O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
putea fi rezolvat de nimeni niciodată, încă ce am început să mă desprind din coconul inconştientului, desprindere ce nu a încetat până astăzi.

Aproape întotdeauna am privit iubirea ca ceva asemeni a ceea ce numesc credincioşii Ceva Mai Înalt, de aceea aventurile şi prieteniile nu m-au putut mulţumi şi le-am respins aproape întotdeauna. De când am simţit că am conştiinţă am ştiut că sunt eckhartian şi lachist şi un frate mai mic de-al lui Novalis. Cred în floarea albatstră şi sunt un căutător al ei într-o formă sau alta asemeni lui Galaad şi toată viaţa mi-a fost o căutare, o călătorie a iniţierii, o pribegie singuratică şi dură spre pământul în care stelele sunt flori cu petale albastre, un canaan străjuit de Statuia Iubirii, o lume în care nu mai contează nimic decât săruturile şi îmbrăţisările, flăcările ce vă topesc şi vă omogenizează precum două galaxii amestecându-se. Novalis în manuscrisul miniat al literaturii universale a pictat floarea albastră; ce am aflat eu cu două sute de ani mai târziu e că floarea albastră există undeva pe pământ şi că e chiar inima noastră, însă bineînţeles am aflat odată cu trecerea timpului care răsucea mosorul individuării, pe când adolescenţa mea ca şi sonda spaţială Voyager era de mult departe spre bulbul de lacrimi şi lumină al universului.

În Pateric există o istorisire. Un bătrân se ruga pentru un frate al său pentru ca Dumnezeu să-l scoată din păcat şi demonul nu ieşea. Când bătrânul l-a întrebat de ce, Dumnezeu i-a arătat pe fratele acela giugiulindu-se cu demonul. Când te afli iarna în casa ta neîncălzită e normal să-ţi fie frig, când te prăbuşeşti undeva singur în zăpadă bineînţeles că mori de cald. Cât despre bine-rău, corect-greşit, în general toată lumea le cunoaşte însă de cele mai multe ori nu le cunosc sufletele noastre ci doar super-ego-ul. Cărarea tuturor ucenicilor trece pe lângă Castelul Frumuseţilor, însă cărarea nu se opreşte acolo ci ca în toate basmele duce mai departe. Cât despre mie a cam sosit vremea să-mi iau basmaua de hobo agăţată de băţ şi să mă urnesc mai departe în acordurile blues redemption ale vieţii mele precum David Copperfield.

Lumea e foarte mare şi în ea încap multe lucruri pe care le poate oferi. De fapt obsesia lumii e să le ofere pe nimic. Dar după ce ţi s-a oferit şi ţie totul ce ţi se mai oferă după ce eşti infectat? Ce-ţi mai oferă lumea după ce eşti infectat? E adevărat că în lumea zidită de noi cei infectaţi sunt îngropaţi de vii cu mii de zile înainte de moarte şi nimeni nu se mai gândeşte la ei, nici ei nu se mai gândesc la ei, ei se gândesc la noi şi noi ne gândim la noi. Pe masa de lucru a atelierului Omului aduc un nou proiect. După Biko, Gandhi şi King e timpul pentru o mai bună interrelaţionare şi integrare în umanitate a tuturor leproşilor fără castă ai umanităţii: celor suferinzi de SIDA, bolnavilor psihic, bolnavilor de cancer şi bolnavilor de boli rare pe care ignoranţa noastră îi scoate din lume cu mult înainte de moarte şi tot ceea ce lumea alege să excludă în loc să caute o rezolvare, celor ce sunt vagabonzi, singuratici ori celor ce şi-au pierdut speranţa, celor intoxicaţi, drogaţi, ori celor pe care Maimonide îi numea rătăciţi. În lumea asta umblă şi mulţi rătăciţi. Trebuie acceptaţi împreună cu cei de alte rase, limbă sau religii pentru că acceptându-i pe ei ne acceptam pe noi. Asta e tema de casă a noastră, a oamenilor, pentru secolul 21. Iar dacă nu ne facem tema până la sfârşitul noului secol ar trebui să ne fie puţină ruşine, la toţi, începând de la toţi oamenii de bine şi comitetul Alfred Nobel din Suedia pâna la oamenii de rând care adorm obosiţi la televizor şi artiştii din apartamentele lor boeme pline de singurătate şi
Posteaza comentariu