O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
aş fi un pui galben pe cerul albastru, cum îmi aduceai ciocolăţi, Poiana şi altfel de ciocolăţi. Cum la spital când eram pe clasa a şaptea mi-ai dat o ciocolată Lacta, cea mai bună ciocolată pe care am mâncat-o vreodată, cum spuneai zâmbind: să fiu penzionară, cum ai făcut fără ajutorul nostru agricultură după cărţile de agricultură împrumutate de la doamna Vetuţa, cum îmi aducea felia ei de tort de la reuniunile şcolare, Mămico, şi acum îmi amintesc cum când eram copilic te-am aşteptat să vii de la Timişoara când ai pregătit examenul de grad de profesoară. Te aşteptam în staţia de autobuz de lângă fabrica de pâine şi mă gândeam doar la dumneata, cum îţi spuneam seara în pat ţinându-te de mână, p ecând eram copil mic: '-Tu eşti mama, da? Nu eşti lupu, da? ': ) – când îmi povesteai pe întuneric la culcare Capra cu trei iezi şi Scufiţa roşie, cum am stricat ceasul de domnişară al mamei, vrând să-l repar, când ai mers mamă singură la casa de la ţară şi ai găsit aruncaţi de de ciobani în curte doi căţei ciobăneşti mioritici care lătrau de mama focului, cum te dădeai cu Simsoneta pe strada gării la şapteşpe ani, Mamă, îmi amintesc degetele tale arse pe când ne făceai mâncare, întâmplarea când l-a pălmuit pe medic la trei, patru sau cinci ani, drumul cu telescaunul cu dumneata doar noi doi la Predeal. Cele mai frumoase lucruri sunt cele pe care nu le înţelegi. Ca şi iubirea ori D-zeu. Uneori nici pe mine nu mă înţeleg, probabil că şi eu sunt frumos, ca un copil handicapat. Mamă şi aşa cum cred că fiecare poveste trebuie să conţină o învăţătură, aşa cred că învăţătura acestei cărţi, a vieţii noastre este conţinută în numele purtate de noi de-a lungul a patru generaţii, de când am învăţat să scriem. Numele meu, al dumitale, al bunicii şi al bunicii dumitale după tată înseamnă în latină şi ebraică, - după procedura masonică parcă -: puterea care ascultă (de Dumnezeu), putere fericită – parcă e un dicton latin; numele sunt: Valeria Ana Valeria Felix. Astăzi, de fapt ieri că e deja 00: 48, am fost la Universitatea de Vest la Timişoara. Am fost mai întâi la universitate şi portarul universităţii m-a îndrumat spre clădirea Bibliotecii. Acolo portarul bibliotecii m-a trimis la informaţii, de l-a informaţii o fată m-a îndrumat la etajul 3 la Biblioteca Facultăţii de Litere unde bibliotecara m-a înştiinţat că ei nu păstrează decât tezele de doctorat nu şi lucrările de licenţă. Mi-a spus să merg la secretariatul facultăţii. Am mers iar la universitate, am ajuns la etajul 2 la secretariat la camera 240, am întrbat o fată care a întrebat o doamnă mai în vârstă care nu era sigura dar a spus că nu crede să mai aibă lucrările de licenţă din anii aproximativ 70, a intrat la decanat de unde a ieşit cu oa altă doamnă care m-a informat că sigur nu o mai au, lucrările nu se păstrează decât 4 ani. Mi-au spus că poate profesorul îndrumător s-o mai aibă dar nu îi ştiam numele. Când am plecat şi am coborât treptele de la etajul 2 m-am simţit cel mai mare luzăr, de fapt nu m-am mai simţit niciodată mai luzăr ca pe când ieşeam din universitate şi apoi pe stradă, pe strada aia imensă pe care mergând îmi venea să plâng într-un fel anume, cum nu mi-a mai venit din copilărie şi cum am plâns întotdeauna în legătură cu dumneata – tu eşti carne din carnea mea, eu sunt carne din carnea ta, eu sunt suflet din sufletul tău. Pentru că sufletul tău e din sufletul meu, sufletul meu dacă nu aş scrie paginile astea şi nu aş crede ar fi amputat. Sunt ca puiul ăla de dinozaur cu frunza de arţar. Mamă, seara târziu – de fapt în toiul nopţii - când sunt obosit deschid calculatorul şi-l las pe Jacques Brel să se roage pentru mine. Pentru mine secolul XXI este cel mai greu secol al Istoriei, este secolul plânsului meu. Mamă
Posteaza comentariu