O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
ninsă noapte – pată sepia. Fulgi de hârtie. Stradă pustie, câteva geamuri licăr. Noapte geroasă. În apartament, frig conturat limpede. Umbră de pin nins. În bezna nopţii steaua lumină tare la naşterea Lui. Prin haturi albe felinare aruncă nuanţe nocturne. Solilocviile unei cifre arabe. Suntem, dar cărarea cerului nu e a noastră, noi trebuie să îngenunchem pe zăpadă asemeni primilor eschimoşi, noi deşi am auzit că a existat pe pământ un om al minunilor suntem fiinţe stupide precum beţivii lui Baudelaire căutând în viaţă uitare ca şi în artă în timp ce tot ce se poate găsi acolo asemeni lui Maksim Gorki sunt propriile noastre inimi; noi toată viaţa am vegheat în nimicul întunericului fără substanţă fără să ştim dacă lumina există dar asemeni lui Darth Vader pe rugul său nu voi fi niciodată lumină, nu voi fi niciodată flacără, doar trupul rispit în scântei de ea, eu sunt noaptea care aşteaptă răsăritul, o noapte ce totuşi are nevoie de stele pentru a exista; nici eu nu am ştiut că exist asemeni sufletului numit om, dar aşa cum pentru mine viaţa este întuneric, moartea îmi va fi lumină, fratele meu, eu sunt un om care se închină altui om, un om care ascultă miliardele de rugăciuni ale Pământului, frate, ai simţit vreodată momentul poliedric topit în propria ta privire topită în palmă când fruntea ta arsă de busuioc încenuşat în apă sfinţită e praf sprijinit de vântul gigantic asemeni unui uriaş ai cărui ochi sunt roiuri de galaxii convexe privind din bolovanii muntelui retezat de turcoazul unei săbii de gheaţă cerul atât de apropiat asemeni unui brad de smirnă lovit de trăznetele ce sparg stâncile şi topesc gheaţa şi prăbuşit cu o izbitură de soldat căzut în râul electric ce furnică mâinile tuturor celor ce se opresc să bea din el umplându-le de lumină şi scântei vârfurile degetelor asemeni cablurilor electrice ale nervilor şi sferei de lumină a creierului a tot ce e viu, pe chipuri lacrimile ni se amestecă încet cu apa transformată în vin sacru a Graalului şi cu flegmele scuipate de aproapele nostru şi stăm cu fruntea pe genunchi în întuneric asemeni unor statui gotice de piatră undeva pe meterezele unei catedrale cu stinse candele de piatră în mâini ori asemeni generaţiei Soljeniţân neştiind vreodată cât timp mai trebuie să treacă astfel până la al doilea cântat al cocoşului de aramă căţărat undeva pe turla înngerită de şiroaie a universului de parcă suntem făpturi făcute pentru adâncuri dar cu puţin mai presus faţă de peştii orbi din măruntaiele mărilor zbătându-ne ca suferinţa să nu ne transforme în ură pentru că nebunia este începutul morţii, uneori adormim în picioare fosforescenţi cu limfa amestecată în noi cu visele ce le-am primit ca pe nişte monezi ciudate, inexplicabil ca orice ţine de viaţă devenind socluri ale căror palme susţin strălucirea vitraliilor de flăcări aduse până la noi de valurile clocotinde care laolaltă sunt curgerea cerului din care toţi am venit cumva nimeni nemaiamintindu-şi-l în această cutie italiană a Weltanschauung-ului depresiei şi a mortificării sufletului, fereastră prin care putem doar să încercăm să privim prin geamul de sticlă afară în noapte asemeni lui doctor Zhivago ori asemeni unui somn uriaş alb pe jumătate şi întunecat pe jumătate asemeni unei roţi yin-yang aflat într-un acvariu industrial cu pereţi incasabili şi toate când priveşti pe şuvoiul cerului şi aştepţi să se înnegrească Soarele şi să se prăbuşească stelele pe pământ cum spune Scriptura pentru că în tine nimic nu a răsărit niciodată cum nu răsare porumbul dintr-un pâmânt îmbibat cu ulei de motor şi când în oglinzile pleoapelor închise vezi doar întuneric ştiind totuşi, încă amintindu-ţi că spre Dumnezeu nu ne ridicăm prin minte ci ne coborâm pe noi înşine prin inimă exact ca
Posteaza comentariu