O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
făcută; o matriţă de fibre textile cu găuri şi cu schiţarea aceluiaşi desen. Preţul pentru amândouă era 200 Lei, dar tapiseria cu copacul abstract avea tendinţa să se transforme pe când mă târguiam, într-un smochin pus în glastră. Eu deja aveam de plătit altundeva pentru ceva – nu mai ştiu pentru ce – 100 Lei, dar m-am gândit şi am zis că le cumpăr oricum deşi nu ştiam cum aveam să plătesc.

Sfinţenia este a lui Dumnezeu, ale noastre-s greşelile. Credinţa nu trebuie să fie o formă de narcisism. Credinţa e un ochi, mare, deschis în mijlocul frunţilor noastre asemeni punctului roşu din fruntea de devi a Indiei, un ochi atrofiat însă, orb, ori aproape fără vedere. Nu ştiam toate astea atunci cu toate că îmi închipuiam că ar fi trebuit să ştiu măcar ceva pentru că la cei 17 ani ai mei aflasem că suferinţa e un om, iar singurătatea e prietena lui şi deasemenea eram cel mai mare fan al lui Dostoievski de la mine din clasă, de fapt singurul, dar adevărul e că adevărul nu poate fi găsit în cărţi. Când am citit prima dată cărţile lui Dostoievski am aflat că sunt individ raskolnikovskian şi abia după aceea cu mari eforturi am început să încetez să fiu. Ştiu toate lucrurile astea dar le-am aflat abia la urmă, aşa cum doar venirea nopţii sugerează frumuseţea dimineţii, a cărei lumină e scursă deja ca un potop de pe pământ, doar câteva bălţi de strălucire mai adăstând nerisipite în jumătăţile înclinate ale trotuarelor ori în ochii oamenilor asemeni unor lentile suprasensibile, pline de emoţie şi de bulbul inconştientului germinând în conştient.

Asemeni probabil oricărui elev de pe clasa a unşpea ori a doişpea, în prima pauză fug pe la intrarea profesorilor. Am în buzunar două sute de mii de lei, pe care îi primisem de la tatăl meu pentru mâncare fiindcă sunt un băiat din Haţeg care face şcoala la Deva. Săptămâna aceasta, luni dimineaţa cănd am venit cu cineva cu maşina la Deva văzusem la intrarea în oraş pe autostradă unde şoferii spuneau că stăteau prostituatele, o femeie. Din maşină n-am putut să o văd foarte bine, n-am putu să văd decât că probabil era cu vreo zece ani mai mare ca mine, purta o geacă de motociclistă şi era roşcată cu o cascadă de păr dat cu fixativ. În timp ce maşina mă ducea spre oraş m-am întors să privesc în urmă, putând să văd cum mânca seminte scuipând cojile pe asfalt şi mutându-şi gfreutatea corpului de pe un picior pe altul. Acolo vreau să merg, poate o voi găsi acolo, visasem toată noaptea că o să merg însă pe drum parcă străzile se dilatau, alungindu-se mereu şi nu mai ajungeam. Ca orice adolescent am anumite sentimente, înăbuşite însă de timiditate, sunt un băiat foarte timid şi dinj cauza aceasta nu îmi făcusem nici o prietenă. Ştiam că femeia aceea nu va putea fi niciodată prietena mea însă tot ce îmi doream era un pic de tandreţe.

În om sufletul e un nufăr, înflorit în piept, mare, luminos, însă totodată fragil. Noi avem tendinţa parcă să rămânem aceiaşi orice am face însă petalele nufărului din noi se murdăresc rupte de mâini necunoscute şi reci până când din noi nu mai rămâne decât un bulb de nimic şi poate uneori cel mult o durere surdă precum mugetul Pământului. La toate lucrurile acestea aveam să mă gândesc mult mai târziu pe când aveam să întâlnesc o femeie născută parcă din muzica valurilor blues ale viselor mele, în viaţa mea îndeplinindu-se visul secret al probabil oricărui autostopist, dea fi luat de o femeie tânără şi măiastră cum doar o femeie poate fi şi acea femeie să-l dorească pe el. În starea aceea de durere fizică, o suferinţă fizică a ceea ce primitivii numeau inimă şi a depărtării de tandreţe, am ajuns în oraş şi măam dat jos din maşina fetei descoperindu-mi sufletul, un nufăr viu,
Posteaza comentariu