beautiful.
It is no use to complicate the reasons why Romanian Cernauti was destroyed and taken. Apart from it s proverbial riches which lead to greatest Romanian Spirit, represented by the trinity of Eminescu, Cernauti, and Bucovina Herself, Bucovina, and especially Cernauti, was a merchant nodal point, giving acces for Stalin to both Constantinople and Wien, so it had to be raped.
My GreatGrandfather Leon liked during the War to pose at the radio reading the newspaper, or maybe the Daughters pictured Him so. What can we say after personal experience is that the Tarist Empire considers itself an Empire with the mission to destroy and convert the whole world. Ever since the wars between Russian and Turks and before we can see that after Petru the Great the other Czars up to this day understood of England only it’s Empire. So the antiRomanian attitude of the American ambassador of the current day in Chisinau is just one example in a long line of Abuse.
But we believe that Romanians will live, and together, and we believe that Justice will look to our Wounds and the King of England will no longer be let to torment our People, Independence and Unity. We will civilize Russia not the Czars abd Syberia will exterminate us, this is Our faith.
Arrived at this point in our history we believe we should write a letter to the czar.
"You see we all make choices LaHaye.
You chose to become Sherrif keep food on your table for your family;
and Paxon he chose to raise cattle, which ended on another man’s table."
We speak to you not in our name, or in the name of Basarabia, or our native Cernauti, but in the name of all Romanians and Rome.
Latin spirit is short.
We are Elisha with all armies of heaven and earth not only surrounding but protecting us, we don’t know who you are.
We know and you should too that the Globe is warm everywhere.
And Romanians die if they want to.
Now, longtime, the history of (wo) man is written by the Plane.
In the end there is only one thing to be said.
A TALE.
In a forbidden land there is a forbidden city with a forbidden palace with some forbidden kings who sit at a sinie and drink wine.
Good bye.

Chapter 1
Letter to Vladimir Putin



As I see I have been arrested. Well I am dumb. Not with fear, no. But let’s get back to us. Vladimir Putin, that is your name? I am not contentious. I just try unconsiously to make a river.
I have something here, Beatrix. Do you know what? I ask your name because I want you to know that I am not interested about you. We talk about me. Well, I have something very interesting here. A book. And the book has three photos. Have you seen those photos, Mr. Putin?
The photos of the inside of the book are three photos of Mr. Soljenițân. A big one, very childlike, all of them are, for that matter, but very Idealistic, and is the actual Aleksandr.
Under it are two photos. In detention and After his release from camp. They both looked so familiar to me. Especially the first of the two. It resmenbled in my mind with a Child from some movie, I just could not name. And then i realized that that Child was me. And while writing I saw that After his release from camp is my Father.
Well, do you think We are going to give all up? For You? That Death would be an impediment? That we have not read Gavroche and Jean Valjean? Soljenițân existed only before his arrest, but, like Moses, Soljenițân lived only after his arrest.
The last thing I do is to hurl insults. But everytime truth is insulting.
Now it is not the time to say who’s to blame, and certainly not by men. But maybe just as You, Master Putin, like to live at ease in Kremlin, so we like to live at ease wherever we are.
To put it more bluntly, intelligently though, You, Mr. Donald Woods, are the last relic of a revolute age, the Last Empire, and your only key to survival would be to kill anyone else living, like we did long you existed, but, because there is a God, You will rot and resurrect in flowers.
Now, before the Trial would start, What do you have to say for yourself? You know that me, from my cell, am the judge.
Just like Sarajevo...

Chapter 2
War


Tabula rasa. The War was the Destruction of goods. Too many lowyers, too many loaves of bread, too many people. Ideology and hatred were just adiacent, instruments over the different levels of human society.
I. V. Stalin did that too in the thirties until it became monomaniacal behavior. Economy with an arrest warrant and a bullet.
If I were Denise or one of Joni's friends I would tell her that if we look in the life of Aleksandr We could understand why God punished him so.
Even during the War, the bloodiest years of history, he was _too_ carefree.
We, me and Joni, who have eyes for an another reality would conclude that I. V. Stalin was just a tool in the hands of God.
And that God had reasons for our friend Aleksandr's destroyed life.
And our belief, drawn from this affair and our own lives would be that humanity of the soul is produced by God through destruction of the heart, like wine.
And we could only ask, if men's reason for destroying the whole World was mere state economy, what were God's?
Even the massacring of the Jewish.
We know that Jesus does not kill anyone.
So genocide comes very weird in God's plan.
Friedrich Nietzsche wrote a book at which we know the title Dincolo de bine și de rău.
This means we believe that God is beyond even of dialectics of the humane.
Genocide comes like a beast of the bunget of time.
But then remains Israel, and Jesus, and bread, and milk, and blackberries for supper.
But firstly the War is the dead, killing and killed.
Many times war starts when Jim Morrison's generals are given place in politics. And when boys want to become men. It was said that WW2 and WW1 were Wars Without Glory. Times are changing. Today life has become as such.
The World War Two was the murder of the Father of the family by confused strange men, who instead of a human tongue had an industrial shotgun. They were workers.
And shooting people, everyone, was work.
This is the world of my head, Our head, one hundred years of war.
And then? We die...
And the saddest thing is that a man like Adolf Eichmann was not a murderer, indeed, but a, as Wilhelm Busch put it, un funcționar conștiincios. This is how Kramer is born.

MARK F’S POET

STAMP COLLECTOR
EX-ALCOHOLIC STONED WITH METAL LAQUER
MUCH TOO INTOXICATED IN THE PAST
IN TREATMENT
POP MUSIC LISTENER
AS MUCH TOO ANAEMIC POEMS AUTHOR
THE POEMS OF A MARK F’S POET
HERE I AM,
BETWEEN CHILDHOOD AND OLD AGE.



Chapter 3
Letters to America

August 8th, 2016

Dear Embassy of the United States of America în București,

Hi,
my name is Constantinescu Felix-Gelu, I am born on March 29th, 1982 în Hațeg, Hunedoara, and I live with my old Father, in Păclișa, Hunedoara alone without my Mother, Valeria Roman Constantinescu, who died în 2011.
To speak in two words we are victims of war. In July 1944 my Grandmother Eleonora Ruptaș Constantinescu din Cernăuți lived with my Grandfather Air Lieutenant in Bucharest and my Grandfather served in the Air Defence of Bucharest at the plane telegraph when an American bomb fell on the street at day close to my pregnant Grandmother and destroyed all our lives forever.
My Grandmother retreated at Bradu, Argeș, where she gave birth to my Father, in a day aproximate – as She could remember - August 6th, 1944, She left my Grandfather who had a nervous breakdown on the air front too and lived alone until death and my Father, Constantin, never knew him. And if it weren’t for the kindness of a soldier from the Eastern Front, Stalingrad and Cuban, Paic Ștefan from Moinești, who came back as a prisoner from Siberian taiga, My Lady Grandmother and Gentle Father wouldn’t have survived.
We are victims and I come to America to ask Her to once again receive the weak and protect them for a more humane future.
Amen.

God save America,
& Romania,
Sincereley,
Constantinescu Felix

August 9th-13th, 2016
Păclișa, Romania, EU


A Victim of War Memorandum
to Mr. Barack Obama
President of The United States
Of America

Mr. Barack Obama,
President of
The United States of America
I write You in All Faith in Absolution,
about my pain and the pain of a Family.
As I wrote to the Embassy of America
in Bucharest in my country Romania,
we were maimed
in the mind of my Father
and in the soul of my Grandmother.
I in the name of my family
and my Father
ask to be received in The United States
of America as War Victims and Americans.
We believe in God, in Liberty and our lives have been
mutilated by 72 years of Communism in our Native
and Refuge land.

-1-

We could have been rescued by the United States of
America right then in July 1944, in a better world.
It is senseless to say that we suffered for seventy-two
years, we did, and we will suffer until we die.
In Romania, to heroes, any man an enemy.
Maybe the ones that will come after us be
better, but honestly we don’t know. We fought for
Adolf Hitler and Stalin, and our minds died for them.
We live in a parallel world, after a wall,
we hear, but cannot see with the eyes of human
understanding. Our brains are frozen by the cold
world of the cold war. We know that there are
great men and women and old and children allover
in the world, but our fragility made people
treat us with the bread of meaness. Now I
thought that You, Mr. President, know exactly how
I feel, me and my Father and Eliƺa, our story is the
Story of most of the World, Bucharest, Sarajevo,
Hiroshima, Dresda, Berlin, and around the Third
World. For this I fight. That the wars cease to exist,
in reality and in the sickness twisted minds of victim
survivors and I must speak the truth, I am determined
to convince America to open the gate up for war
victims all over the World, the ones that _deserve_
and the ones that do _not_. And my second command-
ment governing my life is after I will be American
in America to move the borders of USA to the borders
of the entire world.

-2-

With every sun that sets it becomes fair to me again
Tthat for Us the war, the 2nd World War, has
not ended, never will on this earth. We loved
and were born in Hell, a Hell more horrible
because every Day was full of Death. World
War 2 killed my brain and the brain of my
family. Hitler was our godfather so here we
are world the handiccaped Ubermensch. We are
Hemingway characters, natural born soldiers
In a Mondial Murder in a Tartar Desert.
I am an collective tragedy, one of Sophocles
bad dreams, my innerinferno gives space to
my world, a world that needs the
lamp of The Statue of Liberty.
We need the Statue of
Liberty. To be ours. Where
we can stay. Before our sudden
Death. I believe I have said
it all.

-3-

With the Respect and
Ernestness
Of a Nation,
I write my Name
Here,
Constantinescu Constantin Felix-Gelu
Valeria Eliza
And I say to You,
Mr. President,
You Will Win
And there Will Be
Food.
Amen.

-4-

Capitolul 4
Sarmisegetusa

Cred că știu ce înseamnă cuvântul dac Sarmisegetusa.

- Împrejmuirea Geților, sau Împrejmuirea Getă.

De la rădăcinile

Sarma și get.

Obs. Tata și cu mine credem că are legătură cu zidul getic, care era o umplutură de val de pământ între două ziduri sprijinite unele de altele de bârne interioare.

Iar amfiteatrul de la Ulpia reprezenta o cetate getă arhetipală în care se reprezentau Bătăliile Întemeierii.

Deasemenea cuvântul Get este înrudit cu Argint și cu Arhe în sensul de vechi, mare, mareț, și cu sensul extrapolat de înțelept. Geții pentru greci erau Înțeleptii. Și erau același popor până la Bratislava. Dar nu știm ce înseamnă dac. Poate get e la origine o stâlcire și neologism din greacă, iar dac e numele originar dacic sau numele pe care li l-au dat romanii înainte de Împăratul Traian.

La mocani, în codrii și târsele de pe dealurile împădurite de peste Strei, înca se mai spune că mesteacanul e cel mai înțelept copac din pădure pentru că e "alb". Mesteacănul e deasemenea copacul lui Odhihnn, zeul prepreoției și înțelepciunii și runelor, al semnelor și protoscrisului.

Ziridava - Arad.

Altă denumire Sarraand.

Dava sării.

Probabil ca vindeau sare din Transilvania in Italia si germanicilor.

Sucidava - prin sudul Olteniei.

Dava sucilor.

Piroboridava - Poiana, Galati.

Cred că înseamnă Foc Fier Cu Impurități (Fontă) Dava. Se producea fier primitiv, oricum dava e și intens Halstatt, prima perioadă a fierului. În limba română literară poate fi tradus Dava Fierului Aprins sau Dava Fierului Roșu.

Notă. Se observă densitatea neologismelor grecești, latine și sarmate în vocabularul de bază, datorită în principal schimbului, tehnicii și posibil a deschiderii dacilor către universalitate.

Aizis - sus la Dunare.

De la iazygi.

