O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
lapidariul. Altare cu inscripţii prescurtate, bănci de amfiteatru, mici lei de marmură, statui funerare reprezentând oameni. În spatele muzeului lapidariul era acoperit de o terasă de sticlă spartă şi galbenă.
Strada era închisă pentru maşini la un capăt şi de aceea treceau atât de puţine maşini pe ea, fiind pavată cu piatră cubică de bazalt. Băiatul trecu aproape fără s-o vadă. Avea atâtea necazuri şi avea 14 ani. Când ajunse la intersecţia de la capătul străzii, unde se afla fântâna arteziană cu broaştele mari de bronz verde parcă cerul îşi schimbase tonalitatea şi în lumina aceasta de lume nouă se gândi şi el ce frumos ar fi ca tot visul ăsta urât să se termine şi sa se împrietenească şi el cu o fată; unul din puţinele lucruri pe care şi le dorea. Numai că fetele nu se împrietenesc cu fraieri.
Aici pavajul de piatră cubică se termina, intersecţia fiind din asfalt acoperit de urme de roţi mari duble în noroi, iar pe trotuare oamenii erau străini şi necunoscuţi asemeni monedelor din alte ţări.
După ce ieşi din clădirea internatului băiatul trecu pe lângă terenul de fotbal, apoi de cele de baschet şi de volei intrând în clădirea liceului nou numit Colegiu Naţional, traversând-o pe coridorul personalului şi ieşind pe uşa principală. Era o zi de joi, galbenă. Liceul era o clădire chilimbarie, veche, aproape mare, cu un singur etaj iar strada pe care se afla uşa de intrare a acestuia era o stradă veche şi puţin circulată. O stradă care nu avea nume, pe care pentru a o numi nu trebuia decât să spui „strada”, tot aşa cum nici el deja nu mai avea nume şi pentru a-l numi nu trebuia decât să-i spui „băiatul”, ori alt nume, cum ţi-ar fi venit. Cerul era o icoană albastră.
Băiatul stătu mult printre pietre, încercând să citească inscripţiile în latină şi privind statuile. Stătu până când începu să se întunece, asemeni amurgului simbolist din sufletul său. Dimineaţa, într-un alt crepuscul un secol mai târziu nu avea să-şi mai amintească nimic decât statuia unei femei romane căreia îi atinse sânul dezgolit şi etern în amurgul îngălbenit de râuri de frunze purtate de vânt. Galateea aceea nu se preschimbase în fată vie şi sărutul ei fusese un sărut îngheţat şi abstract, dar atunci ştiuse că el se va preschimba cândva într-o piatră, veşnică şi beatifică, cand primise sarutul de marmura.

Toţi oamenii care s-au născut vreodată pe pământ nu s-au gândit decât la un singur lucru. Toţi suntem Săruturi constantinbrâncuşiene, uneori sparte ori incomplete şi nu există explicaţii pentru toate acestea pentru că Dumnezeu nu dă explicaţii. În plus, secret fiecare fată doreşte să i se spună:
-Eşti atât de frumoasă, dar asta nu e totul...
Şi nici măcar asta nu e totul.

Un prieten, magister în teologie Y. mi-a mărturisit, răspunzându-mi la o întrebare, că s-a căsătorit gândindu-se că ce se va întâmpla cu el la bătrâneţe, s-a căsătorit fiindcă simţea nevoia unui ajutor. Nu mi-a spus că s-a căsătorit fiincă simţea nevoia de iubire şi pentru că simţea neapărat nevoia de iubirea celei care acum este soţia lui. Părerea mea dacă nu este because of LOVE şi dacă nu e iubirea ei cea mai bună dintre toate asemeni ciocolatei Lacta, mai bine laşi fata în pace.

Vis 1. Am visat – doar atât îmi mai amintesc că pe un perete se aflau diferite obiecte. Eu am întrebat dacă se poate să cumpăr o tapiserie pe care era brodată o formă asemănătoare cu un copac cu rădăcină, coroana şi rădăcina fiind unite în partea dreaptă de o formă geometrică asemănătoare cu două trapeze unite la capetele înguste unul în continuarea celuilalt şi fără linie despărţitoare între ele. Lângă tapiserie era atârnată şi forma după care fusese aceasta
Posteaza comentariu