O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
copii mai mari ori camera 3 a unui Colegiu Naţional, un loc construit pentru copii – de fapt un loc unde unii copii mutilează sufletele altor copii, pentru că suferinţei multe îi urmează boala căreia îi urmează alte suferinţe până când bulbul trupurilor noastre se dezintegrează pentru ca margareta sufletului să răsară eternă în miezul de fagure spart al soarelui, dar Mamă după aceea tu te-ai luptat pentru mine cu Dumnezeu precum prinţesa Savitri pentru copilaşul ei după cum mi-ai spus în copilărie că o vei face dacă va fi nevoie şi doar atunci în anii aceia în camera de internat cu cei trei demoni am fost singur, apoi m-ai salvat şi nu m-ai părăsit niciodată, nu m-ai părăsit nici măcar acum când nu te mai văd lângă mine dar mâine ne vom îmbrăţişa în cer. În târg oamenii vorbesc de când am crescut şi tot zic: Felix e o răţuşcă urâtă dar nimeni nu ştie cât am suferit în copilărie, cum am suferit cum nici un copil nu ar trebui să sufere; şi asta e tot azi, şi toate acestea probabil că aşa se întâmplă când eşti prea apreciat la începutul vieţii, sfârşeşti în ruşine şi nefericire ca mine. De aceea, omule care eşti om, pentru că bârnele grele ale crucilor nu pot fi purtate de copii nu lăsa copiii să sufere ca mine şi nu-i lăsa părăsiţi ca mine ca pe nişte pui de caret abia dezghiocaţi pe o plajă ca să nu ajungă ca mine într-o lume în care dintre oameni doar Christos îl poate contrazice pe Kafka, după cum mărturiseşte şi Beckett. De la 14 la 16 ani am servit doi ani în internatul şcolar al Liceului Teoretic „***” din Deva în perioada când a fost făcut Colegiu Naţional ca doi ani de închisoare pentru o vină nedefinită, kafkiană şi savagegarden-ă unde cei trei băieţi mi-au distrus viaţa cu totul într-un aşa hal încât cred că doar în ceruri voi mai fi vreodată ca înainte de voi reuşi să fiu primit şi voi ajunge acolo, de fapt pentru vina de a fi mai mic dar poate că aşa este şi cum spune Mama lui Enrico orice lacrimă curăţă o pată dar ştiu, asta ştiu că măcar acolo în cer vom fi fericiţi cum nimeni n-a fost fericit pe pământ nici măcar pustnicii. Cât despre tăticul nostru, trebuie să-ţi vorbesc şi despre el, Mamă, aşa că o să-ţi spun că îl iubesc dar e prea eminescian, prea bucovinean. Ca noi toţi, ăştialalţi. Mamă dumneata ai muncit şi ai învăţat ca şi Katerina din Moscova nu crede în lacrimi, cu mâinile tale trudite ca şi ale ei cu care ai lucrat toată viaţa, ca un erou jungian, el parcă spunea că peste omul obişnuit există doar două sau trei categorii de oameni: eroul, geniul şi sfântul; dacă este vreun om peste media obişnuită şi un erou în familia noastră acela eşti dumneata, Mamă. Dumitale ar fi trebui să-ţi dea lumea un premiu ori crucea sfântului Iacob. Iar cei mai deştepţi dintre oamenii pe care-i cunosc de pe stradă şi de prin vreo biserică vor să-mi ceară şi mie să uit, ăia cei mai naşpa pe care îi zapez după două vorbe. Iartă-mă, te rog iartă-mă pentru viaţa mea, Mamă şi de fapt acum îmi amintesc că tu m-ai iertat de mult; iertarea lui Dumnezeu am primit-o, a ta o voi cere toată viaţa, iar a lumii – ca oricine – nu o voi primi niciodată. O să-ţi spun o poveste acum, Mamă, despre Bucovina, locul în care nimeni dintre noi n-a mers niciodată. Bourul care şi-a încurcat coarnele în Steaua Polară. Eram odată într-o noapte în pădure, nu ştiu ce făceam acolo că eram copil nu eram nicicum la vânătoare, nu ci fugisem iară după o ceartă acasă. Eram în dealurile din jurul Haţegului şi se făcuse noaptea peste mine şi eu eram doar un copil în pădure. Mă întorceam, eram pe drum spre casă dar nu ştiu cum s-a făcut că am greşit drumul de-am ajuns pe celălalt deal în plină noapte şi nu ştiam eu pe unde sunt eu voiam să ajung la smârcul de lângă ţevi de lângă Galbena dar
Posteaza comentariu