Apoulon - Piatra Craivii

Cult solar dac al unei divinitati posibil sincretice ori împrumutate, sub influența cultului apolinic, al zeului grec Apollon. Probabil și sit astronomic.

Voiam să mai analizez toponime. Dar mi s-a terminat bateria.
Am să trec la substantive comune puțin. Înțeleg denumiri de localități câteva, dar ce înțelegea un dac numind viezurele Viezure?

Eu am o teorie. Limba dacică nu a dispărut, nici nu e sinonimă cu limba latină. ci e un continent scufundat în limba română, putând până la un anumit punct fi cartografiat, și pe alocuri chiar reconstituit, cu concursul enciclopedismului, putând astef chiar să pătrundem în sufletul dacic.

Viezure - vine de la cuvântul latinesc via. Dacul era un suflet care făcea asocieri între lucruri extrem de diferite, găsind asemănări și corespondențe în toată lumea înconjurătoare.
- zure, de la zare și zur - cum e în zurbă - agitație.

deci Privire Vie - în același timp privirea omului beat - pentru că pe drumuri adesea erau pomi și vii, mai ales în spațiul roman, și Mișcare Agitată - trimițând tot la omul beat
dar în același și Beție de Inteligență.

Mi s-a blocat computerul așa că scriu iar de pe telefon.

Cred că acest cuvânt dacic reflecta atitudinea dacului când mergea singur în padure și îi ieșea un viezure în cale.

Deasemenea cred că dacul numea viezure, pe lângă viezuri, patru categorii de oameni, bețivii, romanii, copiii și sihaștrii.

Astfel am reușit să intrăm în sufletul dacic, adevaratul suflet dacic.

Alt cuvânt dacic este Fagure.

Când eram copil aveam o carte cu povești din Moldova numită Carte cu și despre albine. Dacii erau părinții albinelor. Și nu totdeauna luau mierea numai din stupii făcuți de ei. În pădure găseau roiuri de albine în scorburi de fagi pline de miere, și așa a aparut cuvântul dacic Fagure. Și astfel și cuvantul Fag pare dacic.

Am obosit. Mai vreau doar să spun despre cuvântul Băiat.

Înseamnă Luptator, iar numele Băiuț e poate ultimul nume propriu prenume dacic înca în uz, în Țara Hațegului există 2, și neluat din cărți.

Rușii care de fapt sunt Sciții, au multe în comun cu dacii, și dacă sciții erau cu armele, geții erau cu mincea. Și chiar și cuvintele Ruși și derivatul de azi și acum o mie de ani Rusia poate fi numele pe care l-au dat geții Sciților, rușilor de astăzi.

Rusidava - romană pe o asezare incertă dacică - înseamnă în geto-greacă, Dava Roșie.

Iar rușii înseamnă roșii pentru fascinația lor eternă pentru krasnaia, krasiva, roșu sinonim cu frumos.

Rusidava - castru roman și așezare romană in Dragașani, Olt, pe locul unei vechi așezări dacice.

În încheierea prologului dacic pot să concluzionez că limba dacică, asemeni limbii grecești și germanice, era un idiom sapiențial, al gândirii pure.

Notă. S-ar prea putea ca getii sa insemne Argintii in limba greaca, extrapolat cu sensul ca getii spuneau vorbe intelepte, adica erau un fel de prooroci. Si denumirea get sa fie comuna cu Argesul. Cred ca acolo era tribul getilor care dupa aceea a dat nume zonei subcarpatice pana la Marea Neagra.


Capitolul 5
VADUL ARS, sau romanul înviat & Omagiu



Îmi pare evident că aceasta a fost intenția domnului Constantin Stancu, cel care cu această carte a devenit prozator, mai mult chiar romancier, și a câștigat ras cognomenul Stancu. Eu, domnul Radu Igna și Ernest Hemingway, am făcut tot posibilul să ucidem această monstruozitate psihologică, numită roman, dar la un an de la execuție, O mamă de lumină, în 2016 apare această Carte, ca și cum romanul cum spune tata râde și spune vezi nu m-ai ucis, m-ai ucis și eu am înviat trei anotimpuri după.
În cadrul literaturii hațegane există trei romane și punct, egale între ele. Condamnat, de Radu Igna, O mamă de lumină, al meu, și Vadul ars, de Constantin Stancu.
Eu sunt de formare germanică. Cred în Islanda. Domnul Stancu e de formare slavă, dar nu a lui Pușkin, nu a potopului de stări și emoții a romanului rus comun, ci cu romanul rus al lui Bulgakov, romanul cel mai înalt care trebuie să stea pe noptiera principilor, - Mai mult decât atât un Bulgakov care a citit 1984 aplicându-l pe Lev Tolstoi, - Pasternak, Nabokov, Evtushenko.
Este puțin spus că în prezent Hațegul are un loc de statură în cultura Hunedoarei, fiind datorită longevității autorilor, cel mai bine reprezentat și din punct de vedere literar la egalitate cu municipiul Hunedoarei.
În același timp, ca și Litera stacojie, Vadul ars e romanul unei comunități, produsul psihologic al unei subcomunități. Romanul de fapt este trama comunității baptiste înglobate în comunitatea seculară a Țării Hațegului, care ține de aici până spre Valea Jiului și până la Streisângiorgiu și Porțile de Fier ale Transilvaniei. Vadul Ars poate fi oriunde și trimite la pământul radioactiv al Țării Hațegului, binecuvântarea și blestemul ținutului și al oamenilor.
În continuare cred în saga, dar văd că mai există o galaxie, într-adevăr pe cer, și cer alte cărți și multe alte lecturi. Atenționez să nu devină Breban un canon în scriitura noastră, Brebanul dogmatic, dogmele își au loc doar în Biblie. În orice altă privință cartea este desăvârșită. Și arată orbirea societății literare românești care citește o cărămidă turnată în 5 ani ca Solenoid, de Mircea Cărtărescu, în locul unei cărți publicată în 2016, dar a cărei gestație a început cel mai probabil în 1991.
Dacă aș da o stea de aur sau o cruce de argint unuia din acestea trei romane, acesta l-aș alege pentru cunună.

Omagiu

România modernă înseamnă Cuza, Carol 1, Ferdinand, Antonescu, Mihai, Dej, Maurer, Ceaușescu, Iliescu, Iohannis.
Nepoții voștri vă vor judeca pe voi pentru varii lucruri și nepoții lor pe ei.
Omagiile nu sunt niște kitschuri. Sunt niște documente indirecte, în care în contextul vieții private oficiale și al Securității, se exprimă sentimentul independenței în condiții externe fanariote și ale războiului rece.
Spune-mi mie domnule Pațurcă cine a fost trădător în anii 70-80 în România? Cine a fost dictator? Dacă Securitatea a doborât un lider maoist socialist, creându-ți contextul, asta nu înseamnă că ceea ce spune Securitatea e adevărat. Revoluția a fost făcută de Securitate la ordinele KGB-ului și cu ajutorul KGB-ului, și apoi s-au trezit vitejii. Voi l-ați pus pe butuci pe Rațiu. Pentru ce, pentru postmodernism? Nu aveați în cap decât Blugi și Pepsi. Spun iar și iar că Ceaușescu avea alte criterii existențiale și trebuie Judecat după ele. Iar comuniști, până în 17-18 decembrie 1989 am fost apraoape toți. Restul erau agenți, iredentiști sau capitaliști din natură, pocăiții fratelui Dugulescu. Înainte de anii 70 mai ales, și înainte de anii 60, România era un pustiu. Voi în lagărele marilor orașe habar n-aveați de orașele mici sau de sate. Totul, baraje, industrie, tot ce vă ține existența, clădirile unde mergeți și azi la muncă, au fost făcute atunci, casele voastre, în care atunci copiii măcar se simțeau în siguranță. Nu vă dați seama că sunteți mult mai abominabili, fii risipitori? Așa că e normal ca o națiune să exprime un gest de recunoștință, o carte unui lider care a plecat din pământ a învățat de la Pământ și s-a întors în același pământ? Cine au fost dictatorii? În schimb românii pentru că erau o cultură altruistă, printre cel mai bune moral din lume la nivelul maselor, dedicându-se ajutorării economice și învățăturii, s-au simți complexați de idioții pop ai Occidentului.

Chapter 6
Adolf Hitler



Dacă Umanitatea e o Mamă care îl Respinge pe cel mai rău Copil al Ei, atunci merită Ucisă. În șase ani au murit peste 61 de milioane de oameni. După 9 Mai 1945, a murit Germania. Care crimă e mai grea? În prezent Germania este numită locomotiva Europei, dar orice etnic german simte un complex, surorile creștine germane se simt prost dacă ridică mână în adorare între proști, și cum mi-a spus Robert, băiatul care mi-a luat bicicleta, a venit în România, a umblat pe jos ca un pelerin rus și în visele sale icnite a crezut că e Lucifer. Acesta e complexul german, după Holocaust. Mehr Licht.
Conflictul, nebun, a fost de fapt nu între Statele Unite și Uniunea Sovietică și celelalte state, ci între Sfântul Imperiu Romano-German și nevăzutul Israel, Fuhrerul numindu-l nevrednic pe D-zeu și intrând prin megafoane în toate sinagogile Europei deodată și prezentându-se drept Dumnezeu. Israel a fost desconsiderat de Germania, pentru că în mia de ani de la orgă la Nietzsche, odată venit în Egipt, Patriarhul nu a făcut decât să facă bani, Profetul nu a făcut decât bani. Știe stetl-ul și ulița evreiască ce a făcut Germania în tot acest timp, mai știe? Așa se petrece un Holocaust. Voi să spun un conflict între două Idei.
Evreii sunt la fel de vinovați pentru Holocaust ca și Hitler, și Hitler e la fel de nevinovat în Holocaust ca și evreii. Hitler este cel mai urât german, iar Chagall cel mai iubit, dar Hitler are mai multă noblețe decât Chagall. Numai că prinții nu trebuie lăsați singuri.
Un prieten, băiatul celui mai mare Sfânt baptist din țara Hațegului i-a spus tatei în anii 90, văzând cartea, că Mein Kampf ar fi trebuit să fie arsă și nepublicată. Tata i-a spus ca asta au făcut și naziștii, au ars cărți.

Capitolul 7
Mein Schrift
(Continuare)

Inainte sa scriu vreau sa spun ca viata mea e un going to the mattresess. Stau in semicoma majoritatea timpului adunand aminoacizi. Si apoi la un moment dat vad ca a venit vremea sa scriu. Ma pun pe marginea patului si ma rog cateva secunde si apoi plec stiind in sfarsit ce am de facut.

Azi Vladimir Putin a propus Ungariei, sau amandoi s-au inteles sa-si imparta Romania cu satarul. Mi se pare comic ca Rusia a ajuns acum la nivelul culturii politice iredentiste, aliindu-se cu singurul stat pe care l-a gasit, care a pierdut toate razboaiele. E si mai comic, ca nici macar iredentistii maghiari, nici rusii ci numai Domnul Vladimir Putin face pula mare. Domnul Putin nu vrea Moldova ci vrea sa distruga scutul antiracheta roman. In timp ce Germania, America, Polonia si chiar Romania tac. La box exista o tehnica. Blocarea pumnilor de vizavi cu o mana, iar la un moment dat un singur pumn cu cealalta pune campionul jos la numarat. Asta se numeste decisiva. Oltenia este bicepsul Romaniei, asa ca trebuie sa avem grija de Ea. Si intotdeauna Americanii au vorbit frumos dar au purtat dupa ei un ciomag mai mare. Si de altfel chiar si in WW2, tot URSS, mai mare decat Federatia Rusa, nu ar fi putut singura sa-l bata pe Santino. Rusii au luptat cu arme mari si ineficiente, comsomolisti cu pusti de lemn legate cu sarma decapitati din pas alergator de bunicu Stefan cu lopata militara, cu vodca si comunism, batai si violuri. Atat.

