O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
ca două pietre de hotar într-un pământ cu oameni proşti şi paşnici, asemănători oilor, închinându-se - atât cât au putut -, în pământul ăsta plin de grâu şi viţă-de-vie, cu puterea lor de înţelegere de oameni înapoiaţi şi sărmani cel mai adesea, unui alt Profet, unui alt Rege.

Probabil că iluminările ca şi trenurile personale sosesc mai târziu. În cazul meu trezirea dată mie din înalturi a fost: dacă tot nu pot fi iubit, de ce să caut să fiu? Când D-zeu m-a trimis spre drumul presărat de cruci, de ce să-mi scot crucea din cuie şi să o arunc şi să-i cer o femeie? Mai ales când cel mai adesea sunt un călător îngenuncheat în deşert. Iubirea pentru mine nu a existat şi acum văd că nu va fi niciodată pentru că nimeni nu poate iubi un andersen. Am fost respins mereu, când nu am respins eu întotdeauna, femeile mi-au adresat toţi termenii peiorativi din tot argoul şi guess what? N-am nevoie de asta. Aşa plecau oamenii în pustie şi aşa ajung Bodhisattva la iluminare, acesta e momentul în care durerea şi sublimul încetează. Însă toată lumina asta a venit abia acum odată cu răsăritul, ani de zile după ce lucrurile pe care vreau să le poestesc au fost uitate de toţi afară de cartea de lumină de pe altarul universului. Pentru că asemeni lui Robert Frost sunt deja prins într-o poveste de dragoste, promit să-i râd în faţă oricărei femei oricât de adevărate ce îmi va cere vreodată iubire, ca şi până acum. Sub fotografia mea alb-negru de sandwich man se va scrie în manualele de istorie aproape contemporană ale viitorului: Omul Care A Făcut Grevă Timp De O Viaţă În Faţa Balconului Neînduplecat Al Vieţii. Adolescenţii de clasa a 10-a chipul cu uimire iar numele nu mi-l va mai şti nimeni, asemeni oricărui hobo care a umblat vreodată beatific şi obidit pe pământ. Sunt omul de zăpadă uitat de toţi afară în ger, de copii şi constructori şi de tinerii logodnici ce trec ţinându-se de deget prin seara incandescentă de decembrie, sunt omul de zăpadă a cărui privire pâlpâie în noaptea de iarnă şi a cărui inimă îţi carbonizează mâna dacă o atingi şi e un adevăr că în locurile cele mai sălbatice se găseşte cea mai multă frumuseţe, nevăzută de nimeni pentru totdeauna precum râul Nahani ori singurătatea mea la ora 11.30 p. m. rătăcit asemeni lui Anakin Skywalker pe undeva prin univers. Mai mult decât atât, trăiesc toate astea de un şirag pe care până acum sunt înnodate zece mii de mătănii de turcoaz, însă nu sunt un profet, nu ştiu ce înseamnă toate astea, nu le cunosc înţelesul, nu pot să sper că îl voi afla vreodată ori măcar curând, pentru mine D-zeu e o tăcere ridicată la exponentul 7, cuvintele oamenilor le preţuiesc şi pe cuvintele târgoveţilor nu dau doi bani, odată cu trecerea timpului încep să devin tot mai fericit şi tind să nu mai înţeleg nimic, încep să văd prin oameni ca prin sticlă semitransparentă şi singurul angst care mi-a mai rămas din bogata mea colecţie e invizibilul. Când inima mea se va opri din mişcarea ei de revoluţie în jurul axei sale, Pământul va continua să graviteze în jurul Soarelui, iar când pământul se va opri topindu-se în soare, stingându-se cum stinge ceara scursă flacăra galbenă şi albă a lumânării eu voi continua să gravitez în jurul unei sfâşietoare Schimbări la Faţă fără de sfârşit, înconjurate de lumină, de noi pâlpâind ca nişte lumânări de Înviere în mâinile îngerilor care îşi vor fi lăsat săbiile de flăcări pentru totdeauna. Şi precum Meister Eckhart în loc de iubire am nimic. Cuvinte de Narzis.

A trecut mult timp şi multe lucruri nu mai sunt cum au fost la 17 ani. Am învăţat de la cei ce au ales să mă înveţe fie ei oameni sau fiinţe din înalt. Am învăţat. Învăţ. Am văzut azi trei călugăriţe. De fapt cred că erau două
Posteaza comentariu