O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
ajunsei într-un luminiş de nu se mai vedea nimic decât cerul mare şi-nstelat ş-un bour uriaş cu coarne de aramă bătută mari şi încovoiate agăţate în Steaua Polară, în Ursă. Nu era vineri nu era un vârcolac şi ştiam că n-am vedenii. Steaua mare în cinci colţuri, veche şi chihlimbarie întunecată ca vinul galben din beci de mânăstire juca în coarnele borurului şi tot cerul tuna. Şi bourul era uriaş ca un munte împungând cerul cu coarnele de aramă curată. Cerul era tot stelat şi tuna de zmuciturile năprasnice ale nemaivăzutului zimbru, uriaş cât stâncile din munte. Să smucea bourul mugind că-şi prinsese coarnele în Steaua Polară de nu le mai putea desprinde şi după secunde care trecuseră ca nişte mii de ani tot cu steaua purpurie între coarnele încurcate în cer era. Crezi că nu mi-a fost frică? s-o crezi tu! Când vezi aşa ceva, bour înfricoşător ca Phoenixul, ca păsările ce ating cerul cu ciocuri de oţel, frică îmi fu, mă, şi ţie ţi-ar fi fost de-ai fi văzut cum dărâma bourul cerul în faţa ta. Vrui să mă-ntorc să fug neauzit şi văzui că tot dealul zimbrilor era plin de bouri mari cu coarnele lor uriaşe încurcate în stele. Ştiui că ăsta îi sfârşitul şi că cerul se sfărâmă de se prăbuşeşte cum scrie în cartea îngerilor, în cartea Împăratului Încununat Cu Spini. Cerul se auzea ca o covălie de fierar. Nu se auzea nimic în poieniş decât mugetul şi suflatul bourilor, trasul copitelor în ţărâna de pădure şi coarnele clătinând stelele, dar nereuşind încă să le smulgă. Acum stăteam în faţa bourului de mă văzu şi el pe mine, dar nu mă putea călca în copite şi nu mă putea lua în coarne că îi erau încurcate coarnele în stele. Şi văzui bourul uriaş de lângă mine mugind şi suflând greu că nu-şi putea trage coarnele din stea şi dădea din copită şi clătina supărat din cap cu botul luminat între Lună şi Soare. Mă întorceam, eram pe drum spre casă dar nu ştiu cum s-a făcut că am greşit drumul de-am ajuns pe celălalt deal în plină noapte şi nu ştiam eu pe unde sunt eu voiam să ajung la smârcul de lângă ţevi de lângă Galbena dar ajunsei într-un luminiş de nu se mai vedea nimic decât cerul mare şi-nstelat ş-un bour uriaş cu coarne de aramă bătută agăţate în Steaua Polară, în Ursă cu botul şi ochii gigantici ca două stele luminaţi de Secera Lunii şi Floarea De Lumină A Soarelui. Notă. Basm inspirat de marca filatelică “Ştefan cel Mare – Gros – 1460/ Poşta Română – 1970”. Şi acum privirea mea nu mai vede privirea ta, Mamă, acum am rămas singur. Dar îmi amintesc de tine cum erai ca Împărăteasa Esther în robie şi bărbia ţi se strângea ca a mea şi tu plângeai, Mamă, acolo în robie gândindu-te la mine Maria. Dar ca toţi profeţii şi alte feluri de nebuni eu aştept fericirea noastră într-o altă viaţă, într-o altă lume despre care cântă pe Wembley şi pe stadioane gigantice arhipline Eric Clapton. Uite vreau să-ţi mai istorisesc ceva, Măicuţă că asta sunt un istorisitor, un copil de ţăran care în loc de cuvinte vorbeşte şi spune poveşti cu vitralii şi icoane pe sticlă. În întuneric grăunţa. În întuneric grăunţa se preschimbă în viaţă, în pământ pietrele devin lumină. Tragedia umanităţii ca ansamblu e aceea că Dumnezeu vrea să locuiască în întuneric adânc, cum a şi spus-o dealtfel. Iată o poveste, Povestea care a ţinut o viaţă. Acum sunt bătrân dar demult când începeau râurile eram un ficior pe-aici prin răstoacele ninse de zăpadă sau stele. Eram aşa de mic că nici nu ştiam numele satului în care stăteam, nu ştiam numele nostru al ălora de sub păduri. Odată m-am încumetat să mă-ndrept oleacă spre dealul împădurit ş-am văzut cât era de viu. Dealul era un moşneag uriaş care stătea de să uita pe cer şi tăcea. Dealul era un moşneag bătrân ca pământul
Posteaza comentariu