Capitolul 8
Piesă într-un act

(Strigătul, de Felix Rian Constantinescu)

“Nul ne peut me comprendre. Un seul
Parmi ces ivrognes stupides
Songea-t-il dans nuits morbides
A faire du vin un linceul? ”
CHARLES BAUDELAIRE

PERSONAJE

BEȚIVUL, un bătrân decrepit, pe jumătate chel
TELEVIZORUL, alb-negru, cu lămpi
BAUDELAIRE, prin vocea lui Florian Pittiș

Decor
O încăpere destul de întunecoasă a unui apartament de bloc. Încăpere mică, igrasie pe tavan și pe la colțuri.
În spate, un pat așezat lângă perete și ușa, închisă. Pe colț, un dulap, lângă fereastră. Lângă fereastră se află Televizorul.
În față, o masă pe care se află sticle goale, unele răsturnate, un radio destul de vechi și o Biblie.
Bețivul stă la masă, cu fața spre public.

BEȚIVUL (destul de cherchelit; citește, cu împleticiri, aplecându-și mult fața de pagină nu are ochelari)
”Pentru ce dormi? Scoală-te și strigă către Dumnezeul tău, poate El își va aduce aminte de noi, ca să nu pierim! ” (se oprește, privind lung sticlele de pe masă) S-a-nnoptat! (se ridică, lăsând să-i cadă Biblia din mâini și mege la fereastră) E noapte! Soarele a coborât de mult în Valea Stricății și a stins toate... (tușeșete uscat, aplecându-se mult în față, apoi se șterge la gură, aprinde Televizorul și se așează la masă)
TELEVIZORUL (de când este pornit, volumul sunetului scade progresiv, până nu se mai aude deloc) ...viațameasaschimbatîmbucurătornicinumămairecunosccopiiisuntfericițișisoțulecumnusepoatemaimulțumitmerităaveampreamultămătreațășinuputeamstabilonmiciorelațiesentimentalăpânăcândamîncercatcremnademâinicreminacumnumaiammătreațășimipotoferiumeriidreptconsolareoricuinuștiamcăviațapoatefiatâtdefrumoasăcreeeemiinoocreeeemăăpeeeentruuuuutoooaateeegeeeeneeraaațiiileeeeedelabuniclatăticacumpregăteștetesăvizioneziparteaadouaatelenoveleidesuccesiubirilevecelieidoarcviztvnoiavemgrijădesufletultăudacăștiicumsenumeșteactrițaceapareacumpeecranpoțicâștigaunsetcompletdetigăimarcaromanticunaragazșitreibuteliipentrutineșipentrufamiliatasunălanumăruldepeecranpatrucincipatrucincipatrucincișivei...
BEȚIVUL (se uită puțin la Televizor Bețivul și Televizorul vorbesc concomitent) Dumezeu mi-a dat mâini, mi-a dat doi ochi, dar nu mi-a dat... (aici Bețivul se crsipează și-și cuprinde fruntea cu palmele, după care continuă) Mă lasă să mor de sete și de dor. Mă lasă să mor și să putrezesc, dracului! (furios, locește sticlele care cad de pe masă) Sunt singur... (se uitp prin cameră, vede Biblia pe jos și o ridică citește sărind versete) „Strigat-am către Domnul în strâmtorarea mea, și el m-a auzit din pântecele locuinței morților către El am strigat, și El a luat aminte la glasul meu!... dar Tu ai scos din stricăciune viața mea, Doamne Dumnezeul meu! (pauză) Când se sfâtșea în mine duhul meu, de Domnul mi-am adus aminte, și la Tine a ajuns rugăciunea mea, în templul Tău cel sfânt! (se opreește, ca speriat de ceva, se uită atent prin cameră, merge până la ușă și dă să iasă, dar, brusc, se răzgândește și vine iar la masă) Sunt eu. Puteam foarte bine să nu fiu. Să nu fiu nimic. Nimic, înțelegi?! Erau un milion de șanse ca eu să nu exist. Dar, are atâta însemnătate faptul că sunt? Și, dacă sunt, ce sunt? Vechilul tău peste animale? Dar dacă sunt un animal eu însumi? Om? Ce e ăla om?! Să nu-mi vii acum cu aiureli de manual școlar, cum că fac parte din singura specie inteligentă cunoscută, a cătrei trăsătură principală e faptul că gândește, sau mai erudit – raționează. Ce sunt? Vechilul tău peste animale? Dar dacă sunt un animal eu însumi?... Sunt oare poatră, iarbă, foc într-o colibă țigănească? (rătăcit, se uită în jur la sticlele de pe covor, atent, la fiecare în parte Citește, cu împleticiri) „Când se sfârșea în mine duhul meu, de Domnul mi-am adus aminte și la Tine a ajuns rugăciunea mea în templul Tău cel sfânt! (pauză) Cei ce slujesc idolilor deșerți disprețuiesc harul Tău.” (este obosit; își șterge fruntea cu mâneca și se lasă pe spătarul scaunului) Plouă... cu găleata ba nu, s-a oprit. Aseară a ploat potopul lui Dumnezeu. Eram la cârciumă, cu băieții, și-mi spunea Sandu, luându-mă pe după gât și gesticulând agitat cu țigara „Ioane, ascultă-mă pe mine, nu mai e mult! O să ne boteze pe toți. Cu foc! Vin timpurile, Ioane! ”; vorbea aprins olteanul, parcă i se și ițea o luminiță în ochii lui tulburi de alcoolic înrăit. Mai dă-l în măsa de bețivan... (făcu un gest de abandonare cu mâna și se lăsă iar cuprins de aomeală) Câdn am început eu să merg la cârciumă? De fapt, când am început eu să beau? Suntem la fel; și tu trebuie să ai pe acolo pe undeva o sticlă, bine-nțeles mai de soi, învelită-n hârtie – să nu bată la ohi. Șase miliarde... ce sunt șase miliade la Calea Lactee? Într-o bună zi, Soarele nostru – adorat de o sumedenie de oameni – o să vină pe pământ într-un carde foc cu hățuri de aur. Mă întreb cum vor fi oamenii pe atunci, ce limbă vor vorbi mă întreb dacă vor mai vorbi... Probabil că, atunci lumea o să poată pleca de pe Pământ și sunt sigur că mulți o să plece însă sunt la fel de sigur că unii vor rămâne, să-l întâmpine când va sosi... (merge la fereastră, pe care o deschide) Când eram școlar aveam un coleg de la orfelinat, care spunea oricui avea chef să-l asculte cum, atunci când va fi el mare, va pleca să-și caute părinții până îi va găsi. Și continua spunând cât de fericiți vor fi până la adânci bătrâneți. Eu îmi caut doar tatăl, de când mă știu, și încă nu l-am găsit... (gânditot, se așează iar la masă, unde stă douăzeci de secunde nemișcat, după care aprinde radioul)
BAUDELAIRE, prin vocea lui Florian Pittiș:
„...Nu-s înțeles cât de puțin,
Din toți bețivii, stând de snoave, -
Visat-a vreunu-n nopți bolnave
Să facă-un giulgiu chiar din vin? ”.
(tăcere)
BEȚIVUL: S-a-nnoptat! Pentru ce dormi?

(cortina)

Hațeg
aprilie 1999 FELIX (Rian) CONSTANTINESCU


Capitolul 9
Soarele, soarele

Cum pot să pun totul într-o pagină? Acum intru într-o nouă eră a vieții mele. La 20 de ani după 1996. Care au fost la 14 ani după abuzul sexual de la maternitate și creșă. Cred că nu mai e un secret că eu din vara-toamna anului 2008 iubesc iubesc în taină o fată născută în anul 1995. Anul trecut în toamna târzie a început să vorbească cu mine pe Facebook de pe contul unei prietene. Dar în același timp a început să vorbească și tatăl ei, pretinzând că este ea și creându-mi să îmi fotografiez penisul, pe care l-am fotografiat de multe ori în erecție și i-am trimis mai multe poze. Apoi tatăl ei în continuare pretinzând că este fiica lui mi-a cerut să mă masturbez, la început o dată, apoi de două ori, apoi de trei ori, apoi de patru ori pe zi. Deasemene spunea, in persolalitatea fiicei lui ca e lesbiana, sau cam asa ceva. Îmi cerea spermă, fotografii cu spermă. Și am trimis deasemenea fotografii cu spermă pe fotografia de profil a fetei pe care o iubesc. Menționez că nu obișnuiam să fac acest lucru, vreau să spun masturbarea, aproape încetând de când am venit în 2013 de la Zam, și e adevărat că odată am făcut-o gândindu-mă la ea, la bloc, în 2012. După cum îmi amintesc am făcut-o odată și de cinci ori pe zi. Am făcut ce am făcut pentru că o iubesc pe acea fată și am crezut că asta își dorește. În același timp tatăl ei era foarte insistent. După sfârșitul lui februarie a început să comunice cu mine și prin programe de hackering, pe care puteam să le înțeleg și scriam în cuvinte. Apoi a urmat un zbucium extrem, fata sau tatăl spunând că m-au înșelat de două ori, odată pe 21 martie, de ziua Fericirii, și altă dată altă dată. Totul a durat aproximativ până în vara aceasta. Apoi fata mi-a spus că de fapt ea este credincioasă, nici nu mi-a văzut pozele, ea a spus că m-a înșelat iar băiatul ăla e un amic care a ales să o ajute, iar totul a fost făcut de tatăl ei. Lunile acestea când am depășit relativ trauma din liceu, și am descoperit trauma vârstei infantile, a început o a treia traumă, care se va întinde pe un număr indeterminat de ani, și este de fapt o tragedie greacă, Eschil, Sofocle, Euripide în același cap. Viața mea e neagră. Omul acesta a făcut ce a făcut ca să mă pedepsească, să mă chinuie, să mă distrugă și pentru că este bisexual. Eu tot acest timp, până luna august am crezut că a fost fata lui. Vă rog să mă iertați de ce prostii tot spun dar dacă nu spuneam plezneam. No, să mă pun la loc în pat și să încerc să dorm.

PS: Și, Marie, nu știu cum astă vară după ziua tatei, în ziua de sfântul Foca, zi în care am mers la consultație la Hunedoara, tot el a aranjat sa fiu intoxicat cu o substanța chimică, în mâncarea cumpărată, sau în apă și în noaptea aceea mi-a fost rău și la ora 5 dimineața am avut un acces de furie și mi-am agresat tatăl. Tatăl fetei pe care o iubesc e un om bogat care își permite orice și căruia i se permite orice de către societate și biserică.

