O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
că te voi trece prin iad.” Cuvântul se repetă ceea ce înseamnă - după cum spunea Yosef ben Yaakov – că totul e hotărât şi D-zeu se jură precum singurul în măsură să se jure că le va aduce la împlinire dacă nu-mi vin în simţiri. D-zeu este dragoste dar şi lucrurile astea sunt adevărate.

Viaţa e eternă, viaţa e un film neorealist italian proiectat de lentila albă a suflării tale, fără sfârşit. Şi tot ceea ce am numit până acum iubire e doar rebut sufletesc, rebutul sufletului meu. Cum spunea Bob Marley, iubirea nu poate fi decât una. Pe tot pământul acesta nu se află decât o singură persoană care să te poată iubi şi pe care să o poţi iubi. Tu spui că sunt răţuşca cea urâtă şi sunt, dar dacă nu înţelegi adevărul sufletul tău îşi pierde frumuseţea ca un delfin murind aruncat pe nisip, scoici şi pietre sparte. Asemeni unui acordor de piane D-zeu după cum ne spun rabinii joacă jocul de moară al îndestinării căsătoriilor şi doar al căsătoriilor şi orice poveste de iubire reală coboară din cerul în furtună asemeni ploii din care nici o picătură nu e la fel cu cealaltă şi nu se roteşte prin văzduh şi nu cade pe frunze şi apoi prin iarbă, pe asfalt sau pe râu la fel cu cealaltă. Aşa că atunci cânt pe pământ se află o singură femeie – chiar dacă e o femeie pe care încă n-ai văzut-o niciodată – pe care Puterea Mai Înaltă, - ale cărei adevăruri au fost predicate de preofetul Einstein -, o numeşte destinul tău, celelalte femei nu mai există chiar dacă unele ar fi oricât de statuare şi vii asemeni unor zeiţe greceşti cu trupul inundat de un potop de estrogen cu privirea de alge verzi, ude, nimfe cu trupuri veşnice cum femeile niciodată nu sunt ori prinţese ale castelelor zeilor din ape îmbrăcate cu veşmintele vechilor statui greceşti căzute în noian cu pântecul de sidef îngheţat şi cu trupul înveşmântat în valuri, ori de abanos ars şi înnegrit de soare de sirene cu mâini molatice din mări îndepărtate, sau chiar ţărănci cu frumuseţi de statuie antică, chiar reflexia de astăzi a femeii care a pozat pentru imaginea zeiţei Nike a sculpturii Victoria de la Samotrace, chiar şi cu suflete şi aripi lichide de păsări măiastre, nu mai există, pentru că – dacă nu te cheamă Solomon ben David – ăsta e mersul vieţii de când a despărţit D-zeu pământul de ape, şi apele le-a numit natură şi uscatul l-a numit Adam la începuturi. Dacă filozofia ta se termină în alt omniscient ism, ca şi odată Randy Pausch – pace peste el – îmi pare rău să te dezamăgesc, de cele mai multe ori.

Estrogen. Mai bun decât ceaiul verde, mierea în faguri, mirul şi tămâia cum spune Cântarea lui Solomon, decât îngheţata tropicală, măslinele zdrobite, decât vinul Carmel, decât sucul curs din portocalele sau piersicile strivite în palme, decât strugurii zdrobiţi, decât toate florile de câmp, muzica latinoamericană, decât heroina, decât trandafirii negri roşiatici zdrobiţi de fete în pieptul tulburat după întâlnire, decât bulboanele luminoase ale şuvoaielor din munte, decât Luna care a privit la fiecare iubire de pe pământ, frunzele ude de ploaie, decât geniul Republicii Italiene, decât toate orăşencele cu trupul plin de nicotină, decât Noaptea care te îmbrăţişează fără să spună nimic ori ziua ce te priveşte cum treci pe stradă şi suspină, şi ea deasemenea fără să spună nimic, şoptind poate doar ceva stelelor, decât Vasti şi decât însăşi Sulamita, doar o mireasă din Yemen cu buzele pline de smirnă i se apropie, ori o scrisoare tot recitită şi recitită primită de pe front, ori Apollonia şi La Isla Bonita – acest autoportret, spuma de săpun impregnându-se în ea, de aceea estrogenul e cel mai valoros lucru de pe pământ înfrumuseţând până la transfigurare şi umplând fiecare zâmbet de femeie de
Posteaza comentariu