O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
80 de ani, am făcut numai rele în viaţă şi sunt singur şi şi mie ar trebui să-mi spună cineva că Fără Yeshua dreptatea poporului nu e dreptate. Fără Yeshua glorificarea e mânie, căci este scris: „Sărutaţi pe Fiul, ca să nu se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră; căci mânia lui e gata să se aprindă. Ferice de toţi câţi se încred în El! ” Doar Yeshua poate umple templul ăsta ciobit care încă sunt, - şi astea nu sunt numai cuvintele mele, au fost oameni care le-au mai spus, deznădăjduiţi - om dintre păduri şi Strei unde Streiul e o fecioară de gheaţă cu buze de apă care şade pe bolovani între cele două Livadii, privind cerul şi cântând încet. Asta ştiu de mult oamenii din partea locului de pe o parte şi de alta a râului. A fost pe acolo un om care a trăit de i-a văzut pe comunişti coborând din tancurile ruseşti. A fost un om cum sunt oamenii dar eu îl iubesc pentru că sufletul meu e sufletul lui, nestăpânit şi în acelaşi timp tânjind după putere sufletească. A fost un om de la Livadia unde oamenii dau cu bolovanul în fereastra trenului. Era om cu nevastă dar Streiul, fecioara îngheţată de mult a dorit să pună mâna pe el ca şi Steaua Polară. Ori ochii, nu ştim exact ce pentru că femininul nu este uşor de înţeles. Era noapte şi fecioara Streiului l-a văzut urcând pe puntea de lemn de deasupra apelor rochiei ei de apă îngheţată şi ea într-un fel de neînţeles asemeni unui zeu îl iubea. Fecioara îngheţată a Streiului a mers până la capătul celalalt al punţii şi a făcut pe ea o scrijelitură cu unghia ei de safir. Apoi s-a retras în ape ca un mare peşte de adâncuri, iar după ce omul s-a împiedicat în scrijelitură şi a căzut pe rochia ei, Streiul l-a îmbrăţişat cu braţele ei pline de vine îngheţate, l-a ţinut la sânul ei învelit în rochia de zăpadă şi l-a sărutat cu sărutul ei de zăpadă arzând precum cărbunii aprinşi care preschimba privirea oamenilor în gheaţă pentru totdeauna pentru că cei mai mulţi zei sunt neînduraţi. Frumuseţea ei îngheţată, a Streiului, de iele neîmblânzită l-a preschimbat în gheaţă de inimă de stea, în prăvălit ciob de cer, l-a prefăcut în stâlp de sare sau de tămâie aceasta oamenii nu ştiu căci doar în ceasul acela în împrejurimi pe apă între cele două sate doar câţiva îngeri îşi ţineau săbiile de lumină pe genunchi în noapte peste Strei fecioara, neîndurată, cum pe pământ doar frumuseţea de iele a femeii sau a vreunui veşnic arhetip feminin poate fi. L-au înmormântat pentru că oamenii cel mai adesea mor pe rând asemeni beţiei florilor de tei, iar la înmormântare au venit oameni de departe de la Haţeg dintre ai căror un copil era cum a fost el pe pământ, dar pe atunci era el doar un copil aproape că nu-şi ştia nici numele. Mamă, oraşul meu nu e nici Deva, Arad sau Cluj, oraşul meu e Ţara Haţegului din bolovanii din vârful Retezatului până dincolo de biserica bibelou din Streisângiorgiu. Sufletul meu e o zadă înzăpezită din Parcul Naţional Retezat, aici sub norii precum trei caravele de purpură desenate pe manuscrisul luminos în cenuşă de smarald al cerului, unde soarele e o ferestruică pătrată cu trei gratii undeva sus ca la Sighet în zidul cerului, aici unde ceru îi plin de cărări cum îi pământu de orbi, dar aici la Haţeg parcă şi pământul ne cunoaşte. Versurile pe care le-am rescris împreună. În pervaz, în geam picură rotogoale. Ochiuri albastre. Îngheţatul geam salcâmul umed şi alb. Palidă iarnă. Lângă fereastră salcâmul se înălbi de dimineaţă. Pe ceru-n amurg prunii, negru filigran. Aer limpede. Prin crengi albăstrii Reci ceţuri electrice. Sfârşit de iarnă. Înnegrit salcâm, azur vitraliu, amurg. Busuioc uscat. Pe o creangă albă un sticlete ţopăie. Frig fosforescent. În pervazul ud firimituri pentru vrăbii. Picură ţurţuri. Peste sat
Posteaza comentariu