O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
pământ. Să-ndăpărtează ceru că el îi prea şi prea curat pentru sărăcanii de noi, asta o fi. Şi odată un heruvim sfânt şi învăpăiat cu zalele suflate cu lacrimi coborî din cerul spuzit de stele şi-i dădu Anişcăi o jucărioară. O păpuşă. Nu ştia Anişca din ce era păpuşica aista a ei da era grozav, mămucă. Avea o cheiţă şi putea să întoarcă de cheiţă şi păpuşa umbla şi vorbea... Cred totuşi că generaţia mea de copii am prins poate o perioadă mai grea, nu ştiu. Era greu în anii 80 pentru că erau bani dar nu era marfă. Am visat o carte plină de tractoare cărămizii care arau, asta în condiţiile în care în basmul de atunci pâinea era pe cartelă şi până şi covrigii pentru noi, şcolarii din clasa întâi de la ghereta şcolii erau număraţi. Oricum îmi amintesc că un copil de la căminul cu program prelungit unde am fost şoim al patriei mânca plastelină, probabil pentru că era parfumată; cred că ăsta e un semn de relativă foamete. Dar dumneata ziceai după aceea, la începutul anilor 90 că nu era mult mai bine pentru că acum era marfă dar nu mai erau bani. Eu îmi amintesc cât de mult ne plăcea la copiii de vârsta mea să mâncăm sarea amestecată cu praf de pufuleţi strânsă în punga de pufuleţi când aceasta era goală. Musulmanii turci care au cucerit Bizantiumul nu erau barbari pentru că au lăsat Sfânta Sofia în picioare, barbar a fost Tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi subalternii, la începutul carierei asediind satele din Vrancea cu armata Republicii, iar apoi înconjurând strâns bisericile şi sinagogile din toate părţile cu blocuri ori demolându-le şi plănuind de fapt să demoleze până la urmă toată ţara până la cătune până în anul 2000 dacă i l-ar fi dat dialectica hegeliano-marxistă, dumnezeul său, însă orice idol e neîndurat, precum Ozimandias. În anii optzeci când te chemam să vii cu mine la biserică la părintele Mihăiescu îmi spuneai că n-ai voie, că oamenii mari n-au voie să meargă la biserică. Pe atunci în copilărie făceam oameni de zăpadă şi cetăţi de zăpadă inamice între blocuri şi înainte de asta înainte cam pe când am învăţat să fac bulgări de zăpadă cum veneam acasă urcând treptele de la bloc pe întuneric când se lua curentul cu mâinile îngheţate şi Dumneata îmi spălai mâinile în apă rece la chiuveta din baie, ca să nu crape pielea şi mâinile să se încălzească foarte repede. O, Doamne, câte lucruri şi câtă măreţie a trecut. Mamă, de când ai plecat tu nu mai prea sunt astăzi oameni ca dumneata: intelectuali autentici cu pasiune pentru agricultură ca Solomon ben David, unul din felurile de oameni adevăraţi. Lumea ar avea nevoie de dumneata şi de cei asemeni dumitale, Mamă. Aici în Haţeg blocurile sunt dune în neagra beznă. Dincolo de geam seara, albastră sticlă. Femeile ar trebui să nu moară niciodată. Dumneata ar fi trebuit să fii fericită, Mamă, dar Dumnezeu e un Mozart. Partea din Titanic în care Rose coboară în înteriorul vaporului după Jack te reprezintă atâta mamă, partea când coboară cu liftul în coridorul inundat şi apoi îi spune liftierului să nu urce după ce liftul se umple de apă; n-am mai cunsocut pe nimeni pe care să-l reprezinte mai mult poate doar pe I (i) sus. Dacă lumea te-ar fi cunoscut te-ar fi numit erou şi când eram mic povesteam amândoi despre Ecaterina Teodoroiu, despre Măriuca şi despre Regina Elisabeta. Când am fost mic am fost amândoi la Mărăşeşti de am văzut eu tunurile şi dumneata mi-ai arătat mormintele eroilor micului nostru petec de pământ, iar acum amintirea ta este un Mărăşeşti, un loc sacru ca un mausoleu dar în care ca într-o biserică ortodoxă te simţi ca acasă, ca în biserica Mănăstirii Cotmeana cu încălzire prin podea de iarna aproape nici nu poţi să stai prea mult în genunchi de căldură. Îmi transform pe hârtie amintirile într-un
Posteaza comentariu