Capitolul 10
Moartea unui erou
(dramă)



1943, Cernăuți, catedrala mauro-bizantină
Elena: Da, Te iubesc, Mitule!
Preotul: Poți să săruți mireasa!
Dumitru: (în uniformă de căpitan al aviației române, cu batistă albă la piept. Privește vexat în jur, amuzat, și o ia pe Elena valsând-o în altar)
1944, București, început de bombardament american în mahala
Un copil țigan plin de sânge pe față, stă pe bordură și cântă la scripcă
Avion cu motor
Ia-mă și pe mine-n zbor
Du-mă-n țara stelelor
Să vezi cum îți dau omor
Elena, însărcinată, merge pe stradă cu două dintre surori și cu Dumitru.
Piți: Mergem la adăpost. Te așteptăm!
Dumitru: Pentru militari nu este adăpost.
Ica: Să ai grijă, auzi?
Dumitru: Ce grijă, fato? Sunt numai telegrafist și am mai făcut și răsboiul.
Elena: Trebuie să plecăm, iubite. Vezi să nu te puște americanii că e cam mare hardughia aia zburătoare.
Piți: Și tu te-ai făcut cam mare, Lena, ești mai plină ca un bombardier american.
Elena: Nici să nu-mi pomenești de blestemații ăia de nenorociți!
1944, August, comuna Bradu
Elena: (speriată cu un bebeluș în brațe) Ce-i?
Ica: (bucuroasă) A venit Mitu!
Elena: (tace)
Piți: Ce-i Leno nu te simți bine, n-auzi că ți-o venit iubitul?
Elena: Dumitru?!
Piți: Ha, da' cum ai vrea să-l cheme, Lawrence al Arabiei?
Elena: Nu vreau să-l văd...
Piți: (serioasă) Ce-ai, iar te-apucă? Elena!
Elena: Nu vreau să-l văd!
Ica: Eleno, plânge...
Elena: Nu - nu vreau să-l văd.
Ica: Vrea să-și vadă copilul...
Elena: Constantin nu e copilul lui.
Ica: De ce vorbești ca o proastă? Al cui e?
Elena: Al lui Lawrence al Arabiei.
Piți: (cu un ton schimbat) Dumnezeu să-ți ajute să-ți aduci aminte că mai ai și familie.
Elena: (obraznică) Am familie!
Ica: Și Mitu? El nu are familie?
Elena: Căpitan veteran Dumitru Constantinescu nu are familie.
Piți: Ești o proastă.
1965, Spitalul Militar, București
Medicul Reanimare Ștefan: (zâmbind) Sunteți bine?
Dumitru: (trezindu-se) Nu știu. Ce s-a întâmplat tovarășe doctor?
Medicul Reanimare Ștefan: Traumatism balistic în tâmpla stângă, să trăiți domnule căpitan.
Dumitru: Pot să mă ridic?
Medicul Reanimare Ștefan: Încă nu, desigur. Sunteți pe perfuzie. Dormiți...
-
Doctorul psihiatru emerit Elefterescu: Unde e?...
Medicul Reanimare Ștefan: Tovarășul doctor Achenache va veni îndată.
Doctorul psihiatru emerit Elefterescu: (tace)
Medicul Reanimare Ștefan: Aici...
Dumitru: Dumneavoastră sunteți domnul doctor?
Medicul psihiatru emerit Elefterescu: Da... Îl transferăm îndată tovarășe Ștefan. Nu trebuie să vă mai bateți capul cu tovarășul căpitan.
Medicul Reanimare Ștefan: (anunțând) A sosit tovarășul doctor.
(tace)
Tovarășul doctor psihiatru și psiholog Achenache: (un domn de o vârstă incertă, dar tânăr și cu ochii zâmbitori) Am sosit.
(Elefterescu îl privește)
Elefterescu: (aparte, către Medicul Ștefan, pe chipul căruia se poate citi o reacție de întristare profundă) Vrăjitorul...
Elefterescu: (afabil) Bună dimineața tovarășe doctor. Vă asigur că nu era nevoie să vă deranjați iar. (privind contrariat către Medic) Deci, ce facem?
Medicul Ștefan: (întorcându-se spre Dumitru care se află întins în pat) Tovarășe căpitan, acești doi doctori au venit să vă ajute să treceți acest moment greu.
Dumitru: (trist) Cine sunt acești doi doctori?
Medicul Ștefan: (cu blândețe) Păi, avem medic psihiatru emerit, tovarășul Elefterescu și medic psihiatru/ psiholog Simion Achenache.
Dumitru: (derutat) Și eu ce trebuie să fac?
Elefterescu: (imperceptibil, dă din cap a exasperare)
Medicul: Tovarășe căpitan, acești doi tovarăși vor să vă ajute. Puteți să mergeți la spitalul cu tradiție unde practică tovarășul doctor Elefterescu sau puteți să primiți asistența ceva mai modestă a tovarășului Achenache. E decizia dumneavoastră, trebuie să alegeți, însă criteriile...
Dumitru: Am un singur criteriu. Care dintre ei mă iubește?
Elefterescu: (zâmbind copilărește) Te iubesc.
Dumitru: (privind la Achenache)
Achenache: Nu te cunosc, domnule Constantinescu.
(Dumitru începe să plângă)
Elefterescu: Nu vorbești serios!
Achenache: Tovarășe doctor emerit, acest om nu e un om obișnuit. E un erou! E un om care a trebuit să treacă pentru patrie prin lucruri pe care cei mai mulți chiar, în București, nu le-au trăit. Lăsat la vatră la 6 august 1944. Vă amintiți bombardamentul? Domnule acest om e un simbol al patriei noastre.
Elefterescu: (plictisit) Îmi amintesc bombardamentul, cred că mi-l amintesc mai bine ca dumneata. Deci? Fă cum vrei. Iar.
Achenachi: (trist) Si-a pierdut picioarele. Un erou, domnule.
1967.
SFÂRȘIT

„The preceding is not authorized by Prt. Putin.
Any references to Prt. Putin are commentary.”

Epilog
AUTOPORTRET ÎN 7 DEFECTE

Felix Rian

2012-2016




Motto:
„So, yea, go ahead and tell me
what your flaws are, because if I
was brave enough to do it you
should be too.”
Seven of my Flaws, TamaHarul,
You Tube video

„Şi-ai să mai vezi pe cei ce-s
mulţumiţi să ardă-n foc, căci şi
de-au fost mişei, nădejde trag
s-ajungă fericiţi.”
Dante Alighieri

Prolog
Dacă vrei să fii iertat
Acceptă să fii certat
Pentru că doar așa
Va începe schimbarea ta

Cuvânt către veacuri

Retractationes. Prislopurile lumii nu au fost făcute pentru noi, stele umbla în fiecare zi pe străzile noastre cu săbii ori crini de flăcări în mâini. Totul afară de măslinul ucis este o iluzie de aceasta nu îi poate sta nimic în cale. Dar fiecare suflet are preţ fiind mai complex decât o galaxie de cerneală spălată de pe mâini într-un lighean cu apă, chiar şi sufletele celor răi, chiar şi sufletele celor ignoranţi. Fiecare suflet poate învăţa revelaţia prin simplul fapt de a fi viu, revelaţia întregilor picături de rouă germinată în furtună reflectând Soarele văzut printr-un fulger ciclopic. Atât de viu e sufletul. Pentru că sufletele sunt transcendente şi pentru că o parte din cuvintele Şefului Seattle au fost. Eu deasemenea laolaltă cu Omul Alb din al cărui trib sunt, laolaltă cu Omul Roşu care a pus o oglindă de sânge şi cuvinte în faţa chipului nostru al Omului Alb arătându-ne că noi şi chipul nostru e chipul alb al Morţii, laolaltă cu Omul Negru, Omul Galben şi Omul Amestecat nou apărut toţi avem aceeaşi vină pe care o împărţim cu toţii încercând cu deznădejde să o tot uităm cum uiţi universul întreg în singurătatea ta plină de durerea şi sensucht-ul modernităţii, ca pe Tatăl nostru. „În Numele lui D-zeu Cel Milostiv, Îndurat.” Doar El este fără vină, şi deşi îmi vorbeşte prin cuvinte invizibile eu sunt vinovat asemeni Vulturului şi pentru toate acestea un adevăr e că după ce vezi de Florii în biserică fulgerul în mâna lui Hristos, nu-ţi mai trebui nimic, devii ţărână vie, ţărână ce poate să-şi spună numele. Cât despre Hristosul apostolilor şi al părintelui Arsenie, Hristosul umple până şi vidul dintre galaxii, şi tu, Doamne, ai zburat pe aripile Duhului Sacru în deşerturi unde ai postit o zi, şi apoi ai mai postit o zi, şi apoi ai mai postit o zi până când s-au adunat toate ca patruzeci de pietricicele în gura ta tăcută şi încleiată, flămândă şi apoi doar cu cartea în privire l-ai alungat pe diavol de la tine şi l-ai pus pe fugă găsind liniştea. Cât de frumos eşti, Doamne. I-am spus lumii, hai spune orice alegi să spui pentru că doar tu o vei spune, parcă se uită cineva în gura ta, fă-mi orice vei vrea să-mi faci pentru că doar tu o vei face, vorbindu-i în sfârşit ştiind că în sfârşit am un singur scop în viaţă, nu mai doresc decât să fiu primit în cer, iar pe pamant deşi nu mi-e dat decât să văd răutatea lumii, cred în bunătatea ta Christoase, părintele lui Abraham, părintele istoriei. Literele acestei cărţi sunt mai mult decât o marfă artistică, sunt mai mult decât nişte exprimări pentru posteritate ori chiar veşnicie, textele acestea sunt chiar eu însumi, la propriu, sunt părţi din mine şi orice va fi în viitor aceste patru povestiri nu vor înceta să fie astfel decât dacă şi propria mea inimă ar înceta să mai fie parte din mine, iar dacă, cândva, în curgerea istoriei vreun om ar decide să ia şi această carte pentru a o arunca în flăcările unui rug ce ard şi mistuie, nu doar literele imprimate în pagini ar arde şi nu doar gândurile şi viziunile artistice pe care le-am avut eu cândva în disparuta mea eră ci eu însumi aş fi rupt în bucăţele şi aruncat la gunoi ca Iov, cu singura diferenţă că pe acest pământ eu sunt nevrednic de onoarea pe care a avut-o patriarhul. Ce îmi doresc să spun e că această carte, ultima scrisă în limba română şi mai mult ca oricare de până acum e mai mult decât o simplă carte; am început să o scriu la ani dupa ce o sfârşisem de scris, scrierea ei mi-a supus trista viaţă pe care am trăit-o până acum unui proces alchimic care treptat mă transmută, începând să-mi transforme durerile şi amintirile în altceva, să-mi transforme inima în altceva, în ce nu ştiu dar ştiu doar că privind acest volum de odată îndurerate povestiri autobiografice îmi privesc inima şi nu doar atât, îmi privesc inima nu doar cum e ci cum începe să devină dupa zeci de ani de zdrobire în ţărână, originalul cărţii este scris în inima mea şi chiar dacă o voi uita cândva cum scriitorul întotdeauna îşi uită cărţile, o voi uita pentru că după ce ne-am privit chipul reflectat în ochii lui D-zeu, trebuie să ne uităm pe noi înşine în D-zeu; povestirile nu sunt extraordinare, nici măcar pentru mine, şi le-am sfârşit de scris demult, însă acum, editându-le şi rescriindu-le în încercarea de a transforma acest stângaci volum de povestiri cenuşii şi prăfuite într-o carte, văd cum arabescul literelor mi se transformă în înregistrarea pas cu pas a unei tânjite şi nepregatite, întâlniri cu Dumnezeu, viaţa devine o epifanie, iar scrisul un coran, iar la sfârşitul acestei celei de-a treia povestiri de exemplu, la capătul acestor şapte păcate şi în chip de încheiere a tuturor învatăţăturilor, pot mărturisi ce am aflat de tânăr despre mine, pentru a putea uita apoi când frumuseţea lui Christos nu îmi va mai îngădui să ţin minte altceva, aceste biete patru povestiri sunt cele patru braţe ale mărăcinelui din care începe să curgă sângele sfânt al flăcărilor care ard şi nu mistuie, arderea care spală sufletul oricat ar fi de murdar, cum e al meu, dar cine cunoaşte pe Domnul său îşi cunoaşte sufletul. Hadith întors. Şi astfel e cum am aflat că sunt un păcătos şi chiar mai mult decât atât.



