O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
schior printre obstacole, fără să-i văd, fără să văd clădirile - aceleaşi de trei sau patru ani de când venisem în oraş -, fără să văd pomii de pe marginea drumului albi sau roşii de flori şi fără să ştiu dacă cerul era alb sau indigo. Sufletul, în privire îmi era ca respiraţia gheţii, rece, ud ca un şuvoi îngheţat, eram asemeni unui om de marmură spartă şi tocită care stătuse de mii de ani într-un râu vijelios de munte, trecând repede ca un marfar printre pietrele prăbuşite din stânci din munte. În respiraţia mea muntele era o altă respiraţie, un spirit cu ochi înstelaţi şi buze de gheaţă asemeni unui Puck adolescent ce-şi râde de toţi şi de toate, însă pe atunci nu ştiam, crezând că inima de elf andersenian de atunci era o inimă ce ar fi putut să iubească. Eram ca un colţ de munte demontat şi recompus în mijlocul oraşului asemeni unei vechi case ţărăneşti cu fundaţia de piatră de la Muzeul Satului, mergând singur printre toţi oamenii aceia ale căror suflete se bucurau să mănânce caserole întregi de mici şi să bea bere proastă cu chimicale pe marginea vreunei bălţi pline de motorină în care îşi aruncaseră undiţele, obicei din copilărie. Mergând atunci prin oraş inima mea era un râu de munte prăbuşindu-se în el însuşi asemeni unui yin-yang însă – cum râurile sunt oarbe – pe atunci nu ştiam acest lucru. Doar eram un râu ce acoperea trotuarul pe care mergeam îl acopeream cu muşchi ud, pietrele sufletului meu ce le trăgeam după mine şi spiralele liriciste de apă ale singurătăţii a tot ce este viu şi ca orice râu sărutul meu dădea viaţă şi era hotărât să ajung pe cealaltă parte a cerului asemeni astronauţilor americani, eram Natura ce se hrăneşte de pe sărutul Iubirii, eram toreadorul cu spadă înconjurat de un amfiteatru de munţi verticali, ciobiţi de ciocurile acvilelor şi de trăsnete, ce să mai spun eram un adolescent. Pe atunci nu mi-am amintit, dar poate de ar fi vrut îngerii ce veghează pe vârfuri, stâncile şi buştenii uriaşi prăbuşiţi mi-ar fi amintit toate gesturile sacre pe care le-am făcut oridecâte ori am devenit parte din munţi şi din ape din munţi. Spun toate acestea pentru că fiind născut şi ieşit din munţi, sufletul meu e o oglindire de munte retezat de gheţari ori poate de Nimrod, inconştientul meu omenesc şi jungian e un colţişor de munte cu râul încremenit acoperit de picături de rouă, un ciob de stâncă, un mesteacăn tânăr, un lup sărman ori un cerb cu ochi de om.

Nimeni nu-şi poate fi propriul său erou şi în plus lumea nu are nici un erou, eroii vin din altă lume. Cum a făcut şi Jung m-am dat pe brazdă şi am încetat să mai caut Graalswordul, această fata morgana, halucinaţia din privirea tuturor eroilor pământului. Sunt doar eu asemeni unei păduri barbare, baroce şi pietiste.

Deva e undeva în Europa de Est. E în locul unde demult s-au întâlnit Regele şi Profetul împărţindu-şi precum Avraam şi fratele său Lot lumea. Întregul Apus a fost al lui Carol cel Mare, iar Răsăritul s-a închinat la strigătul Cărţii. Doar pământurile acestea din jurul Devei nu au fost nici ale lui Charlemagne nici ale lui Muhammad, precum zona demilitarizată şi ocolită de graniţe şi noroc dintre Pakistan şi India, ori dintre RPD Coreea şi Coreea de Sud, pământurile acestea au fost într-adevăr ale nimănui, adică ale noastre, ale jandarmilor unguri, ale fabricanţilor de orgi de biserică saşi luterani şi şvabi catolici, ale ţăranilor rumâni, ale birtaşilor evrei şi ale ţiganilor, aceşti vameşi magici. Pământul acesta e locul unde Carol cel Mare şi Mahomed au stat jos şi s-au privit unul pe celălalt, pentru a pune sabia care e un cuvânt şi cuvântul care e o sabie între ei, pentru să plece apoi la Aachen şi Mecca şi să lase sabia-cuvânt şi cuvântul-sabie înfipte
Posteaza comentariu