O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
într-o telenovelă sudamericană şi ce altceva poate să facă boaba de aguridă decât să aibă răbdare? În plus Dumnezeu e cel care în fiecare zi ne pune înainte noaptea şi ziua parcă pentru a ne ajuta în alegerea pe care o avem de făcut, parcă doar pentru aceasta se schimbă ziua şi noaptea aici între noi de mii de ani. Dacă ai simţit într-adevăr toate acestea atunci înseamnă că eşti cu adevărat fratele meu, dacă nu înseamnă că unul a fost lăsat de ţigani pe treptele acestei lumi, cine ştie poate eu sunt un ţigan, un ţigan fără vise şi fără ochi, cerşind de jos de pe asfalt ceea ce nu are nimeni, ceea ce nu a avut niciodată nimeni, poate de aceea am sufletul acesta de tutun uscat sfărâmat şi risipit de vânt. Frate, asta e scrisoarea mea către tine, o scrisoare trimisă din întuneric. Sufletul îmi e o candelă ce pâlpâie firav în noaptea asta care e tot ce sunt, tot ce am fost vreodată. Mamă, tu eşti fratele meu după cum spun Sfinţii, însă între noi se află un ocean întreg scufundat în întuneric plin de morse cu fildeşi uriaşi cu boturile ridicate la suprafaţă să respire. Suntem. Era demult demult pân locurile aistea, demult. -Da? întrebă Ioan. Când oamenii să trăsăsără spre spinări de munte, cu turcii şi-n vale nu mai rămăsăsă decât bisericuţa cu stâlpi rotunzi de piatră din Sântămărie şi colibele de lângă râuşor. Era în vremurile acelea o fătucă vrednică de uriaş pe care o chema Anişca. Stătea cu tătuţu şi cu mămuca ei într-un bordei sus pă munte în Ţara Uriaşilor, cum urci în sus pă Râu Mare deasupra de Ţara Haţiegului. Părinţii ei erau doi uriaşi, ciobani. Aveau oi, aveau lapte, aveau brânză, aveau lână, aveau sloi, aveau virşli, aveau carne de oaie şi carne de miel de Paşte. Tătuţu mergea cu oile pân păşunile de deăsupră de sălaşurile oamenilor din spinările de munte. Cât tătuţu era cu turma şi mămuca făcea mămăligă cu brânză, cu lapte sau cu sloi, ciulama ori cu fleici în saft. Anişca să juca pânprejurul casei. Era o mândreţe să vezi un copilaş cât un ghemotoc jucându-se, da nu oricum ci aşa serios, cum se joacă pruncii. -Da? întrebă Ioan. Fătuca era o lumină pentru casă, cum îs luminile ce le aprinzi la biserică păntru o mămucă bătrână. Deasupra ei era ceru, mare, mă; ceru curat cum îi curată apa din munte care te şi satură când o bei fie de n-ai mâncat nimic de dimineaţă, ceru care te satură când îl priveşti şi-l bei cum să bea sfinţenia din crucea lui Hristos. Doar ceru era desupra şi era mare şi rotund ca o cupă înoarsă, că o cupă de aur ori de ceva mai mult. Dacă să urca pă căsucă, Anişca, fătuca de uriaş era aşa mare că putea să ridice mâna şi aproape aproape să atingă ceru. Şi ceru alb de lumină de fapt nu era decât aripă de înger lângă aripă de sfânt, toate lipite una de alta. Asta era să fie zi. Iar când începea să să-mbăzneze şi să se facă noapte tot câte un înger din cupola cerului îşi desfăcea aripile şi începea să privească cătră pământ să-l binecuvânteze, că asta face ceru – binecuvântează şi ochii lui străluceau ca două flacări cereşti pe cer, stelele. Asta era să fie noapte. Şi până când era noapte tot ceru, şi toţi sfinţii din cer şi toţi îngerii din cer şi apostolii şi mămuca Domnului, şi apostolii şi Domnul nostru Hristos toţi priveau din cer pă pământ. Aşa era. Şi Soarele şi Luna sunt cei doi Ochi ai lui Dumnezeu, un Ochi care râde şi un Ochi care plânge oglindindu-se mereu în tăurile din munte ca ochii lui Adam, un ochi bun, mă, şi-un ochi rău; oglindindu-se privirea Domnului nostru Hristos, cu un ochi învineţit de palmele noastre. Pe atunci nu era greu să te rogi că ceru era atât de aproape. Acuma păcatele oamenilor l-au depărtat şi l-or mai depărta că ne spun oamenii cu carte că stelele să-ndăpărtează de
Posteaza comentariu