Umanitate

Defectul numărul cinci. Un defect major al meu, în această cartografiere a sufletului meu, ca filosof, e că aproape fără să vreau odată cu trecerea timpului zidesc în sufletul meu tot mai mult o filosofie care poate justifica violenţa, cu argumente din ce în ce mai valide, în fiecare zi. Din perspectiva aceasta oamenii sunt de trei feluri: viespi, albine şi muşte; eu sunt o albină. Aproape toată viaţa am fost nonviolent şi creştin şi am suferit mult pentru asta, atât de mult încât m-am îmbolnăvit ca atâţia alţi puşti din lumea civilizată. Acum am treizeci de ani, mă maturizez, şi odată cu maturizarea adusă de vârstă încep să nu mai fiu aşa de drăguţ cum am încercat să fiu toată viaţa doar spre propria mea suferinţă de o viaţă şi moarte. Toţi spun că nu trebuie să răspunzi cu violenţă la rău, dar eu spun priviţi în jurul dv. la adolescenţi şi copii care se sinucid datorită problemelor comportamentale ale altora. Adolescenţii care suferă în urma bullying-ului ar trebui să lupte nu împotriva lor înşile ci cu persecutorii care le repetă în fiecare zi să se sinucidă ca lumea să fie astfel mai bună. Să vă spun un mare adevăr: creştinismul nu înseamnă obligatoriu nonviolenţă gandhiană. Cavalerii cruciadelor erau în primul rând creştini, ca să nu uităm de ordinele cavalereşti monastice. Dacă ai suflet de Gandhi fă ca Gandhi, dacă nu nu eşti obligat să faci ca el. Însă ideea e că dacă vrei să răpunzi cumva unui rău pe care nu mai conteneşte să ţi-l facă cineva, trebuie să o faci într-un fel rezonabil. Ideea acestui text poate fi rezumată în conceptul: violenţă rezonabilă. Nu ştiu dacă e adevărat dar se spune că excesele sunt distructive; de aici ar rezulta că aşa cum excesul de violenţă este nociv, tot aşa şi excesul de bunătate poate deveni nociv fiindcă te transformă într-o potenţială victimă pentru se poate spune oricine. Ca şi bunătatea lui D-zeu, bunătatea sfinţilor umple lumea de demoni. În plus, în toate ţările creştine bisericile sunt pline de soldaţi iar un număr însemnat de preoţi şi pastori militari au servit în toate războaiele cauzelor creştine din ultima sută de ani. Faptul că poţi fi creştin şi soldat în acelaşi timp nu poate să însemne decât, după logica lui Machiaveli, că poţi fi creştin şi să lupţi, să lupţi pentru tine fără să fii excomunicat din trupul lui Hristos, lucru pe care sindicatele Cosa Nostra chiar îl pun în practică, stare de fapte în urma căreia în mod sigur un număr însemnat de tâlhari ajung până a urmă astăzi cu Hristos în rai. Personal, ce aş face pentru mine, nici măcar nu aş face-o eu, fiindcă m-am dezobişnuit de violenţă. Cred că dacă o persoană ar deveni prea insistentă în sens negativ cu mine, aş vorbi cu cineva de undeva care ar trimite pe altcineva iar persoanei respective i s-ar aplica una dintr-o serie de variante, după majoritatea cărora starea fizică a omului aceluia ar cere îngrijiri medicale. Un lucru pe care majoritatea oamenilor nu îl realizează, spre nenorocirea lor, e că oricine poate fi bătut dacă eşti dispus să plăteşti preţul, iar mai mult decât bani, sau orice altceva ar putea fi, preţul este unul teologic care mie de exemplu îmi vine foarte greu să-l plătesc. Iar aceasta nu ar fi păcat, în orice caz nu mai mare decât să mă arunc de pe bloc cum o fac atâtea făpturi îndurerate şi nevinovate pentru că există oameni în lume care se distrează torturând după propriile posibilităţi în fiecare zi pe aproapele lor. Deasemenea un lucru important, şi în orice caz adevărat, pe care l-am observat e că doar fiinţele slabe îi chinuie pe alţii, pe cine apucă şi pot. Cei tari şi care ar putea să o facă şi care reprezintă un real pericol îi lasă în pace pe toţi oamenii şi se lasă în pace unii pe alţii. De aceea un lucru pe care îl recomand oricui, ca scriitor chemat să modelez această lume, este să ridice greutăţi, iar dacă nu e prea târziu să ia lecţii serioase de judo – ceea ce eu n-am făcut la vreme şi acum a trecut vremea -, si să se străduiască să realizeze cât mai mult în ambele domenii. Dacă o va face, va ajunge la un moment dat la o zi în care va observa cum îl lasă toţi luzării în pace. În încheiere pot să spun că dacă vrăjmaşul te atacă, să zicem, o dată, de două ori - lasă-l în pace; a fost, a trecut, şi sănătate! Dar dacă devine insistent şi vezi că nu te mai lasă în pace, şi trece timpul şi tot nu termină – ceea ce mie mi s-a întâmplat pe când nu aveam înţelepciunea de a şti ce să fac -, atunci şefu’ ăla trebuie curentat, cu măsură, oricine ar fi - cu singura excepţie dacă e din familia ta - şi e cel mai mare bine care i se poate face. Nu vei face lumea mai bună, dar te vei mai ţine în viaţă încă o zi, niciodată nu vei face lumea mai bună dar poate vei învăţa un luzăr un pic de respect, iar tu vei învăţa că dacă vei vrea să fii exact ca I (i) sus Christos vei muri ca el, deşi atunci, atunci doar, vei schimba lumea ca şi el. Tot ce am scris în legătură cu acest punct îmi e un defect şi o ştiu, un defect a gândirii eronate ca o busolă dereglată, fiindcă tot încercând să mă îndrept spre adevărurile imuabile ale logicii am rătăcit de pe cărarea paşilor lui Christos, rămânând doar singur cu răutatea mea şi în viaţă adevărat e să treci ca Hjalmar Johansen, netulburat de nici o dialectică antiteză adusă de ea, adevărata putere nu e agresivitatea ci impasibilitatea, iar bine e să ierţi, cine ştie, poate mai e o speranţă pentru mine. Marturisind acest pacat D-zeu mi l-a indepartat.



Nu există Dumnezeu afară de Dumnezeu

Defectul numărul patru. Nu pot să scriu povestiri cu mai mult de un personaj şi deasemenea personajele mele principale nu pot fi decât pozitive ori compoziţional să tindă spre aceasta asemeni mie, şi deaceea majoritatea oamenilor nu mă interesează. Bineînţeles că pot apărea şi alte personaje pe lângă erou în poveştile mele, dar acestea sunt doar ecouri reverberate de personajul principal, sunt reflexii izvorâte din sufletul unicului personaj al povestirii. Cumva le pot asemăna cu icoanele, portretele ori mai degrabă cu viziunile picturale ale lui Marc Chagall, pe care îl consider cel mai important artist al secolului în care ne-am născut cu toţii – din toate domeniile - şi cu cele mai frumoase producţii, deşi partea superbă a creaţiei lui în principiu este alcătuită din nişte mâzgăleli sublime de suflet de hasid ţăcănit şi frumos, de parcă toate eforturile mele scriptice sunt nişte comentarii asupra lucrării maestrului modern Marc Chagall Eu şi satul, satul cu pricina fiind în cazul meu în mare parte propriul meu suflet dizolvat, căutat iar şi iar cu răbdare de arheolog în pământul ăsta al meu de pe râuri, de sub munţi şi dintre pădurile îndelurite al cărui nume încă nu ştiu ce înseamnă, lucru ce nu poate să însemne decât că nu-mi ştiu semnificaţia propriului nume, pământul sacru care a devenit mama mea aşa cum o poate înţelege ignoranţa fiind de fapt altceva altundeva altcândva, superlativă şi incomprehensibilă, şi ascunzându-l în ceea ce cunoaştem despre ea pe Dumnezeu în cotidianul pe care pururea îl vedem şi nu-l înţelegem şi în tăcerea pe care veşnic auzim şi nu o distingem şi pământul profan care am devenit eu însumi odată cu ea, este singurul caz cunoscut în istoria omenirii în care pământul, simplul pământ, a devenit lumină şi umbră într-un portret olandez al Secolului de Aur de Mamă cu Copil, veşnici, doar cineva mai mare decât Rembrandt a fost aici, neînţeles precum tatăl lui Albert Einstein. Toată familia mea e pământ, acest pământ, care devin şi eu tot mai mult, pe măsură ce trece timpul, cu fiecare zi şi noapte de singurătate şi tăcere ce trece, precum Lucian Blaga. Şi vreau să mă întorc în pământ, nu pot înţelege cu adevărat de ce, vreau să fu şi eu acest pământ ca toţi cei care m-au iubit şi vreau să merg la concert la Bob Marley cu No Woman No Cry în Noul Ierusalim, ce nebunie o să fie acolo, în împărăţia cerurilor unde mama mea e deja o Maria din Sunetul muzicii mai fericită şi mai tânără decât mine. Un lucru pe care îl cred cum cred în evanghelie e că arta e frumuseţea singurătăţii, singurătatea frumuseţii, ca Dumnezeu sau Blake în nebunia lor sacră, iar în plus cred că puştoaica Anne a Şoahului e un maestru cum orice maestru a fost a fost vreodată, când o citesc nu pot decât să-mi dau seama că omenirea decade şi degenerează odată cu trecerea deceniilor şi secolelor, iar eu sunt un ţăran.

