O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
vagabond: say what you want, I'm free. Trebuie să ţin minte asta. Când oamenii mă vor băga în pământ atunci Dumnezeu mă va arunca în braţele tale, Mamă. La sfârşit, lumină. În 1997 când a apărut Titanicul la cinematografe atâta l-am dispreţuit pe diCaprio, nici măcar nu m-am dus să văd filmul. Acum când totul s-a sfârşit şi văd din nou filmul despre Toby, îmi dau seama că Jack Wolff şi Jack Dawson sunt chiar eu, am fost chiar eu de mult de mult timp de când eram copil mic şi de când eram adolescent la internat şi colegii de familie bună şi de educaţie şi de viitor al societăţii mă numeau "câine" toată ziua în fiecare zi. Ăsta a fost numele meu timp de doi ani şi ca cei întorşi de la Auschwitz uneori mă tem că e numele meu şi azi. Rugăciunea unui câine bătut. Ajută Doamne un câine bătut Ajută un biet câine Şi-ajută stăpânul ce m-a ţinut Cu lacrimi şi pâine Ajută Doamne un câine bătut Ajută un biet câine Şi-ajută stăpânul ce mi-a păstrat Bătaie şi lacrimi pe mâine. Aşa a fost. Îţi mulţumesc, P., îţi mulţumesc că m-ai chinuit mai mult decât au putut-o face ceilalţi sau fără să vrea şi bietul meu tată şi că – prin simplul fapt că te-am cunoscut – am avut ocazia să experimentez direct, să cunosc în profunzime ce înseamnă numărul 666 din Biblie şi simpla ta amintire mă face de fiecare dată să mă rehotărăsc să fiu creştin. So Strung Out. Deva, 1996. Două dintre cele trei bestii dansau pe rupte în camera internatului. când dădea cântecul la radio, eu doar ascultam trist rugăciunea fetei, rugându-mă poate, cu sufletul însângerat; eu cred că mi-am trăit deja Apocalipsa la vârsta de paişpe ani, ca Huckleberry Finn. În clasa care e acum pe locul camerei mele de la internat, pe peretele unde a fost patul meu ar trebui pusă o icoană, un pasaj din Scriptură ori măcar un verset de Coran ca la Hagia Sofia să amintească oamenilor că acolo cândva în anii 1996 şi doi ani după aceea sufletul unui copil – care a privit înlăcrimat în fiecare zi crucea catedralei care se vedea peste blocul de lângă clădirea internatului, căutând cu disperare în fiecare zi să mai găsească puţină speranţă – a fost ucis, în camera 3 acolo lângă peretele acela surd şi mut sufletul unui copil a fost ucis, lucru ce nu poate să însemne decât că dacă sufletul acelui copil va învia va fi un suflet fără moarte. Doi ani după aceea şi o viaţă după aceea. Am avut multe clipe frumoase la începutul vieţii, în schimb a fost şi multă suferinţă pentru că unor băieţi mai mari le-a plăcut să mă strice cum strici o jucărie, cum strici un gândăcel pe când eram doar un copil timp de doi ani de zile încheiaţi, pentru că cei trei ciobănei din doină, cel ardelean, cel basarabean şi cu cel ţigan s-au unit toţi trei împotriva unui câine de pripas cum l-au văzut ei un câine numit Felix şi l-au ucis din plictiseală asemeni unor vechi ofiţeri mustăcioşi chesaro-crăieşti, din suflet negru şi în lipsă de altă distracţie în timpul a doi ani şcolari. Dar toate astea nu contează. Acum în primul decembrie de singurătate din viaţa mea, în lunile astea de după 20 iulie 2011 am devenit atât de interiorizat că pot să-mi trag căciula peste faţă ca Holden Caulfield şi să pot continua la fel şi astfel să-mi pun imaginile sufletului una lângă alta ca nişte greutăţi metalice de diferite mărimi pe cântar încercând să le conturez într-un ansamblu logic sau supralogic de arhitectură de covor persan, să le solidific într-un Taj Mahal pentru zidirea căruia mă rog să fiu vrednic ori măcar să fiu primit. Eu sunt Chingachcook. Am înainte un zid de cărămizi. Şi propriile palme îmi sunt cărămizi în acest zid. Eu însumi sunt zidul care mă separă de mine. Noi oamenii suntem un zid de palme omeneşti înconjurând soarele din toate părţile.

Posteaza comentariu