O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
jumătate. A scris câteva versuri iar în ultimul vers am scris cuvântul „Doamne” care în vis mi s-a părut atât de puţin poetic şi nu mai ştiam cum să continui. Nu ştiu de ce mi-am amintit de cartea „Zen And The Art Of Motorcycle Maintenance” pe care nu am citit-o niciodată. Versul final a fost: „Doamne este atât de întuneric.” Mă priveam în oglinda întunecată şi am scris acest vers. ___

Un lucru pe care nu l-am spus încă nimănui a fost că nu am fost om totdeauna. De fapt am fost om din totdeauna dar nu am fost om întotdeauna. La paişpe ani am mers la un internat şcolar şi cum am intrat în camera din internat, camera 3 un loc unde a început pentru băiatul de 14 ani care eram o tortură psihologică de 2 ani – a şaptea parte din întreaga mea viaţă de atunci -, tortură a cărei cauză era aceea că eram slab şi pentru că sufeream, de parcă suferinţa ar putea fi un fel de vinovăţie, cameră unde erau alţi colegi mai mari decât mine, doi cu două clase şi unul cu o clasă dar foarte malac, ceva sau cineva m-a preschimbat în câine; timp de doi ani or făcut armată cu mine de parcă nu există D-zeu. Iar motivul pentru toată povestea era acela că ei erau răţoi frumoşi de la profilul real, de ştiinţe, al liceului în vreme ce eu eram o răţuşcă urâtă de la profilul uman, de literatură, eram un copil torturat de alţi copii. De-asta nu dau doi bani pe chimie, fizică, informatică, matematică şi zoologie. Ştiinţa singură nu-l poate face pe om mai bun. Cât despre mine am fost câine timp de doi ani acolo în Deva, asemeni lui Davy Copperfield, aveam nume de câine, chip de câine, privire de câine, răbdare de câine, lacrimi de câine şi asemeni lui Io cea chinuită de Junona, doar sufletul din mine era de om dar sufletul e nevăzut aşa că nu putea şti nimeni, am fost câine timp de doi ani acolo când unul din băieţi, cel mai rău, mi-a spus să mă sinucid ca astfel să scap de el, am fost câinele lor în vremuri în care nimeni nu-mi ştia suferinţa iar cei ce ştiau nu le păsa ba chiar le provoca plăcere ca într-o tragedie grecească privită de idioţi fericiţi; aşa a fost atunci; după aceea, când constelaţia camerei 3 a fost ruptă de timp ori poate de Dumnezeu, am redevenit iarăşi om, dar nu am mai redevenit niciodată acelaşi, nu am mai putut, în lumea asta plină de oameni nu am mai putut, până la urmă am devenit punkist, un punkist fără câine, după tot ce se întâmplase îmi plăcea să zic că-mi eram propriul meu câine. O explicaţie ar putea fi aceea oamenii, mai ales comuniştii, vor să facă fericirea acum pe pământ, în timp ce credincioşii aşteaptă ca binele să vină în lumea viitoare la care parcă nu se mai gândeşte nimeni. Ironia şi tragedia este cum comuniştii şi oamenii în general îşi fabrică propriile lor nefericiri, în vreme ce credincioşii cu ochii picurând mir şi cu sufletul însângerat sunt fericiţi. Cât despre vremea aceea, timp de doi ani am fost ca un cărăbuş în mâinile colegilor mei de cameră căutând cu naivitate bine în ei, spunându-mi că nu pot fi aşa de răi, iar la capătul acelor doi ani, la vârsta de 16 ani eram un om distrus. Mai ales unul din băieţi, cel care a început totul şi l-a susţinut timp de doi ani până când a plecat la facultate la Timişoara şi nu ne-am mai întâlnit niciodată, cred că s-a crezut ca un dumnezeu pentru mine, un Popescu dumnezeu, de altfel şi semăna cu Strelnikov şi nu mai îmi amintesc decât cuvintele pline de adevăr ale bipedului aceluia repetate ca într-un coşmar la nesfârşit precum cuvintele altui inconştient Căpitan Flint; dar nu e nimic, şi eu sunt un om inconştient, la fel cu toţi ceilalţi oameni. Şi cine zice că nu e, de fapt e un mincinos.

Nici măcar nu ştiu cum am traversat toată Deva. Treceam printre oameni cu nişte mine indiferente pe chipuri ca un
Posteaza comentariu