Speranţă în întuneric

Defectul numărul şapte. Sunt unul dintre suferinzii acestei planete. Sunt până la urmă ceea ce omenirea numeşte bolnav psihic, iar Hristos numea demonizat, aparţin celui mai nefericit popor de pe pământ. (Un mod în care demonul încearcă să controleze omul este prin mândria sa. Alte două, izvorând din primul şi îngemanate, sunt prin poftă şi prin frică. Poftei îi urmează ruşinea, frica naşte atitudinea defensivă, alcătuind împreună ego-ul omului care înseamnă moarte cum sunt majoritatea oamenilor de pe pământ. Iar cei care în urma greşelilor teologiei au ajuns sub opresiune demonică au nevoie de o eternitate de post, o eternitate de rugăciune şi o eternitate de iubire. Eu de pildă am nevoie de ceva asemănător unei răbdări deznădăjduite sub chipul lui D-zeu ori ca deznădejdea mea îndurerată şi răbdătoare să rămână în iubire, în creştinism care mai mult decat hasidismul şi sufism e cea mai frumoasă formă de nebunie dintre nebuniile frumoase. Iar mărturisirea cuprinde toate aceste lucruri, mărturisirea este lumina ce înfloreşte în intuneric.) Iar dacă esti artist geniul ca şi harul e o formă de posesie cu atat mai mult când vrei ce nu poţi şi urmăreşti ce nu eşti şi chiar şi geniile adevărate sunt înstrainate şi de compătimit cu atat mai mult tu biet wannabe, doar Mozart a putut să fie geniu şi să rămână şi om, iar Bach nu a fost geniu, a fost pietist. Am suferit foarte mult până când m-am îmbolnăvit, m-am îmbolnăvit în urma necazurilor, în principal un abuz emotional care a durat doi ani din 1996 până în 1998 la un internat, apoi stresul permanent din familie şi deasemenea şi faptul de a fi fost abuzat în copilărie, iar acum boala aceasta care e de fapt doar o neputinţă în a face faţă durităţii vieţii şi o opresiune demonică în care am intrat datorită deznădejdii, îmi e un motiv de marginalizare dacă nu excludere, oamenii mi-o socotesc o vină asemeni unor inchizitori. Nici măcar nu mă cunosc dar aproape toţi zic că sunt nebun, bolund şi dilău, asta e viaţa mea acasă în oraşul meu, aici unde nu trăiesc ci doar sufăr poate, aici sunt asuprit, nu degeaba mă cheamă Felix-Gelu Ocărâtu; dar pe de altă parte oamenii răi, mulţi, îmi fac rău, iar oamenii drepţi, puţini, îmi fac bine. Dar eh la ce să te aştepţi suntem în Romania la şaptezeci şi doi de ani distanţă de anul 1941. Ăsta e adevăratul chip al lumii. Este ceva rău în lume ce umple şi devoră inimile oamenilor, o fiinţă rea oribilă şi nevăzută iar lumea e o bestie cum mărturisesc profeţii lumea e chipul răului. Din păcate omul e un animal şi în mâinile lui suntem, mîinile ce lovesc în cei cărora D-zeu le dă har, pentru că inima omului e moartă, ei rănesc pentru că rana e tot ce au. Lumea nu este ea însăşi de mii de ani de aia pietatea nu trebuie să-i pună la inimă ura. Mulţi poeţi ai modernităţii trecute vorbeau despre frumuseţea târgurilor Europei centrale, însă eu pot sa garantez că nu există nimic mai urât pe lume ca uliţa transilvăneană cu necunoscuţii ei zgâindu-se la tine din porţi, cu muieri rele aruncându-ţi aceleaşi vorbe grele şi aceleaşi păcate făcute cândva până îţi frâng inima de te înmtrebi cum o să te mai descurci să mai poţi trîi pe lumea asta, cu oameni răi care îţi rânjesc în urmă şi cu copiii lor care râd de tine şi te batjocoresc, toţi te-ar şi mânca daca ar putea, cu câini care te latră toată ziua şi pietre care te lovesc în fiecare zi cum ieşi pe stradă, uliţa nu e un oraş ci o entitate, un monstru care l-a mâncat pe Isus din Nazaret şi absolut cert încearcă să te mănânce şi pe tine, iar, de pildă, uliţa haţegană e o aparent liniştită şi scufundată în clarobscur lume tolkieniană, în care întunericul nu a reuşit să mănânce lumina cum mănâncă vârcolacii Luna pentru că lumina luminează în întuneric, iar întunericul se teme de lumină în măsura în care lumina se îndepărtează de întuneric, aşa că mergi în lume între monştri ei şi să ştii că eşti un lightsaber făcut pentru luptele luminii în mâna lui Christos, iar lumea e doar scenografia filmului Mean Streets al lui Scorsese, nimic mai mult. În plus ca o dovadă că lumea pe care am făcut-o nu e etică sunt cărţile Şef Rabinului României Moses Rosen, în care se poate vedea condiţia de victimă între noi a întregului său popor până când au reuşit să plece aproape toţi, statut de dhimis-i mozaici pe care l-au avut în toată istoria de după împrăştiere, pentru că deşi ai fost lideri din când în când care le-au dat drepturi, masele îi priveau în mare parte ca pe nişte străini. La noi evreii nu au fost acceptaţi de români nici după ce au luptat în Războiul de Independenţă ori în Primul Război Mondial, iar pe al doilea românii l-au purtat împotriva lor. În cărţile Şef Rabinului văd că deşi suferi, nu-ţi striga ori mărturisi suferinţa, fă doar câteva aluzii subtile, nu pentru lumea kafkiană în care te-ai născut ci pentru cei ce suferă ca şi tine, când vă adunaţi, nu vorbiţi prea mult, mai bine luaţi-vă de după gât şi cântaţi iar dacă cântaţi cântaţi psalmi vechi de trei mii de ani nu altceva, ţineţi-vă lacrimile în ochi, nu în gură, vorbele să-ţi fie întotdeauna scurte şi cuvintele număraste şi împărţite, salută-l pe creştin pe stradă dar nu vorbi prea mult cu el, toate astea însemnând că din 1989 până în 1944 România a fost un infern idealist, iar înainte de 1944 am fost ţara vampirilor fascişti ai Mareşalului şi ai lui Dracula, şi numai D-zeu ştie ce suntem acum. Cât despre lume, ani de zile, de fapt întreaga viaţă, am sperat ca orice pionier conştiincios, săî ajung la o rezoluţie care să aducă o împăcare cu lumea; azi văd că rezoluţia e tocmai această lipsă de împăcare, această duşmănie între lume şi mine şi mine şi lume, vrăjmăşie care cel puţin din punctul meu de vedere va continua şi când voiu merge dincolo de mormânt, pentru că doar când ai cea mai mare duşmănie faţă de lume, o poţi ierta. Ani întregi m-am tot întrebat de ce oameni buni şi înţelepti ca doamna Mioara ori sora Mariana stau la ei acasa, singuri by the way, fără să meargă niciunde şi la nimeni. Cred că acum ştiu de ce. Şi mai mult decât atât şi eu vreau să fiu unul din aceşti eremiţi urbani. Diferenţa între cel ce-am fost şi mine astăzi e că azi nu mă mai miră nimic. Nimic. Însa de crucea lui nimeni nu poate fugi. Mai mult, mult mai mult decât atât. Ce am crezut toată viaţa, începand din copilărie, că mi-ar fi un destin singuratic de om ocărât în fiecare zi, am ajuns să văd în templul lui Dumnezeu că de fapt e un destin nu doar al meu ci al întregii mele comunitati, mult mai mult, al intregului creştinism, mai mult, al intregii omeniri. Batjocura nu e doar tragedia mea singulară, ocara e destinul cunoscut al omenirii. Toţi suntem batjocoriţi, tragedia mea e ca eu nu batjocoresc. Am vorbit cu păstorul meu şi mi-a vorbit frumos. Eu i-am spus că oamenii spun ca sunt nebun, chiar azi pe cand mergeam la biserică nişte femei de pe strada aia minunata au spus că sunt bolund. Păstorul a spus ca oamenii şi de Domnul nostru or spus că are duh de drac în el şi că e nebun. Iar ce m-am tot gândit eu de la o vreme e că este scris: nu lua nici tu seama la toate lucrurile care se spun. Maica Tereza spunea că în veşnicie o să-i spună lui D-zeu: „Ai nişte explicaţii de făcut” – eu acolo n-o să-i cer explicaţii lui D-zeu ci oamenilor, mai ales celor din Haţeg, singurul oraş pe care îl iubesc. E doar marginalizare şi excludere, n-ar trebui să conteze prea mult, pot să le încasez, însă am ajuns la concluzia că atunci când lumea îţi tot spune ca esti "dilău" - ori prost, ori urat - şi nu face decât să tot repete aceeaşi placa o face pentru că altceva nu găseşte ce să zică fiindcă dacă ar găsi ar spune, iar să te lase să treci fără să spună nimic nu poate fiindcă vorbim de lume. Pe de altă parte lumea tot timpul o sa batjocoreasca, dar chiar prin faptul ca nu are decât ură de zis i se vede rautatea ce nu merită luare aminte. Iar omul oricine ar fi, preocupat de gura lumii are viata grea. De aceea, lume, pentru că aşa eşti şi eşti irecuperabil pierdută în răutatea ta, te scot din inima mea; ai rugăciuni ale mele pentru că aşa se cere ca sufletele creştinilor să se roage pentru cei ce le fac rău, dsr nu te mai iubesc, astăzi mi-ai pierdut inima pentru totdeauna şi tu vei fi cea singură pentru că pe tine doar Dumnezeu te poate iubi, pentru că sufletul creştin pleacă pentru a nu se mai întoarce niciodată pe pământ. Îmi iubesc fratele, îmi iubesc aproapele, în iubesc vrăjmaşul, dar pe tine, lume, nu te mai iubesc. Nu-mi pasă de tine pentru că nici Isus nu s-a rugat pentru lume. Dacă vrei să ai ochii blânzi şi mari flămânzeşte cât poţi de mult şi plânge-ţi rugăciunea cu inima zdrobită. Dacă vrei să fii frumos, suferă iertând. Dacă vrei să scaperi bunătate, rabdă în lacrimile tale. Dacă vrei să fii salvat, rabdă până la sfârşit. Nimic nu va putea să-ţi stea împotrivă cand vei întoarce şi celălalt obraz. Dă har şi ţi se va da har. Trăieşte şi vei fi iubit cum nimeni nu a mai fost pe pamant. Şi deasemenea şi tu vei iubi în privirea ta din care picură atât de des mir. Crede şi cerul te va iubi ca mama ta înlacrimată. Fiindcă dacă vrei să zbori trebuie să fii o pasăre. Un alt lucru e acela că statul roman nu îmi da voie să-mi practic meseria de traducător; sunt un autor publicat de o editură majoră din Bucuresti, Romania şi totodată sunt un cetăţean de categoria a doua al acestei ţări, un stat care prin negarea drepturilor umane ale mele şi ale celor ca mine se acoperă astfel de ruşine în faţa Constitutiei sale, singurul lucru care îi poate vreodată aduce legitimitate în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor de pe întregul Pământ. Bolnavii psihic care pot să lucreze şi care au o calificare sau şcoală superioară ar trebui lăsaţi să lucreze în cadru legal, ca să nu mai facă orice muncă necalificată la negru. Oricum lucrăm, dar o putem face protejaţi de legi ori supuşi unui sistem de segregare a muncii în care suntem parcă încătuşaţi pentru totdeauna. Eu personal mă supun, îmi plec capul orânduirii ca toţi strămoşii mei, spre deosebire de Martin Luther King mă supun acestei legi nedrepte care face cum am mai spus ruşinea să fie nu pe chipurile noastre ci pe chipul României, dar o fac scriind cu speranţa că într-o zi un medic psihiatru văzându-ne amărăciunea excluderii adusă peste întristarea condiţiei noastre umane, nu se va supune legii injuste a acestui pământ şi va despica apele înaintea noastră în numele lui D-zeu. Cât despre bolile psihice, eu cred că medicul meu e foarte bun dar cu toate astea medicii aştia sunt nişte bieţi oameni care încearcă să înţeleagă misterul sufletului în loc să-l trăiască, aşa cum făceau cei vechi vindecaţi în Numele. Dacă vreţi să vindecaţi sufletele oamenilor, învăţaţi-i să se roage şi rugaţi-vă pentru ei fiindcă sufletul e ceva imaterial din aceaşi substanţă din care şi credinţa e făcută. Şi tocmai pentru că omeneşte pare că nu mai am nici o speranţă, viaţa mea începe să devină o speranţă trăită în întuneric crescând şi adunându-se odată cu trecerea deceniilor precum Streiul plin de pâine vie şi peşti în carnea cărora curge vin. Şi trebuie să cred în vindecare fiindcă deşi oamenii nu sunt înclinaţi să creadă, orice e viu poate fi salvat în Christos Isus, Domnul nostru mort şi totodată viu, fiindcă viaţa constă în credinţă, istoria într-o comunitate a rugăciunilor, fiindcă sensul vietii e credinţa, iar scopul vieţii este rugaciune, iar cei mai frumoşi ochi de pe pământ sunt ochii Ellei McShane, şi cea mai frumoasă inimă e inima lui Vincent, pentru că cel mai frumos suflet e doar compasiunea. Nebunia nu e nimic altceva decât incapacitatea de a iubi - pe ceilalţi pentru că nu poţi iubi cu adevărat decât pe altcineva - şi astfel pare uşor de înţeles de ce omenirea îi dispreţuieşte atâta pe cei pe care îi numeşte nebuni, pentru că ştie că nu iubesc. Da, probabil că eu sunt domnisoara Gena, frumoasa infirmă. Acest punct şapte nu ar trebui să îl consider un defect, deşi lumea astfel îl consideră, suntem fragili şi frumoşi, ca Lydia Corman, asta trebuie să afle şi omenirea. Cum a spus Mohandas K. Gandhi: „Suntem copii ai lui Dumnezeu, ca toti ceilalti.”

