O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
care vorbea cu cerul. Nu ştiu ce îi spunea până ce ajunsei eu acolo nu ştiu dacă cerul îi răspundea sau îi dădea din cap. Moşneagul, uriaşul mânca seminţe şi stătea şi povestea ceva amurgului. La început nu ştiui ce zicea dar pe urmă am stat şi eu acolo tăcând că aşa cum zicea şi buna mea: “Tăcerea-i ca merea.” Povestea lucruri vechi, ce să întâmplaseră cu câteva mii de ani înainte, lucruri petrecute în viaţa lui. Dealul ăsta bătrân, moşneagul ăsta uriaş îşi povestea viaţa şi avea atâtea de zis că povestea lui mă fură şi nu ştiui cât stătui acolo şi trăsăi cu urechea în amurgul ăla de margine de sat şi pădure. Uriaşul tot mânca seminţe şi scuipa cojile pe cer unde cojile luminau spuzind cerul de stele. Astea erau stelele, cojile de seminţe scuipate de uriaş, la început o coajă, apoi alta şi alta, pe urmă câteva apoi mai multe şi mai multe până când erau aşa de multe că nu le mai puteai număra. Asta era. Şi uriaşul din cer de sus de după sticla albastră a cerului dădea din cap de zicea gândit: -Absolut! Dealul împădurit era un bătrân cu haine cenuşii şi ghete negre, cu amintiri clare asemeni marilor fotografii alb-negru ale veacului al nouăsprezecelea, gravuri în suflet şi lumină. Dealul împădurit era un bătrân cu sufletul asemeni unui vitraliu de aur şi purpură al toamnei, cugetarea sa era cugetarea smerită a contemplaţiei a pustiului şi a locurilor sălbatice, am dat mâna cu el, mâna sa negricioasă erau mâna rigidizată şi caldă a omului trudit. Şi bătrânul vorbea cum vorbeşte pădurea. Pământul vorbea. Cerul era mare deasupra mea dar uriaşul moşneag parcă ar fi putu să-l spargă c-un bolovan de-ar fi vrut, să se reverse tot adâncul cerurilor peste sufletele noaşte, de-ar fi vrut. Stelele erau mari, puţine şi depărtate una de alta pe cerul negru şi cum scuipa bătrânul o hoaspă mai apărea o stea înstelată pe ceruri. Uriaşul tot mânca seminţe şi scuipa cojile pe cer unde cojile luminau albind în şapte colţuri. Vorbea uriaşul spunând lucruri vechi întâmplate cu legiuni de ani înainte, şi nu era chip să-l urmăreşti că era viaţa pământului. Nu era chip să-l urmăreşti că ochii săi de ţărână acoperită de frunze căzute la pământ văzuseră vuiet de vânt şi văzuse vântul veşnic, văzuseră bătăi de aripi uriaşe, văzuseră ochi imenşi asemeni unor râuri, văzuseră ochi mari de vânt înlăcrimaţi pentru ochi mici şi orbi de argilă, nu era chip să-l urmăreşti că ochii săi de ţărână acoperită de frunze căzute la pământ văzuseră. Şi când să adunară un pic de mai multe stele pe cer, uriaşul înaintă în povestirea lui cu un cuvânt mai mult. Şi mă zăuitai în jur de mă dezmeticii şi iată că acum nu mai eram copilandru, eram un bătrân. Îmbătrânisem. Trecu povestea ca apa printre pietre şi-mi curse şi sufletul spre şuvoaiele dinspre capătul lumii, unde se separă apele ce curg în cer, deasupra de pământ, de apele care curg spre iad unde sunt blestematele giocuri de chinuri ale dracilor, mai din gios de pământ. (interpolarea copistului) În cer sunt cântece şi sfinţii interpretează fugile beatitudinii împreună cu îngerii în compoziţiile sculpturale şi eterne ale împărăţiei cerurilor, iar în iad sunt lacrimile păcătoşilor şi ignoranţilor chinuiţi de absenţa lui Hristos. Să se îndure Domnul Hristos de noi şi să ne dea sărăcie în duh după împărăţia cerurilor şi să-I cerem să fim primiţi la nunta din Ierusalimul cerurilor. Şi rugaţi-vă pentru un frate benedictin, fiu duhovnicesc al lui Benedict Sfântul în faţa Împăratului nostru, Fiul Omului. Acum eram un bătrân cu fruntea veştedă, îmbătrânisem ascultând povestea pădurii, a dealurilor şi a frunzelor. Mă ridicai de pe bolovanul pe care mă trântisem de copilandru şi mă-nturnai spre sat mergînd pe uliţa ce trecea pe
Posteaza comentariu