O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
sfârşit n-am putut spune decât: latin, ca şi dumneata; (românii suntem la fel de latini ca ibericii şi latinoamericanii, doar că nu suntem catolici, majoritatea); de când am rămas singur cea mai frumoasă parte a vieţii mele sunt paginile pe care le scriu în care-mi caut sufletul care eşti tu care sunt eu, paginile parcă sunt frumoase, deşi nu totdeauna, parcă cel mai adesea nu, poate frumoasă e doar mărturisirea, părând imposibilă totuşi, şi împărtăşania noastră cu sufletul nostru probabil pentru că frumoasă e doar iertarea. Mamă anii mei grei şi strigători la cer de respingere a Dumnezeului a cărui credinţă am primit-o la vârsta de patru ani te-au chemat pe dumneata la Biserică şi te-au făcut dintr-un intelectual destul de agnostic să fii o mărturisitoare creştină cum puţine am văzut; aveai atâta putere şi atâta frumuseţe, mai mult decât toate călugăriţele ortodoxe pe care le-am văzut, pentru că dumneata eşti Mamă, rugăciunile dumitale erau ca ale femeii cananeence care l-a întâlnit pe Christos şi nu a fost vreun om să aibă rugăciuni mai puternice ca ea. Dumneata ai fost un om care te-ai rugat. Acum eşti în cer pentru că ai fost o mămucă sfântă, dar ce-mi pare rău e că ai suferit din partea mea când drept ar fi fost să ai bucurie şi acum amintirea suferinţei dumitale mă doare mai mult decât orice suferinţă a aruncat demonul asupra mea. Şi dumitale prin mine şi mie prin ce a hotărât odată Dumnezeu asupra minţii mele din care îmi făcusem idol din copilărie, Dumnezeu ne-a făcut precum Corleone o ofertă pe care n-o puteam refuza şi din păcate e adevărat că de cele mai multe ori providenţa are degetele străpunse de acul de lemn de măslin care ne ţese viaţa, atât degetele noastre cât şi cele ale lui Dumnezeu şi acum când teoretic mă mai aşteaptă zeci de ani în acest Minister al Iubirii pe care îl numim cu ignoranţă lume mă gândesc precum Soljeniţân şi toţi ceilalţi martiri, sfinţi şi fraieri care încearcă să o schimbe că dacă Hristos I (i) sus a suferit atât cât a fost pe pământ de ce să fiu eu scutit în pământul oamenilor, unde nimeni e iertat vreodată de pajură de e slab şi toţi suntem slabi şi inestructibili totuşi, dar ceea ce vreau eu cu adevărat ca să fiu sincer e să merg în cer ca tâlharul, doar simpla biologie mă mai ţine pe pământ, dacă aş fi japonez aş pleca probabil chiar azi la strămoşi, dar pentru că sunt creştin trebuie să aştept până se termină toată oroarea asta de lume ori măcar viaţa mea siropoasă şi oribilă ca o pastilă cu olanzapină şi până cântă doamna cea grasă cum zic oamenii săraci şi pentru că tot e să fiu sincer Andrei Bolkonski mi se pare un prost, nu-nţeleg de ce le place la oameni de el. Dacă oamenii nu ar mai avea să-mi dea medicamentul pe care trebuie să-l iau şi de care sunt dependent acum îmi dau seama că aş intra într-un sevraj ca oricare altul precum băiatul din No More Drama al înlăcrimatei Mary J. Blige, şi nu trebuie să mă tem atât. În umilinţă spun că sufletul meu e un Pateric, cu cele mai atroce căderi şi cele mai davidice ridicări, un tablou rembrandtian cu cea mai luminoasă lumină şi cel mai adânc întuneric, eu nu pot trăi calea de mijloc, nu pot fi decât cel mai mare luzăr ori un Melhisedec literar pentru pământul ăsta, pământul meu. Cred că aproape dintotdeauna a fost aşa, şi îmi amintesc că dumitale, Mamă, nu ţi-a plăcut lucrul ăsta la mine. Dumneata mă voiai totuşi un om mai de rând cu familie etc, iar eu pentru că în contemporaneitate nu mai pleacă oamenii în deşerturi mi-am făcut de mic viaţa un deşert locuit doar de mine şi de Evanghelia după Matei, iar după aceea bineînţeles a început războiul nevăzut şi iată-mă azi iar în acelaşi deşert al inimii mele, lovit rău dar nu ucis fiindcă limba lui Dumnezeu a vorbit. Mamă, duc lipsă de
Posteaza comentariu