O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
o stâncă, rănile sale sărând apa, iar pescarul dacă e ageamiu crede că peştele a murit. De obicei doar un pescar bătrân poate prinde un asemenea peşte şi peştii deasemenea şi ei sunt bătrâni, cu ochii luminând printre pietrele din adâncuri ca farurile de jeep. Murind. Când adorm nu mai simt cuiele-n mâini Nu mai simt lancea în coastă Doar când adorm nu mai simt cununa de spini. Unii oameni sunt ca peştele ăsta. Mai aminteşte-ţi şi de iertare, Felix Unforgiven, tu, tu, mai aminteşte-ţi şi de iertare. Într-un fel, toţi oamenii sunteţi minunaţi, iar viaţa noastră ar fi putut fi ca a lui Jack şi Rose Dawson când se roteau la petrecerea de la clasa a treia de pe bordul Titanicului. Cred în tine.

-Plânge-mă, Mamă.

DESPRINDERE DE APHRODITA

„You must unlearn what you have learned.”
Yoda, în Star Wars V




I
Sărutul de marmură




Băiatul stătu mult printre pietre, încercând să citească inscripţiile în latină şi privind statuile. Stătu până când începu să se întunece, asemeni amurgului simbolist din sufletul său. Dimineaţa, într-un alt crepuscul un secol mai târziu nu avea să-şi mai amintească nimic decât statuia unei femei romane căreia îi atinse sânul dezgolit şi etern în amurgul îngălbenit de râuri de frunze purtate de vânt. Galateea aceea nu se preschimbase în fată vie şi sărutul ei fusese un sărut îngheţat şi abstract, dar atunci ştiuse că el se va preschimba cândva într-o piatră, veşnică şi beatifică.
După ce ieşi din clădirea internatului băiatul trecu pe lângă terenul de fotbal, apoi de cele de baschet şi de volei intrând în clădirea liceului nou numit Colegiu Naţional, traversând-o pe coridorul personalului şi ieşind pe uşa principală. Era o zi de joi, galbenă. Liceul era o clădire chilimbarie, veche, aproape mare, cu un singur etaj iar strada pe care se afla uşa de intrare a acestuia era o stradă veche şi puţin circulată. O stradă care nu avea nume, pe care pentru a o numi nu trebuia decât să spui „strada”, tot aşa cum nici el deja nu mai avea nume şi pentru a-l numi nu trebuia decât să-i spui „băiatul”, ori alt nume, cum ţi-ar fi venit. Cerul era o icoană albastră.
Strada era închisă pentru maşini la un capăt şi de aceea treceau atât de puţine maşini pe ea, fiind pavată cu piatră cubică de bazalt. Băiatul trecu aproape fără s-o vadă. Avea atâtea necazuri şi avea 14 ani. Când ajunse la intersecţia de la capătul străzii, unde se afla fântâna arteziană cu broaştele mari de bronz verde parcă cerul îşi schimbase tonalitatea şi în lumina aceasta de lume nouă se gândi şi el ce frumos ar fi ca tot visul ăsta urât să se termine şi sa se împrietenească şi el cu o fată; unul din puţinele lucruri pe care şi le dorea. Numai că fetele nu se împrietenesc cu fraieri.
Aici pavajul de piatră cubică se termina, intersecţia fiind din asfalt acoperit de urme de roţi mari duble în noroi, iar pe trotuare puţinii oameni erau doar străini şi necunoscuţi asemeni monedelor din alte ţări.
Traversă strada şi intră în parcul oraşului, plin de copaci cu frunze de aur ruginit. Parcul era cel mai frumos lucru, galben şi luminos, un contrapunct divin cu viaţa sa înnegrită şi arsă. Bău apă din ţâşnitoare şi apoi merse spre capătul parcului. Sări peste nişte şanţuri săpate de arheologi şi apoi merse spre muzee. Nu vroia să meargă acum la muzeu, voia să meargă lângă muzeu. Lângă muzeul de ştiinţe ale naturii privi viperele în acvarii şi apoi când merse pe lângă muzeul de istorie trei sau patru câini săriră pe el însă îşi spuse că trebuie să-şi facă puţin curaj. Trecu şi de câini, şi apoi ajunse la colţul din spate al muzeului unde începea
Posteaza comentariu