Lumea e foarte mare şi în ea încap multe lucruri pe care le poate oferi. De fapt obsesia lumii e să le ofere pe nimic. Dar după ce ţi s-a oferit şi ţie totul ce ţi se mai oferă după ce eşti infectat? Ce-ţi mai oferă lumea după ce eşti infectat? E adevărat că în lumea zidită de noi cei infectaţi sunt îngropaţi de vii cu mii de zile înainte de moarte şi nimeni nu se mai gândeşte la ei, nici ei nu se mai gândesc la ei, ei se gândesc la noi şi noi ne gândim la noi. Pe masa de lucru a atelierului Omului aduc un nou proiect. După Biko, Gandhi şi King e timpul pentru o mai bună interrelaţionare şi integrare în umanitate a tuturor leproşilor fără castă ai umanităţii: celor suferinzi de SIDA, bolnavilor psihic, bolnavilor de cancer şi bolnavilor de boli rare pe care ignoranţa noastră îi scoate din lume cu mult înainte de moarte şi tot ceea ce lumea alege să excludă în loc să caute o rezolvare, celor ce sunt vagabonzi, singuratici ori celor ce şi-au pierdut speranţa, celor intoxicaţi, drogaţi, ori celor pe care Maimonide îi numea rătăciţi. În lumea asta umblă şi mulţi rătăciţi. Trebuie acceptaţi împreună cu cei de alte rase, limbă sau religii pentru că acceptându-i pe ei ne acceptam pe noi. Asta e tema de casă a noastră, a oamenilor, pentru secolul 21. Iar dacă nu ne facem tema până la sfârşitul noului secol ar trebui să ne fie puţină ruşine, la toţi, începând de la toţi oamenii de bine şi comitetul Alfred Nobel din Suedia pâna la oamenii de rând care adorm obosiţi la televizor şi artiştii din apartamentele lor boeme pline de singurătate şi muzică, Like A Rolling Stone – Bob Dylan, în care îşi fac lucrul lor, ceea ce nimeni altcineva în locul lor nu poate face; dacă nu facem asta până la capăt înseamnă până la urmă că nu au fost decât pretenţiile de noi, de toţi şi când îs numa' pretenţiile de cineva, fie acel cineva o persoană ori un sat, nu e bine. Toţi ar trebui să fim – dar doar dacă vrem – precum Mama Tereza de Calcutta ce asemeni păsării care în basme călătorea între două lumi şi-a tăiat din carnea inimii şi ne-a dat-o celor subnutriţi spiritual s-o mâncăm. Cât despre bolnavii psihic şi orice alţi bolnavi mesajul probabil că ar trebui să fie: puţină răbdare până D-zeu va oferi descoperirea vindecărilor, cum a dăruit penicilina, avionul şi mersul pe Lună. Orice boală va fi vindecată în timp, e nevoie doar de răbdare iar răbdarea întotdeauna şi de aceea e coborâtă din cer. Invit umanitatea la un dialog al minţilor pentru a putea vedea cu toţii cum putem şi noi, vindecaţi ori încă suferinzi, să fim primiţi cu adevărat în rândul umanităţii, fiindcă trebuie să putem fi primiţi fiindcă Hristos a spus că nu va izgoni pe nimeni afară din toţi cei ce vin la el. Asta va rog acum, pentru că nu există decât un Martin Luther King Jr. şi Mark Twain e profetul său. Şi, în plus, „Oh! De mi-ar fi scrise cuvintele, de-ar fi înscrise într-o carte! Să fie săpate cu o daltă de fier şi cu plumb, în stâncă pe vecie!... Dar stiu că Răscumpărătorul meu este viu şi El se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, totuşi în carnea mea voi vedea pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu. Atunci veţi zice: ‚Pentru ce-l urmăream noi? ’ Căci rădăcina necazului va fi aflată în mine, ” cum plângea Iov şi, Doamne, tu eşti Fiul lui D-zeu şi tu ai fost botezat de vărul tau Ioan, apoi Porumbelul s-a aşezat pe tine şi cerul a vorbit spunându-ţi că te iubeşte şi apoi ai mers împreună cu Dumnezeu pe jos în deşertul Iordanului unde ai stat singur, tăcut şi flămând şi ai fost ispitit ca mine şi leii îţi lingeau tălpile şi îngerii îţi ţineau fruntea; ajută-mi şi mie, Doamne Hristoase, nu lăsa demonul să mă omoare. După ce rămâi singur în întuneric vezi că nu eşti singur şi că întunericul nu este întuneric, ci eşti ca Iona în ochiul Peştelui, cum eu văd că am ajuns un Johnny B. Goode făcând hârtia să sune ca un clopoţel. Dar ştiu că Dumnezeu te vindecă de rana ta făcându-ţi o altă rană în loc, cum un incendiu pe mare este oprit prin o explozie uriaşă, Dumnezeu îţi îndepărtează suferinţa prin faptul că o înlocuieşte în sufletul tău cu alta, mai abruptă. Aşa că plângi şi bucură-te pentru că aceasta e iubirea.

Sunt naşpa


Defectul numărul 3. Dintotdeauna am fost orgolios, asta făcându-mă să fiu din copilărie un copil supărăcios şi chiar şi acum când mă consider creştin am în mine o mândrie rea, temperată iar şi iar de pumni în gură şi de Hristos. În plus orgoliul acesta mă face să fiu sufleteşte foarte vulnerabil. Am întrebat un prieten cu nouă ani mai mare ca mine pe a cărui judecată pun mare preţ care este punctul lui de vedere înspre toate acestea şi a spus următoarele, sunt: orgolios, foarte, dificil, am o mândrie, oho, îs aşa de supărăcios că devin ciudat, greu de înţeles, îs supărăcios pentru că sunt rău, nu sunt cuminte, îl cert, sunt nemulţumitor; ceea ce ar trebui, ar trebui să fiu tot timpul cuminte, să vorbesc frumos, numai cu „dragă”, tre’ să mă schimb, îs rău, foarte rău – a mai spus.: ) de copil am fost aşa, pe când eram copil voiam ca toată lumea să mă admire şi ca tuturor fetelor să le placă de mine, mărturisesc, : ), şi apoi din cauza mândriei mele am primit opusul, am fost un copil naşpa şi şi acum sunt naşpa deşi încerc – nu ştiu cât de mult – să mă schimb cum spune prietenul ăla al meu şi să mă împocăiesc cum spune bătrânul meu păstor. Am trait toata viata cu o coroana malefica de mandrie pe cap; acum, o dau in sfarsit jos ca regele Ahab, pentru a nu o mai purta niciodata ca Michael Corleone inainte de moarte.

Dar văd că până în ziua de azi de când am devenit un discipol creştin am făcut-o doar pentru a încerca să fiu mai bun, nu pentru gloria Domnului Christos. Nu ştiu cum să mă comport cu o fiinţă supranaturală. Ce aş putea eu să-i dau lui Dumnezeu, şi ce e Dumnezeu? Cum aş putea să nu-l uit pe Dumnezeu fie şi măcar pentru cinci minute, având în vedere că e atat de nemărginit? Până în ziua de azi viaţa mea a fost un eşec spiritual. Si in privinta asta nu ma poate ajuta omul. Nu mai am nici un as în mânecă, nu mai ştiu ce aş putea să fac sau cum să simt şi mă tem de logosul tăiat în piatră cum soldatul Alexandru se temea de împăratul Alexandru. Sufletul meu e o harpă frântă, iar cuvintele mele s-au sfârşit. Poate ca in sfarsit tacerea mea va incepe. “But I do know that I love you And I know that if you love Me too What a wonderful world this would be. – History, Biology, Science book, French I took.” Da, nu ştiu multe lucruri, dar nu ştiu de ce, ştiu că atunci când D-zeu ne priveşte se gândeşte că avem în noi un je ne sais quoi; D-zeu ne iubeşte in franceză, doar eu până acum sunt incapabil să-l iubesc, cum sunt incapabil să iubesc pe oricine altcineva.


Bietul personaj al lui Cheever

Defectul numărul şase. Sunt un om dezordonat. Mama mea spunea că am nevoie de slugi. De mic am ales lucrurile înalte iar mama a avut milă ca Dumnezeu de mine şi m-a lăsat aşa, m-am dedicat acestor lucri mai înalte într-atât de mult încât nu mai îmi lăsau timp pentru altceva asemeni bietului personaj al lui Cheever. Dar sper să mă recuperez, măcar acum, cum am început să o fac deja în alte lucruri. Ce sa mai pot zice, mi-e rusine.

Vinovat



Defectul numărul unu. Am fost şi poate uneori încă sunt nerespectuos cu părinţii mei, adică cu tatăl meu fiindcă acum mama este la Dumnezeu. Deasemenea oamenii spun şi eu am avut o vină în suferinţa mamei, despre care am să vorbesc mai departe, suferinţă de mai de mult dar care a dus încă de atunci la îmbolnăvirea ei de mai târziu, iar eu sunt primul care spun că sunt vinovat, n-o să spun niciodată altceva. Din adolescenţă, de la vârsta de cinsprezece ani pe când suferisem deja un an de bullying la internatul Decebalului, am făcut-o pe mama să sufere mult. În vremea aceea unul din colegii mei decebalişti de cameră mă „sfătuia” să mă sinucid „ca să scap”. Mama mea şi nimeni de acasă nu ştia nimic, iar mama tot încerca să mă schimbe în diferite lucruri şi tot stătea e capul meu, iar eu după stresul îngrozitor în care trăiam continuu cinci-şase zile pe săptămână la internat în camera aceea 3, m-am purtat urât cu ea, în parte pentru că nu mai rezistam la stres - şi cu mama îmi permiteam fiindcă ştiam că nu mă va bate cum ar fi făcut-o cei trei colegi ai mei de cameră, mai ales doi dintre eu, care pe lângă cruzimea pe care o aveau, manifestau şi un comportament dur, dacă aş fi „comentat”; cât despre foştii mei „colegi” din camera 3 Decebal, ştiu acum după o viaţă de suferinţă şi stres postraumatic, ştiu că oamenii aceia sunt blestemaţi pentru ce mi-au făcut, nimic cu adevărat bun nu mai este pentru ei în nici una din cele trei lumi; cel de-al treilea băiat era mai diferit şi chiar ne-am împrietenit în cel de-al doilea an – şi în parte pentru că în mediul în care trăiam asta era tot ce trăisem, eram tembelizat şi tâmpit de suferinţă, şi deasemenea comportamentul meu se explica prin faptul că eram abuzat, când părinţii au probleme mari cu copiii acesta este întotdeauna principalul motiv, ignorat de aproape toată lumea. Comportament în familie similar cu al meu este frecvent întâlnit în cazul copiilor abuzaţi într-un fel sau altul şi care nu ajung sau nu apucă să se sinucidă. M-am purtat foarte urât cu mama, în acea perioadă, mă purtam ca Hamlet, pentru că după cum spuneam eu, nu mă lăsa în pace; de fapt nu mai rezistam la stres. Asta am făcut. La înmormântare profesoarele spuneau una alteia despre mama: „-Chinuită.” Din acest motiv, al problemelor mele despre care nu ştia de unde vin, a început mama să meargă la biserică, la ortodocşi, unde mersem eu, doar eu singur din toată familia restrânsă sau extinsă, toată copilăria şi a început să se roage şi să postească pentru mine ca mama lui Augustin până m-am convertit din nou la creştinism. În urma bullying-ului din camera 3 Decebal, m-am resimţit şi m-am îmbolnăvit alienându-mă de viaţă şi înstrăinându-mă de oameni, printre altele menţionez că nu mai aveam capacitatea să mă împrietenesc cu tineri mai mari ca vârstă ca mine, fiindcă cei care mă chinuiseră în acei doi ani fuseseră mai mari doi cu doi ani şi unul cu un an şcolar. În sufletul meu am ajuns ca Nabucodonosor, mai pot să spun ceva? Multă suferinţă a fost şi este, nimănui nu-i pasă, asta e frumuseţea crudă a vieţii şi ca să fiu sincer nici mie începe să nu mai îmi pese ei, de străinii care sunt acolo doar ca să-ţi facă rău. D-zeu îi iubeşte, asta să le fie deajuns. Încep să cred că în viaţă trebuie să nu-ţi pese de nimeni din viaţa ta, ci doar de cineva din viaţa ta. Cât despre mine, felul în care de-alungul timpului, după tot ce a fost în camera aceea de la internatul liceului, am ajuns să-mi rănesc şi mi-am rănit părinţii îmi este defectul numărul unu în privinţa căruia nu-i dau dreptate lui Dumnezeu pentru că m-a iertat şi n-o să mi-l iert niciodată şi motivul pentru care scriu astfel, scriindu-mi viaţa. Voi spune ca desi Mama si cu mine ne-am iubit foarte mult i-am facut multe probleme pentru multi ani. Ce pot spune este că am facut lucruri rele, însă aceasta s-a întâmplat după ce am stat la o şcoală cu internat de la varsta de patrusprezece ani unde am fost abuzat continuu timp de doi ani unul dupa altul, un lucru pe care nimeni nu l-a ştiut şi nimeni nu-l ştie. Una din putinele persoane care m-au înţeles fără să apuc să-i spun prea multe a fost un stareţ ucrainean. Pe You Tube am văzut un videoclip făcut de o fată care a fost violată de barbatul mamei ei, fata mărturisind că după aceea ajunsese astfel încat chiar şi-a lovit mama. Fata aceea este o victimă şi o pot inţelege foarte bine. Pot inţelege cum se simte o persoană violată. Mama mea, deasemenea, era uimită de comportamentul meu pe care nu şi-l putea explica. Am fost torturat, abuzat prea mult, prea rău, prea mult timp; cineva care nu a trecut niciodata prin aşa ceva, nu va înţelege niciodată. A fost o vreme cand am fost un copil nevinovat. Apoi am fost un copil abuzat lucru care m-a facut sa devin pentru prietenele profesoare ale mamei mele un copil vinovat, e tot ce au vazut ele. Dar Mama m-a iubit şi mă iubeşte din cer de unde e acum, iar dupa ce lumea m-a zdrobit în bucăţele pe care le-a calcat în picioare, ea m-a adunat şi m-a lipit la un loc cu iubirea, credinţa şi nădejdea ei, mi-a salvat viaţa împreuna cu Hristos.

