O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
lângă bisericuţa veche şi înnegrită de fum de lumânări înconjurată într-o latură de crucile oamenilor ce priviseră cerul în veacurile de dinainte de noi, minunându-se şi neînţelegând ca şi noi. Mergând, mai întorsei o dată capul să-l privesc pe uriaş. Terminase pumnul de seminţe ce-l avusese-n mână şi aplecându-se culese caisa putredă pe care o zvârlisem pe când eram copilandru, o băgă-n gură şi-o mâncă aproape nemestecată scuipând apoi în sus sâmburele ce se izbi de cer şi rămase acolo mare şi galbăn strălucitor ca un galben vechi încercat să fie bătut rotund, pătrar neisprăvit de Lună pe cer. Am nevoie de ceva ce pământul nu-mi poate da şi de aceea sunt nefericit pe pământ. Uite mamă o poveste despre oamenii de dincolo din sus de apa Streiului. Oameni măiaştri. Copacii se transformă uneori în oameni. Asta se întâmplă sus în munţii singuratici şi zâmbitori totuşi ca Jacques Brel în 1959 unde Ursa şi puiul ei dorm cu fruntea sprijinită vertical de stânci în bulboane rotunjite de ape precum Masa tăcerii. În locurile acelea singurătatea e un om căruia îi poţi chema numele şi pe care îl poţi bătjocuri cum îţi doreşte inima şi cum se obişnuieşte pân părţile noastre şi-l poţi pune în cuie pe o cruce în formă de X, x-ul propriului lui nume ca să se ştie că am fost noi oamenii pe pământ. Nu ştim cum se întâmplă asta, doar dimineaţa în locul unde se afla un carpen, cer, mesteacăn, fag se află un om o fiinţă căreia doar Dumnezeu Sfântul îi cunoaşte sufletul oricât de rău sau bun ar părea ochilor noştri de sticlă de carne. Oamenii făcuţi din copaci pot fi deosebiţi de ceilalţi că vin pe lume îngenuncheaţi sau prăbuşiţi. Despre ei cei care i-au cunoscut obişnuiesc să spună că oamenii preschimbaţi din copaci iubesc pentru că sufletul lor e o galaxie de frunze înstelate, galbene, verzi şi albastre. Am cunoscut şi eu un om din acesta măiastru, spunea bătrânul, era biata mama mea săraca. Oamenii măiaştri după ce se duc când îi visezi îţi aduc ei mâncare ţie nu tu lor. Eu nu, eu n-am toamna şi continentele mereu amestecându-se ale cerului în suflet, doar noroi. Dar eu n-am ştiut până s-a ridicat la cer ca I (i) sus Christos. Coboară din munte în văi şi întemeiază familii în sate. Când se duc pentru că şi arborii sfinţi mor sunt înmormântaţi cu lacrimi ca şi banii, mai multe sau mai puţine, dar noi nu putem şti şi se trasformă iarăşi în mesteceni de lumină, crescuţi pe mormintele în care am vrea să intrăm şi noi, dacă s-ar putea. Mă gândesc citind literele pe care le alcătuiesc stelele pe cer la cât ai citit dumneata Confesiunile lui Augustin dorind să mă ajuţi pe mine, aş vrea să te îmbrăţişez Mamă şi în jurul meu nu e decât noaptea luminată de laptop, pe planeta aceasta nu foarte mare unde Lumea e un stup cu şapte miliarde şi jumătate de faguri despre care stuparul spune că ar trebui umpluţi cu miere sau cu lumină, pe pământul acesta şi mai ales în familia noastră viaţa ta a fost un Espolio, Mamă. Abia acum am văzut, Mamă, că ce autorii de saga vedeau ca sfârşit de fapt este doar trecerea printr-o uşă, ca în videoclipurile acelea, o uşă a luminii în Forever Young, a milei ca expresie universală artistică în Todo sobre mi madre şi poate că noi regizorii şi scriitorii care ne furnizăm compasiunea pe 10 dolari avem mai mare nevoie de ea, fie că ne numim Almodovar regizorul ori chiar ca logofătul şi miniaturistul acestor pagini cea mai multă milă, a căinţei în Hurt J. Cash, a iubirii în My Heart Will Go On, a absenţei în Anda Călugăreanu, a durerii în Tenía una guitarra, a omniprezenţei singurătăţii în Under The Bridge. Dar eu toată viaţa am ascultat Bob Marley. Mamă ţie ţi-a plăcut videoclipul cu Johnny Cash şi acum tu te-ai dus şi eu mă simt ca Johnny Cash, mă simt de parcă am
Posteaza comentariu