O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
din mijlocul sufrageriei modificate în stil american, cu trepte interioare, iar pe holul de jos toate uşile erau deschise, iar în bucătărie rămăsese pe masă omleta pe care şi-o făcuse şi nu mai avusese timp să o mănânce, câinele lătra afară, iar vecinul de la casa cu turnuleţe de lângă el încerca să-şi repare motorul la microbuzul vechi ambalându-l periodic, Raluca spunându-i că e doar în trecere prin Haţeg spre o prietenă din Petroşani din vremurile când locuiseră acolo anii '97, '98 şi întrebând ce mai face Felix. S-a recăsătorit? Ce face, e fericit? După puţină vreme se ridică să plece şi pe când se îndrepta spre uşa de lemn cafeniu părintele Ioan îi spuse povestea cu rabinul care îi spune soţului supărat pe soţie că e de părere ca are dreptate, apoi după ce o ascultă pe soţie îi spune şi ei acelaşi lucru iar pe urmă după ce propria lui nevastă îi atrage atenţia că nu se poate să aibă amândoi dreptate înclină să-i dea dreptate şi ei. Plecară amândoi înspre oraş, părintele Ioan o duse cu maşina în centru şi o lăsă lângă troiţa cu numele eroilor păzită de cele două tunuri de culoare verde închisă din Primul Război Mondial; pe când se îndepărta încă îşi amintea privirea ei infinită, zăbovindă, imprimată asemeni unei sirene a mării în pelicula de aur a unui timbru roşu emis de statul Rusiei, cu cămăşuţa ultramarin închis a rochie vizibilă sub haina groasă de blană cu părul dat acum într-o parte pe fruntea ei imaculată de statuie de marmură a Afroditei, cu ochii ei uriaşi, fascinaţi, verzi, hipnotici, de pisică sălbatică, imenşi, mai mari parcă de patru ori decât ochii de femeie, cu privirea ei de animal, Raluca era o pasăre rară în Haţegul ăsta agonizant printre frunzele galbene ale lămâiului mare ornamental din farmacia în care intrase pentru a dispărea apoi după câteva secunde între oamenii de pe stradă care parcă se strângeau în jurul ei într-o mulţime pe când el ajunse la vopseaua ştearsă de pe asfalt a celei de-a doua treceri de pietoni. Privirea ei era asemeni privirii personajelor feminine atât de îndrăgostite din Codex Buranus, era o Flora ce îşi pierduse cununa pe câmp, ocrotită doar de singurătatea ei arhetipală şi de părul ei de aur, mai preţios decât grâul din câmpurile de vară. Înconjurată din toate părţile de frigul de ianuarie şi de iarnă cosmică, Raluca era asemeni unei zâne a verii, anacronică, uitată, singură şi minunată, mai frumoasă decât Doamna Di, o femeie care după tot ce a fost venise să spună iartă-mă, iar pe pământul acesta nu mai avea cui, arăta de parcă lămâiul galben şi ofilit era însuşi sufletul ei, ars, sterp şi ignorat. Doar atunci observă fulgii rari de zăpadă. Îi spuse parabola asta dorind să o înveselească şi să o mângâie cu o vorbă înţeleaptă dacă şi-o va aminti şi o va înţelege vreodată, iar apoi Raluca plecă apucându-şi poşeta de piele cu degetele ei fine însă puţin pătate de nicotină cu unghii date doar cu lac semitransparent şi luându-şi rămas bun de la preot, prietenul fostei lor familii, fostul lor prieten salutându-l cu durerea unei priviri de felină rănită, privindu-l cu ochii ei mesmerici de înger captiv în trup de tigroaică siberiană, o femeie damnată de propria ei frumuseţe, anatemizată de propriul ei trup. Sunt un Iov care după ce a fost vindecat se întoarce pe grămada de gunoi. Acum îmi e bine şi sunt chiar un om respectat dar eu vreau să mă întorc pe grămada mea de gunoi sătul de ruşine şi cufundat în amărăciunea mea pentru că asemeni lui Beatrix Potter acolo mi-e locul. Din toate acestea învăţătura pe care pot s-o dau este ceva de genul acesta: Sunt un Iov care în sufletul său ştie că nu este nimic altceva decât un Johnny Cash. M-am cercetat pe mine însumi căutând să-mi desluşesc forma propriului suflet şi la
Posteaza comentariu