Un sărman om fără sentimente


Defectul numărul doi. Sunt lipsit de pasiune. Ba chiar mai mult, înainte să devin un discipol, credincios, eram până în măduva oaselor un sărman om fara sentimente, cel mai mare pacat al meu. Dintotdeauna am fost un suflet rece, cu câteva, foarte puţine excepţii. Noţiunea de eros mă plictisea, de când am citit despre el mi-aş fi dorit să pot fi ca Ioan Botezatorul iar, până azi, din muzica de dragoste iau muzica şi las deoparte iubirea; pentru mine sexualitatea şi iubirea nu sunt sinonime şi de mult timp vad în Pamant o varză uriaşa şi dintotdeauna am gasit în Dumnezeu aproape mai multă iubire decât am avut nevoie. Cu toate acestea dacă tot ne aflăm într-o confesiune pot să mărturisesc că am avut trei femei, mai exact trei femei m-au avut pe mine, două prostituate şi o relaţie din asta modernă şi nu pot spune sigur pentru că am multe regrete dar cred că intimitatea aceasta irosită, pierdută e lucrul pe care îl regret cel mai mult în viaţă, nu trebuia să fac lucrurile astea, dimpotrivă n-aş fi regretat dacă asta ar fi însemnat să fi fost virgin până în ziua de azi, adulterul aduce multă durere. Am înţeles greu şi în timp faptul că pentru mine iubirea e ceva ce ţine de religie, nu pot iubi pe oricine, cred că aş fi refuzat-o şi pe Lady Di. În plus, nu am decat o singura viaţa şi nu pot iubi decât o persoana pe care dacă nu am căutat-o, cel putin am aşteptat-o dintotdeauna. Dintotdeauna am avut un suflet bătrân şi m-am identificat cu Huck Finn sau Jean Valjean, iar joaca mea preferată era căutarea înţelepciunii pe care nu am găsit-o niciodată, căutând-o cu lupa cărţii Patericului la lumina cărţii evangheliei, iar odată cu trecerea timpului şi creşterea mea, multe lucruri nu s-au schimbat. Şi în domeniul acesta ca în toate celelalte nu pot să spun că nu sunt decât un vameş nu o relicvă sfântă, dar în sexualitate văd ceva mai înalt şi nu o concep, cel puţin pentru mine, fără iubire adevărată, iar iubirea adevărată pentru mine e ceva cosmic, mai mult, ceva mistic, ceva ce ţine o viaţă, dă viaţă şi hrăneşte universul cu muzică asemeni pădurii, ceva genuin romantic după cum romantismul a fost cândva, ceva ca o familie de urşi mângâindu-şi cu boturile ursuleţii şi rostogolindu-le bucăţile din carne ruptă din morsă, singuri în ger undeva la capătul lumii printre gheţuri şi stele plutitoare. Şi mai mult ca orice ştiu că eu nu pot fi iubit decât de o femeie precum cea din Angelus şi dacă eu după toate câte am făcut sunt cel mai greu de iubit om din câţi au existat vreodată pe pământ, dar mai ştiu că D-zeu a făcut acest fel de femeie pentru acest fel de fiinţă ca mine. În plus, parţial şi din toate aceste motive, încă nu ştiu dacă vreau să trăiesc o viaţă de celibat creştin ori să iubesc pe cineva, prietenii îmi spun că ăsta e defectul meu cel mai mare. Sunt un râu de gheaţă, dar îmi doresc o familie.


Floarea Duhului Sfant
Învăţăminte

Doamne, m-ai dus în locuri din acest pământ de unde întorcându-mă nu mi-a mai fost milă de mine. Apoi, văzând cum atâţi oameni îşi pierd vieţile odată cu zilele, propria mea viaţă mi-a apărut lipsită de importanţa. Te-ai aplecat spre mine şi mi-ai pus sufletul în privire, dar eu ce voi face cu el? Si deasemenea, sufletul ce e? Nu pot să ştiu vreodată, Isuse, dar cred ca sufletul esti Tu. TU trebuie să ai milă de mine, de la Tine trebuie să-mi primesc viaţa şi Tu, nu eu, trebuie să-mi fii tot sufletul meu. Adevărul e că până la urma voi muri, aşa că de ce să trăiesc ca şi cum nu voi muri niciodată pe pământ? Viaţa mea e un Purgatoriu în care voi arde nu fără vină până voi muri pentru a putea rămâne apoi cumva strâns în căuşul palmei din mâna de flăcări a lui Christos, ca o cochilie ciobită lepădată de marea cea fără suflet si culeasă într-o meditaţie de mâna înţeleptului Isaac Newton cândva. Acum vina noastră nu mai poate fi întoarsă ca un ceas mecanic – în faţa milei toţi suntem vinovaţi -, nu mai poate fi decât iertată de către cei ce iubesc să ierte. Am fost făcuţi pentru a fi iertaţi şi iertarea e un înger răstignit. Eu, tâlharul salvat, eu, Israel. Îţi multumesc că m-ai zdrobit, îţi multumesc că m-ai imbolnavit, fiindca doar aşa după multi ani de durere te-am gasit în durerea care parcă e cu mine pentru totdeauna ca Dumnezeu. Spre binele meu nu m-ai iertat atunci pe când eram doar un copil aşa că desăvârşeşte-ţi munca şi salvează-mă, te rog nu lăsa să vină noaptea fără să vii la mine acum cand mor in sufletul meu de o viata, Doamne, sari peste muntii ce ne despart, da-mi iubirea părăsită înapoi, iar în incheiere pot spune că e bine să nu mă iert pe mine, dar totodata trebuie să primesc iertarea Domnului şi dacă vreau să trăiesc, să trăiesc ca un păstrăv din Retezat urcând mereu tot acelaşi munte de incandescente şuvoaie sparte prin bolovani sacri, trebuie să fug fiindcă fiarele vor să mă mănânce în pământul acesta tolkienian, 24/7 prayer, să caut în fiecare zi, întreaga viaţa, fiindcă doar cine găseşte pe Christos, îşi găseşte sufletul, Doamne, sunt la necaz, ajută-mă şi, te rog, ridică-mi inima din ţărână să nu mi-o mai calce omul rau în picioare, ridică-mă din praful drumului şi voi sta cât îmi vei ingadui în cenuşă înaintea ta. Stăpâne, cum pot să-ţi fiu plăcut? Spune-mi plăcerea ta, Doamne, şi va fi secretul tău şi-al meu, ce îţi face ţie plăcere, Dumnezeule? Spune-mi şi poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău vei fi Dumnezeul meu şi plăcerea ta va fi plăcerea mea, spune-mi şi, ca o sclavă preaiubită, plăcerea mea va fi să-ţi ofer ţie placere, Stăpâne. Doamne, plâng după tine cu ochii mei rombici, te rog învinge-mă şi ajută-mă să mă înving pe mine înainte să înving lumea şi înainte sa-l inving pe D-zeu, ca Israel. Fă să te înving, Doamne. Astăzi, în sufletul meu a explodat o bombă atomică. Am visat că treceam printr-un oras şi am văzut o casă cu trei camere între atâtea altele arătând ca o biserică veche, cum ar arata biserica veche de la Colţ cu ataş. Apoi am visat un leu mudéjar foarte frumos de cărămidă smălţuită cu ochi de diamant, iar lângă el era o scriere ornamentală, nişte versuri ca în cartea O mie şi una de nopţi ale necunoscutului Orient, pamantul din care s-a născut Christos, care spuneau:

Uitaţi ce leu cu ochi de diamant.
Privirea lui e o sabie cu mâner de lut.
Până când noaptea nu şi-a despletit parul înstelat
Nu a avut în cine să-şi privească iar chipul
Ca fiecare om ce-l vei vedea vreodată,
Cu vântul de răsărit încâlcit în privire,
Tulburând puţinele coarde ale harpei pictate de părinţi.

Am visat multe fotografii vechi imprimate şi pe o parte şi pe alta şi din cât am văzut îmi amintesc un oras peste un râu întortocheat cu o mie şi unul de poduri, o fotografie cu mama, copil între copii şi o fotografie misterioasă cu un pelerin rus pe care nu am mai vazut-o niciodată. Iar eu spun: trăiesc că să mă închin şi când mă rog devin un tigru blând şi de aceea mă rog si totdeauna am pentru ce, te rog sa te inving, Doamne, ca unicul popor al scrisului sunt o eră medie plină de fanatism şi pietate, iubind şi nereuşind să-şi înţeleagă iubirea, ştiind însă ce cerul e adevăratul ocean al lumii, udând privirea oricărui om, fiindca daca vreau sa traiesc, trebuie sa mor, trăiesc ca sa pot muri, spun povestea ca sa pot sfarsi; am incercat sa iubesc, incercand am invatat, invatand am obosit, obosind am am adormit şi adormind am murit şi murind m-am trezit şi trezindu-mă am fost viu iar şi trăind am tânjit şi tânjind am visat şi visând am văzut tot ce nu aş fi putut vedea altfel şi văzând am crezut şi apoi, abia apoi, am scris şi scriind, am iubit, si suferind doar am iubit şi, imperfect, iubesc.
Trebuie să îmi găsesc altceva de scris, nu despre mine, pentru că nu am ce oferi. Trebuie probabil să scriu despre oameni ca Mohandas K. Gandhi, Mandela, Isus din Nazaret şi alţii asemenea lor. Trebuie să fiu un povestitor anonim vorbind despre Harun, Giafar si Masrur, dacă îi văd în lumea mea. Oricum, în sfârşit, un nufar mi-a înflorit în privire şi acum pot sa încerc să fiu om în Hristos.

fratelui Ştefan

Păclișa, 3 aprilie 2017.

Te rog nu mă părăsi tată! 29 oct. 2020/ Proof to last 1000 er's.
Posteaza comentariu